LECTURA LUNII

 „Laicii și misiunea creștină: Realitate istorică, vocație pastorală, necesitate eclesială”

Prezentul volum este rodul colaborării mai multor părinți și profesori universitari și a apărut în colecția Episteme, (Editura Doxologia, Iași), care este coordonată de către o parte din cadrele didactice ale Facultății de Teologie Ortodoxă din Iași[1]. Titlul a fost dat de tema eclesiată a anului civil 2013, când în cadrul Patriarhiei Române s-a vorbit, scris și s-au organizat evenimente prilejuite de împlinirea a 1700 de ani de la Edictul de la Milano.

 Am ales prezentarea actualei cărți acum în perioada Postului Mare deoarece, mai mult decât în altă perioadă a anului, în bisericile noastre, avem prilejul de a spovedi, catehiza, întâlni mulți dintre creștinii parohiei, ceea ce înseamnă că mesajele și informațiile pe care le găsim în carte ne pot ajuta în a crește și dezvolta o strategie pastorală rodnică.

Autorii volumului sunt o parte din semnatarii articolelor care au contribuit la realizarea simpozionul moldav. Și este deosebit că între autori se găsesc părinți ortodocși, profesori laici, protestanți și mireni cu o bogată experiență, fapt care aduce o calitate înaltă a temelor tratate.

Cuvântul înainte îi aparține pr. prof. Dr. Ion Vicovan, care, prin meticolizitatea-i specifică, prezintă fiecare articol. Sunt patru secțiuni: I. In memoriam Dumitru Stăniloae, unde au scris doamna Lidia Stăniloae, conf. dr. Vasile cristescu și pr. prof. dr. Gheorghe Petraru. Secțiunea a II-a: Laicii și misiunea creștină: realitate istorică, unde au contribuit: IPS Teofan, conf. univ. dr. Dan Chițoiu, pr. asist. univ. dr. Adrian Podaru, Pablo Argarate, Remi Gounelle, și asist. dr. Constantin – Iulian Damian. Secțiunea III-a: Laicii și misiunea creștină: vocație personală cu autorii: pr. prof. dr. Ion Vicovan, conf. univ. dr. Maria – Carmen Bolocan, pr. lect. Dr. Ilie melniciuc Puică, etc. Iar în ultima secțiune Laicii și misiunea creștină: necesitate eclesială ne putem bucura de autori precum lect. Dr. Cristian Sonea, asist. dr. Emilian – Iustinian Roman, David Bouma, etc.

Am enumerat o mare parte dintre contributori pentru că nu vom reuși să prezentăm articolul fiecăruia, dar, poate cunoscându-i, vă trezim interesul de a citi din ceea ce au scris până acum.

Doamna Lidia Stăniloae amintește câteva idei originare pe care tatăl dânsei le-a intuit cu referire la unicitatea poporului român de a fi geto-dac și latin prin origine, și „bizantin” prin credință. Ea discută despre: „problema conștiinței naționale și a limbii ca unealtă fundamentală a păstrării acesteia”; teologia personalistă a dualității eu-tu, a relației dintre divinitate și om, identificarea sinelui cu aproapele, „înrudirea omului cu Dumnezeu”, comuniunea, etc. Apoi, aduce câteva mărturii a unor personalități cu referire la părintele Dumitru Stăniloae; A. Paleologu spune că „i-a luat solzii de pe ochi”, Emil Cioran îl numește „scump prieten ... care este nespus de mândru că l-a cunoscut, și-l laudă pentru traducerea și coordonarea Filocaliei”, etc. Și deplânge îndepărtarea omului de azi de Dumnezeu, scriind despre „fragilitatea și barbaria totalitarismelor”, ...

Sunt de remarcat câteva ziceri ale marelui teolog, prin care noi ne fixăm crezul său, ceea ce era el în fond: „Ai încredere în Dumnezeu; El nu te uită”; „tata s-a încumetat să păstreze onestitatea și curajul adevărului”, „creștinismul obligă”, „În închisoare, atunci când ne aflam mai mulți în celulă, oficiam zilnic Liturghia. Odată, un gardian, uitându-se prin vizetă, ne-a surprins în rugăciune. A intrat imediat și a întrebat: Ce faceți voi aici? Ne rugăm. Voi credeți în Dumnezeu?, a întrebat el? Ce ar fi viața asta fără Dumnezeu?, i-am răspuns. S-a uitat lung și a spus: Da, domnule, s-ar putea să aveți dreptate”.

Pr. prof. dr. Gheorghe Petraru în „Eclesiologia misionară în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae” scrie despre vocația parohiei ca fiind Biserica care este o comuniune de iubire scăldată în relațiile infinitei iubiri teantrice”; „este laboratorul Învierii”. El îl citează și pe Adalbaerto Mainardi care „insistă asupra faptului că nu Luminile au reînnoit viața popoarelor ortodoxe din Europa de Est, care au avut evident influență în plan polotic, statal, educațional, cultural, ci mișcarea de reînnoire liturgică șa harismatică neoisihastă și reîntoarcerea la Tradiția patristică ...”. Autorul răspunde unor critici legate de Catedrala Neamului, afirmând că Biserica „nu cere nici zeciuială de la popor, nici măcar un procent din veniturile acestuia sau din PIB-ul României care e contribuție a majorității ortodoxe, umilite astfel de identitatea sa istorică, culturală și religioasă ...”.

O altă problemă pe care o tratează este cea a „evangheliștilor”, față de care părintele Stăniloae spunea: „incluzând sectele neoprotestante, care eludă dogmele și practica creștină îndătinată, apostolică și patristică, ocolesc atât credința în Sfânta Treime, ca și cea a mântuirii noastre prin Crucea Filui lui Dumnezeu. ... Oare nu e străvezie în aceasta influența celor ce nu voiesc să treacă de la Vechiul Testament șa cel Nou, care afirmă la fel că Hristos încă nu a venit, sau a celor ce rămân la Iehova?”; înțelegem și în concordanță cu tema acestui an că „sectele neagă Biserica, ethosul ortodox, cultura din orizontul Ortodoxiei, pretinzând curios și insolent că ele sunt expresia Bisericii una, că dețin adevărul și sunt singurele vehicule ale mântuirii”.

Este de reținut îndemnul părintelui de a fi conștienți și atenți la noi, aceste calități - îndemnuri urmând să le transmitem cu toată seriozitatea enoriașilor: „în calitate de creștini nu mai putem sta la periferia existenței intelectuale resposabile, iar creștinii din instituțiile noastre sunt chemați ... să schimbe cultura noastră, să formeze o cultură creștină.” „Liturghia după liturghie, cateheza în familie, lectura Sfintei Scripturi, ... în casele credincioșilor, citirea și cântarea rugăciunilor, liturghia asociată cu îngenuncherea, cu mătăniile, ...”, sunt metode de a păstra, și, implicit, de a transmite, comoara mare a Ortodoxiei.

IPS Teofan vorbește despre preoția împărătească a laicilor, a laos-uluito Theou, care, din nefericire, de multe ori este înțelesă, ca opozantă termenului „cleric”, și nu continuă înțelesul său de slujire. Mitropolitul Moldovei ne avertizează că separarea dintre cele „două” clase ale Bisericii au avut niște cauze clare, și, în consecință, este de dorit să ne facem procese de conștiință: în decursul timpului unii clerici au înțeles slujirea lor ca și dominație și stăpînire a creștinului; o altă realitate istorică: după edictul de la Milano, o parte din cetățenii imperiului au devenit creștini din oportunitate, și bineînțeles, că fiind căldicei au adus deservicii Bisericii; cred că noi, aici, am putea așeza acele familii de creștini ocazionali, care-și botează pruncii în virtutea unei tradiții, dar ei nu înțeleg, nu aprofundează, nu sunt interesați de ceva mai mult; sunt creștinii zilelor de Paști și Bobotează, fapt care trimite la lipsa noastră de implicare în cateheză, slujire, interes pastoral – misionar față de ei. Pierderea de către Biserică a clerului inferior și slujirea socială im-pusă preoției este o altă cauză care a determinat pierderea implicării laicatului. De aceea este nevoie de o organizare eficientă și reală cu impuneri de sarcini laicilor, care la rândul lor au misunea de a forma pe alți creștini[2].

Pentru iubitorii de speculație filosofică venerabilul profesor Dan Chițoiu scrie despre „Constituirea identității Bizanțului Creștin și rolul filosofiei” și despre rolul pe care împăratul bizantin Justinian l-a avut în cristalizarea teologiei timpului său și implicarea lui în viața Bisericii[3].

Părintele Adrian Podaru prin „Misiunea laicilor creștini în Antiohia secolului al IV-lea: Ioan Gură de Aur și Omiliile la statui” arată că „misiunea este o problemă de moravuri, mores, sau de ethos creștin, și mai puțin o problemă de strategie”. El evidențiază capacitatea marelui orator de a fructufica necazul creștinilor antiohieni, care nu a fost altceva decât consecința răzvrătirii lor ca urmare a hotărârii imperiale de a se plăti o nouă taxă; pentru faptul că aceștia au distrus statuiele împăratului, se puteau aștepta la pedepse precum: ditrugerea orașului, jefuirea lor, masacrarea unei părți din populație, confiscarea averilor, etc. Așadar, este demn de luat în seamă de fiecare dintre noi: „Un comportament consecvent creștin devine cel mai eficient mijloc de misiune în mijlocul unei lumi pestrițe din punct de vedere religios”. „Când cel necredincios te va vedea pe tine, cel credincios, că ești smerit, că ești cumpătat, că ești cuviincios, va fi cuprins de uimire și va zice: Cu adevrat mare este Dumnezeul creștinilor!”.

Autorul extrage din textul ioanian concluziile datorită cărora s-a vădit că „prin mijlocirea celor epuizați și a celor aflați în lanțuri, ceea ce stăpânește, biruiește și răspândește predicarea Evangheliei este puterea lui Dumnezeu”, care nu lucrează prin puternicii lumii, ci, deseori, cei fideli adevăratului Dumnezeu, sunt umili și umiliți, aflați în suferință și lipsuri, dar existând într-un plan secund, prin faptele, gesturile și cuvintele lor Dumnezeu lucrează.

Este demn de amintit domnul Constantin Iulian Damian care prin „Atitudinea statelor europene față de noile mișcări religioase: protecție a cetățeanului sau persecuție religioasă?” vorbește de Preocupările la nivelul Uniunii Europene, Modelul Francez și cel German și situația din țările din sud-estul Europei. Se înțelege, că articolul este bine documentat, închegat și actual, și arată că noile religii constituie o provocare la adresa statului; doctrinile acestora sunt în contradicție cu politicile publice, și ele constituie o periclitare a drepturilor membrilor, fiind necesare protejarea moralității publice și a populației.

În „Profesorul de religie, între profesie și apostolat social”, doamna Maria Carmen Bolocan, cu o venerabilă experiență didactică, enumeră idealurile de competență și aptitudinele psihopedagogice ale formatorului religios, dintre care redăm: dragostea, vocația, bunătatea, moralitatea, smerenia, sinceritatea, umorul, optimismul, profesionalismul, autoevaluator, etc. Apoi ea vorbește despre personalitatea elevului care „fiind un complex de date și aspirații, este un complex de elemente și forțe ce se manifestă ca o experiență specifică, care impune profesorului o cunoaștere cât mai completă a tuturor componentelor sale fizice, intelectuale și morale; apoi vine actul de transformare a educației”[4]. Fiecare pagină își are folosul ei, ceea ce îndeamnă la citit cu atenție, căci au consistență, fapt care ne-au determinat să cităm măcar câteva idei demne de reținut: „omul se realizează pe trei dimensiuni care nu pot fi inversate: prin propria zidire, prin faptele lui și prin urmașii lui, fii sau ucenici; dar în același timă, persoana umană se realizează numai prin relație cu o altă persoană”; „Perfecționarea este un proces, în timp ce perfecțiunea este o stare”; „nu trebuie uitat că omenirea durează și se realizează prin educație”.

În prezentul articol se arată că doamnele preotese și cei care se ocupă de cateheză în parohiile noastre ar avea sinteza modului în care ei ar fi ideal să se raporteze la tinerii pe care-i formează, la care se adaugă câteva tehnici moderne de autoeducație; se scrie și despre: „alte atitudini, ca: indiferența, plictiseala, automulțumirea, nesinceritatea, teama de participare la dialogul elev-profesor, chiar elev-elev”[5].

Înțelegem că prin varietatea temelor abordate, cartea este un mijloc de misiune eficientă atât pentru noi preoții, cât și pentru mirenii parohiile noastre, căci aici ei găsesc argumente, metode de a transmite și informații clare legate de felul în care „apostolii unor popoare” (Sf. Chiril și Metodiu, Sf. Nunia, Sf. Patrick, sf. Olga și Vladimir; sf. Ștefan) și-au evanghelizat mai întâi pe cei din casa lor, și apoi pe cei din neamul lor.

Deci, din această carte se poate cita consilierilor, creștinilor din comitet și celor din biserică texte despre datoria și rolul lor în Biserica unde li se botează copiii, care-i mărturisește și-i împărtășește, și căreia îi pasă de sănătatea lor.

Volumul ar putea fi dăruit citittorilor italieni de limbă engleză care doresc să afle informații despre organizarea unei parohii și modul în care Biserica Ortodoxă se raportează față de laici, căci articolul asistentului doctor Emilian-Iustin Roman The Laity and the Ecclesiatical Power. Canonical and Legal Considerations este o expunere canonică față de rolul laicilor în Biserică, conform Sfântului Sinod al BOR.

În articolul „Premisele hristologice și eclesiologice ale participării laicilor la misiunea integrala a Bisericii” lectorul doctor Cristian Sonea ne aduce înainte câteva texte patristice de o calitate considerabilă, și, în același timp, autorul are meritul de a cita teologi contemporani de marcă; totul este bine închegat și argumentat.

„Ortodoxia are conștiința că toți membrii Bisericii, cler și credincioși, sunt parte a poporului lui Dumnezeu, care, în integritatea lui, are o misiune specială”.

„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prin noul Statut de organizare și funcționare, înțelegând necesitatea dinamizării vieții eclesiale la nivel de parohie, prin participarea mirenilor la activitățile misionare, a atribuit Comitetului parohial cinci servicii cu atribuții specifice: a. Serviciul social, b. Serviciul misionar, c. Serviciul cultural, d. Servicul pentru tineret, și e. Serviciul administrativ-gospodăresc, acestea urmărind implicarea comunităților de credincioși în misiunea integrală a Bisercii.

Paul Evdochimov susține că prin participarea laicilor la lucrarea învățătorească și administrtivă a Bisericii se consideră că harismele nu au încetat niciodată în Biserică. Panayotis Nellas vorbește de o participare a mirenilor la cele trei slujiri ale Mântuitorului[6]. „În vederea acestei demnități ontologic sacerdotale, fiecare botezat este pecetluit cu daruri, uns de Duhul Sfânt în însăși esența lui. ... Un laic este un preot al existenței sale”[7].

„se poate însă constata o reducere vertiginoasă a acestei demnități a creștinilor la starea profană a celor care nu se preocupă decât de lucruri lumești. Aceasta este extrema profanare a sacrului”. De aceea sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că aproapele este mai mare decât altarul din Biserică pe care se jertfește Hristos euharistic, deoarece „îl cinstim pe cel dintâi (altarul de jertfă din biserică) pentru că primește Trupul lui Hristos, dar pe acesta care este însuși Trupul lui Hristos, îl acoperim de rușine și de dispreț[8]”.

Considerăm că cele patru subpuncte ale articolului sunt determinante în argumentarea Teologiei laicatului: 1. „Repere ale teologiei laicatului în viața Bisericii Ortodoxe Române”; 2. „Repere ale vocației misionare a laicatului în teologia contemporană”; 3. „Laicul, membru al poporului de preoți al lui Dumnezeu”; 4. „Laicul, misionar în Biserică”.

 

 

Părintele Cristian Prilipceanu.



[1]Pr. Ion Vicovan, Emilian-Iustin Roman, coordonatori, Laicii și misiunea creștină: Realitate istorică, vocație pastorală, necesitate eclesială, Doxologia, Iași, 2014.

[2]Ibidem, pp. 75-79.

[3]Ibidem, pp. 265-284.

[4]Ibidem, pp.  168-172.

[5]Ibidem, p. 176.

[6]Ibidem, p. 233.

[7]Paul Evochimov, Taina iubirii, pp. 110-111, apud, Idem, p. 238.

[8]Idem, p.243.

Cerca

Apostolia

FTOUB Roma

Instagram

    5 X 1000

     

    La Cattedrale

    construimcatedrala.ro

    I giovani ortodossi

    Nepsis

    NEPSIS

     

    Reportaje EORI

     
     

    Vi consigliamo

    Agenda/Diario pentru tine!ri 2019/2020

     

     

     

     

    Numero totale di visitatori

    11780634