Întru aceasta zi, învățătura a Sfântului Vasilie, către cei leneși, care nu vor să lucreze cu mâinile lor,

și cuvânt de lauda pentru cei ce săvârșesc tot binele

 

Nu voiam, fraților, să grăiesc către voi despre aceasta, dar mă tem de cuvântul care zice: "Să deșteptați pe cei somnoroși și să îndemnați la lucru pe cei leneși." Iar, daca fugiți de pământeștile osteneli, apoi, nu veți vedea bunătatea lui Dumnezeu. Caci, luptătorilor, le-a făgăduit Dumnezeu, pentru lupta lor, sănătate; iar, pentru osteneli, mântuire. Cel leneș și nelucrător, după cuvântul Apostolului, să nu mănânce. Lucrarea pământului este asemenea cu viata pustniceasca și cu osteneala călugărilor, de vreme ce, scuturându-și somnul, omul merge la lucrarea pământului și iubește pustia, mai mult decât casa și argintii, și se împotrivește gerului, cu osteneala trupului. Drept aceea, un astfel de om își mănâncă roadele ostenelilor sale, adunând trupului îndulcirile cele trebuitoare. Încă, dintru acelea, hrănește și pe cei săraci și mai ales, pe Hristos Iisus Însuși, Care însutit îi înmulțește roadele semănătorului, dându-i ploaie timpurie și târzie. Lucrătorul de pământ se va satura de pâine și mâinile lui se vor îmbogăți, fiindcă își înălța stogurile ariilor sale. Și, cel ce se lauda cu ostenelile sale, binecuvântat este de Dumnezeu. Iar leneșul, slăvindu-se pe sine, blestemat este. De s-ar fi îngrijit Dumnezeu de cei leneși, apoi, ar fi poruncit buruienilor să facă grâu și pădurii să facă tot felul de poame. Vai de voi, iubitorilor de deșertăciuni, fiindcă aveți toate mădularele întregi și trupul sănătos și nu vreți să lucrați. Apoi, ce fel de plata veți lua de la Dumnezeu și ce veți aduce lui Dumnezeu din ostenelile voastre? Caci lui Dumnezeu nu-i trebuie jertfa din furt, ca de furt, El se scârbește. Pentru ca nu somnoroșilor le-a făgăduit viața veșnica, nici mincinoșilor, nici clevetitorilor, nici hoților, nici jefuitorilor, ci celor ce se ostenesc, cu credința, la toate lucrările. Unii, adică, ostenind la roadele câmpului, alții păscând dobitoacele și caii și, din acestea, dând zeciuiala lui Dumnezeu, așa se mântuiesc. Iar alții, fan cosesc, grânesc mieii și, din acestea, îmbrăcând pe săraci, primesc binecuvântare de la Domnul. Iar alții călătoresc pe mare și, făcând negustorie pe pământ, aduna bogăție. Dați, dar, partea sufletului, la biserici și la săraci, și, de aici, după ducerea voastră, veți lua însutit plata care este păzită în ceruri. Și cei ce aveți orice fel de lucru al mâinilor voastre, să dați milostenie, ca, prin acea milostenie, să aflați dreptate la Judecătorul Dumnezeu. Femeilor, întremați-va trupurile voastre pentru munca și întindeți-va mâinile voastre la fus și să cunoașteți ca bine este a lucra, ca nimeni, fără de osteneala, nu se va încununa. Ca, pe fiecare, după fapte îl voi judeca, zice Domnul, și fiecare, după faptele sale, va lua răsplata.

 

Întru aceasta zi, cuvânt din Pateric, despre un călugăr, care,

dând haina să unui sărac, lui Hristos Însuși a dat-o

 

Un oarecare călugăr avea doua haine, una noua și alta veche. Deci, a venit la el un sărac, în vreme de iarna, cerșind o haina. Iar el i-a răspuns lui, zicând: "N-am nimic mai mult, decât aceasta." Iar săracul aștepta, plângând și zicând: "Miluiește-mă, ca n-am ce purta." Apoi, milostivindu-se, călugărul a intrat în chilia să, și îmbrăcându-se cu haina cea mai noua, i-a dat-o săracului pe cea veche. Iar, după ce i-a dat-o, a gândit intru sine, zicând: "N-am slujit dragostea cea desăvârșita, oprind haina cea buna și dând aceluia pe cea veche. Oare, nu pentru Hristos cerea el de la mine? Apoi, cum i-am dat eu lui Hristos cea mai proasta haina și am oprit pentru mine pe cea mai buna? Fiindcă Hristos este mai bun decât toți." Și, chemând pe cel sărac, i-a zis: "Da-mi mie haina pe care ți-am dat-o, și-ți voi da ție alta." Și, luând-o de la el, s-a îmbrăcat cu ea și i-a dat lui haina cea mai buna. Iar, după ce a luat-o, săracul a vândut-o în cetate. Și a ajuns haina aceea în mâinile unei femei. Deci, a mers călugărul în cetate, ca să-și vândă munca să și a văzut haina să, pe care o purta o femeie; și a trecut odată, și de doua ori, acea femeie, pe la locul unde ședea călugărul, vânzându-și rodul muncii lui, și a cunoscut ca a lui era haina pe care o dăduse săracului. Și s-a mâhnit mult, de aceasta, călugărul, apoi, mergând la chilia să, plângea, zicând: "Nici măcar acest dar pe care l-am făcut eu, nu este bine primit înaintea lui Dumnezeu; mai bine ar fi fost, de n-as fi dat-o." Iar, după ce s-a culcat și a adormit, fiind așa mâhnit, iată, a văzut în vis pe Iisus, purtându-i haina lui și, cu iubirea Lui de oameni, ii zicea: "Frate, frate." Și el I-a zis Lui: "Cine ești Tu, Doamne?" Și i-a grăit: "Eu sunt Iisus, privește-Mă." Deci, privindu-L, a văzut pe Iisus purtând haina aceea, pe care o dăduse săracului. Și i s-a luminat chilia să și a auzit: "Oare aceasta haina o cunoști?" Iar el a zis: "Așa, Doamne, a mea este." Apoi, i-a zis Hristos lui: "Nu te mâhni, nici nu te întrista, ca atunci când, fratelui aceluia, i-ai dat haina ta, Eu am luat-o." Și s-a bucurat călugărul de purtarea de grija a lui Dumnezeu.

 

Întru aceasta zi, cuvânt despre Sfintele Liturghii.

 

Un ostaș, frate cu un preot, fiind, în vremea războiului, rănit, zăcea printre trupurile celorlalți răniți și, venindu-și în fire, și-a legat singur rănile sale, iar, când a vrut să se întoarcă acasă, a fost prins de dușmani și, acolo s-a tămăduit de răni. Iar preotul, fratele lui, îl căuta printre trupuri, ca să-l îngroape. Și a aflat pe un altul, asemănător cu fratele sau, și l-a îngropat cu cinste și i-a făcut pomenire, slujind pentru el Sfânta Liturghie. Și a arătat Domnul Dumnezeu o minune, ca fratele acela, ostașul, fiind în robie, ca să nu fuga, a fost legat și pus în fiare, dar toate legăturile și fiarele acelea au căzut de pe el. Și l-a întrebat stăpânul sau, ce înseamnă toate acestea și cu ce farmece umbla. Iar ostașul a răspuns: "Mi se pare ca fratele meu, fiind preot și socotind ca sunt mort, face pentru mine Sfânta Liturghie, și, de-as fi fost eu acum în lumea cealaltă, as fi fost eliberat de chinuri." Deci, l-a vândut stăpânul sau, pe ostaș, în alt oraș, dar, și acolo, orice legătura și fiare se puneau pe el, toate se dezlegau și cădeau. Și, acel al doilea stăpân, văzând ca nici cu o legătura nu poate fi legat, l-a eliberat acasă, în tara lui, ca să-i trimită, de acolo, prețul de răscumpărare pentru sine, precum i-a și trimis, spunându-i fratelui sau, preotul, toata întâmplarea... Deci, mult pot pomenirile și Sfintele Liturghii și milostenia să ajute celor răposați, ca, nu numai sufletul, ci și trupul, pot să-l mântuiască. Dumnezeului nostru slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

Hotarare soborniceasca despre pomenirea viilor și morților.

 

Era un rău obicei, ca, daca avea cineva vrajba asupra cuiva și-i dorea moartea, apoi, îl socotea cu morții și-i făcea pomenire, ca la morți, slujindu-i și Liturghie, ca poate, așa va muri. Împotriva acestui obicei, în Sinodul de la Toledo, s-a hotărât ca, de ar îndrăzni un preot a face aceasta, sau va sili cineva pe preot, apoi, amândoi să se surghiunească și pana la moarte să nu se împărățească cu Sfintele Taine.

Întru aceasta zi, istorisire din viața și ostenelile Cuviosului Părintelui nostru Hristofor

 

Spunea Părintele nostru Teodul, despre acest Cuvios bărbat: "Eu, zicea, m-am călugărit în mănăstirea Sfântului Teodosie și am aflat acolo un stareț mare, cu numele Hristofor, roman de neam. Deci, intr-o zi, m-am închinat lui, zicând: "Fii bun părinte, de-mi spune mie lucrurile tale din tinerețe. Și starețul, cunoscând ca pentru folos l-am întrebat, mi-a spus mie, zicand: "Eu, fiule, după ce m-am lepădat de lume și m-am făcut călugăr, mă îndeletniceam, în toate zilele, cu slujbele, iar noaptea intram în peștera, pentru rugăciuni, acolo unde fusese Sfântul Teodosie și alți Sfinți Părinți. Iar, când mă pogoram, mă închinam lui Dumnezeu pe fiecare treapta, făcând o suta de metanii. Și toate treptele sunt optsprezece la număr. Apoi, daca intram înăuntru, mă închinam și făceam rugăciuni. Iar, după ce toca de Utrenie, ieșeam, îndată, la slujba mea. Încă și post câștigam pe lângă aceasta. Și le-am făcut pe toate timp de unsprezece ani, cu înfrânare și în sărăcie și în ascultare și intru trupeasca osteneala. Iar, odată, vrând eu să intru în peștera, am văzut-o toata plina de candele; și unele ardeau, iar altele nu ardeau. Deci, am văzut doi bărbați, cu chipuri albe, umblând și îngrijind de candele. Iar eu le-am zis: De ce va îngrijiți de candelele acestea și nu mă lăsați pe mine să intru, ca să mă rog? Iar eu mi-au zis: Ava, acestea sunt candelele celor ce se ostenesc pentru Dumnezeu. Eu am zis: Pentru ce unele ard, iar altele nu ard? Aceia mi-au răspuns mie: Ale celor ce slujesc bine lui Dumnezeu, acelea ard, iar, ale celor leneși, nu ard. Apoi am zis: Oare, candela mea arde, sau nu? Ei mi-au zis: Ostenește în rugăciuni către Dumnezeu și o vom aprinde pe ea. Eu, iarăși, am zis: Dar cele ce le-am făcut pana acum, de ce le-am făcut? Și, de acest cuvânt, mă minunam, apoi, întorcându-mă, n-am mai văzut pe nimeni. După aceea, am zis în sinea mea: O, Hristofor, de mai multa osteneala iți este ție trebuință. Iar a doua zi, m-am dus la muntele Sinai, neluând nimic, în afara de hainele în care eram îmbrăcat. Și am petrecut acolo cincizeci de ani. După aceea, mi-a venit mie un glas, zicându-mi: Hristofor, să mergi în viața de obște, unde te-ai ostenit bine pentru Dumnezeu, ca, acolo, să te odihnești, împreuna cu părinții tai. Deci, acestea spunându-mi mie, Hristofor și-a dat sufletul sau Domnului și a fost pus în peștera".

Iarăși, același Părinte Teodul, despre același ava Hristofor, intr-o alta vreme, mai înainte de mutarea să, ne-a spus noua aceasta: "Intr-una din zile, am ieșit din mănăstirea mea, la sfânta cetate a Ierusalimului, ca să mă închin și să sărut Crucea Domnului, cea de viața făcătoare. Și, când am fost acolo și m-am închinat, și acum ieșeam, am văzut pe un oarecare frate stand în ușile din mijlocul bisericii, nici intrând, nici ieșind, și am văzut doi corbi, zburând fără de frica, aproape pe dinaintea fetei lui și cu aripile amenințând fata celuia și nelăsându-l pe el să intre. Și am înțeles eu, ca demoni sunt corbii aceia. Și am zis către cel ce sta: Spune-mi mie, frate, pentru ce stai în mijlocul ușilor și nu intri? Iar el mi-a zis mie: Iartă-mă părinte, ca sunt oprit de gânduri. Și un gând îmi zice mie: Mergi și te închina cinstitei Cruci și o săruta pe ea. Iar, alt gând îmi zice: Ba nu, ci mergi, mai întâi, și-ti săvârșește lucrul tău, și, la alta vreme venind, te vei închina. Iar eu, auzindu-le pe acestea, zicea Sfântul Hristofor, l-am luat pe el de mana și l-am dus în biserica. Și îndată s-au dus corbii aceia de la dansul. Și, așa, l-a făcut pe el să se închine cinstitei Cruci și Preasfântului Mormânt al Domnului și l-am slobozit să meargă cu pace.

Acestea mi le-a spus mie Cuviosul Hristofor, zicea Teodul, de vreme ce mă vedea pe mine îndeletnicindu-mă mult cu lucrurile mănăstirești, iar de rugăciuni neîngrijindu-mă, ca să știu ca se cuvine a cinsti, mai întâi, pe cele duhovnicești și, numai după aceia, a săvârșit slujirile cele trupești".

Și acestea auzindu-le, fericiții Părinți Ioan și Sofronie, le-au scris, spre folosul celor ce le citesc și le asculta și spre slava lui Hristos, Dumnezeului nostru.

 

Întru aceasta zi, cuvânt pentru cei ce doresc arhierii și egumenii

 

Pierit-a pomenirea lui cu sunet, grăiește Proorocul David, adică, a pierit pomenirea omului celui trupesc și iubitor de dulceața, cu sunetul lumii trecătoare. Nu pofti, iubitorule de mărire deșartă, să te sui la vrednicie înaltă, pentru ca de smerenie este mare nevoie. Ca știm pe mulți mari și tari, a căror pomenire, astăzi, nu se mai face. Pentru ce, dar, te trufești în desert, nevoindu-te să poruncești altora și ca să ai cinste și mărire în lumea aceasta? N-au fost, oare, alții, înainte de tine, cu aceasta vrednicie, și împodobiți cu aceasta înaltă slujire, unde dorești și tu să te înalți și pe care lumea nu numai ca nu-i pomenește acum, dar nici nu se gandeste la ei? Socotește ce sfârșit au avut aceia, și ca tu vei păți asemenea. Ca lumea nu și-a schimbat obiceiul ei cel dintâi. Ca trupurile lor s-au făcut țărână, precum și tu, mâine, te vei face. Nu cinsti fericirea pe care ti-o da lumea, în aceasta viața trecătoare, ci, în mintea ta, gândește-te ce ti se va întâmpla, când te vei duce din aceasta viața trecătoare și scurta. Și să nu te însele cugetul, ca poți să-i slujești lui Dumnezeu mai plăcut, fiind la vrednicie și la treapta mai înălța, poftind episcopii, egumenii și alte dregătorii, decât în smerenie sărăcăcioasa, cu gândul facerii de bine, parându-ti că, așa, vei putea face bunătățile mai lesne, adică, să îndreptezi pe calea mântuirii turma cea încredințata, cum se cuvine lui Dumnezeu, sau să dai milostenie săracilor, sau alte multe faceri de bine să săvârșești. Ci, acestea toate sunt cugete mandre, zburătoare în văzduh și mincinoase, cu înșelăciune diavoleasca. Pentru ca, daca sarcina cea mica nu o poți purta, pe cea mare, cum o vei duce? Și cel ce nu este rob bun, nici domn bun nu poate fi. Cel ce nu a fost făcător de bunătăți, în ascultare, nici egumen, plăcut lui Dumnezeu, nu va fi. Ca ascultătorii cei buni nu poftesc niciodată cinste, cu voia lor. O, ticăloșia ta, lume! La cate tocmeli nerușinate ai ajuns, ca să dea cineva mii de galbeni, să cumpere stăpânii, egumenii și alte ispravnicii, cumpărând ei neînțelepții, osânda lor veșnica. În vremile de demult, iubitorii de Hristos părinți nu voiau nicidecum să ia vreo vrednicie, cu voia lor, ci, cu multa greutate, cu sila, ii puneau numai atunci când ii vedea ca sunt vrednici.

Iar voi, pentru mândrie, va nevoiți a încăpea la cinste trecătoare. Spune-mi, o, iubitorule de mărire, cat este de cinstit Pavel Tebeul, ca a lepădat cinstea lumii, stand în pustie 99 de ani și viețuind numai cu apa și cu finice. Tot așa, ava Marcu, care a împlinit 95 de ani, în pustie, din care 30 de ani a mâncat pământ și de sete a băut apa din mare? Dar Ioasaf, împăratul Indiei, care, lăsând împărăția, s-a dus în pustie, sihăstrind treizeci și cinci de ani, cu Varlaam, traind numai cu apa și cu verdețuri? Și Alexie, numit "Omul lui Dumnezeu", care a petrecut șaptesprezece ani înaintea curții părintelui sau, sărac, neștiut și defăimat de robi? Dar, pe cine lauda lumea? Oare, nu pe aceștia? Pe cine lauda cetățile creștinești și prăznuiesc popoarele? Oare, pe împărații cei slăviți și luminați? Oare, pe dregătorii cei viteji și purtători de biruința? Ori pe alți oameni bogați, care se înfrumusețau, odinioară, cu bogăție și cu slava? Ba nu. Dar, pe cine? Pe cei simplii, nebăgați în seama, săraci, desculți, adică pe Apostoli și pe cei care au lepădat lumea; pe ei, pe care, oarecând, lumea nu ii lua în seama, iar, acum, împărații arhiereii și bogații, cu sfânta teama, se închina acestora. Și toți câți s-au despărțit de lume, aceia, acum, primesc lauda și pe aceștia îi pomenește lumea. Ca Dumnezeu se proslăvește în cei ce-L proslăvesc pe Dansul. Ca mai lesne este să-și mântuiască cineva sufletul sau, decât să ridice jugul tuturor pe umerii lui. Ca datoria egumenilor și a celor din dregătorii este, mai mult decât toate, a păzi curăția și dreptatea; aceasta este marea lupta a celor mari și marea întrebare ce sta asupra lor, în ziua Judecății. Dumnezeului nostru slava!

 

Intru aceasta zi, cuvânt din Pateric

 

Am găsit, de multe ori, mai înainte, pomenirea unui mare stareț, care avea dar duhovnicesc, peste al cărui nume voi trece. Aici, voi spune, în cat de multe chipuri este judecata cea dreapta a lui Dumnezeu. Pentru ca acel stareț spunea așa: "Trecând eu printr-un oarecare loc, am auzit de un pustnic, care ședea în munte. Iar, după ce m-am suit acolo, am aflat pe călugărul acela și, cum l-am văzut, după arătarea chipului sau, am înțeles ca avea o viața lăudata. Și, luând seama, am stat cu el câteva zile. Și l-am văzut pe el stand acolo și petrecându-și viața călugăreasca, pe cat se putea, cu râvna. Și pe mulți dintre cei care veneau la dansul, din lume ii învăța și-i câștiga. Dar cel ce pe munte își câștigase petrecerea, dezlega la mâncări și la băuturi, ca și cum și-ar fi ascuns fapta lui cea buna și ca și cum ar fi fost pornit din dragoste și din ascultare, ceea ce era înșelăciune drăceasca și socotința sa trupeasca. Deci, așa petrecând, călugărul acela, peste putina vreme, s-a mutat din viața aceasta. Iar eu, nepricepându-mă ce se va alege din aceste doua petreceri ale lui, mă rugam lui Dumnezeu, sa-mi arate mie, oare, a fost primita lucrarea călugărului aceluia? Și l-am văzut pe el spânzurat cu capul în jos. Deci, văzând eu o taina ca aceea, m-am întors, cu întristare, precum se cădea, și, iată, altcineva mi-a zis mie: "Pentru ce te întristezi de aceasta? Ca Dumnezeu a auzit rugăciunea ta și ti-a arătat faptele călugărului. Ca picioarele lui, fiindcă erau neînălțate, aveau prețuire cereasca, drept aceea ele la cer se uita, iar mintea lui și celelalte, fiindcă aveau pământeasca și trupeasca înțelegere, pentru aceasta, către pământ privesc."

Același stareț, iarăși, se ruga lui Dumnezeu sa-i arate despre ucenicii lui cei morți. Ca a văzut pe doi dint-rînșii, la un loc foarte înfricoșător. Și, întrebându-i unul din ei a răspuns, zicând ca pe el l-a pierdut nesațiul pântecelui, iar, celalalt, zicea ca a avut gânduri nemărturisite și, pentru aceasta, a ajuns acolo. Iar, despre cel ce cu îndrăcirea pântecelui, zicea cineva, din stareții cei vechi, ca se dăduse foarte mult, fără de vreme la nesațiul pântecelui.

Iarăși, zicea acest stareț: "Aveam doi ucenici, călătorind împreuna cu mine. Și neîmpăcându-se cu chipul înțelegerii mele, mă tulburau pe mine, adeseori. Și, fiindcă îmi făceau mie împiedicare de la îndeletnicirea mea, cea după Dumnezeu, am socotit sa-i las pe ei și sa mă duc la o mănăstire, cu viața de obște, ca un începător străin, unde neavând nici o grija, sa pot afla îndeletnicirea, spre înțelegerea cea dumnezeiasca, care lucru l-am și făcut. Deci, petrecând în mănăstire trei săptămâni, nu făceam nimic de la mine, ci numai cele ce mi se porunceau mie, ca să mă pot îndeletnici cu dumnezeiasca înțelegere. Iar, după acele trei săptămâni, am văzut pe cineva în haina alba, venind către mine și având cu sine doua vase. Și-mi da mie vasul gol și a turnat puțin undelemn, din celalalt, în vasul pe care mi l-a dat gol. Apoi, i-am zis lui: Sa-mi dai mie celalalt undelemn. Iar el mi-a răspuns: "Ba nu, ca, pe cat ai lucrat, pe atât ai și luat". Și acestea le zicea pentru supunerea cea desăvârșita și pentru ascultarea cea binecuvântată. Și zicea starețul: "Oricât de puțin ar lucra omul, daca este cu dreptate, va lua plata de la Dumnezeu, numai sa lucreze cu credința ceea ce face, precum se cuvine." 

Cuvânt la Tăierea cinstitului cap al Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și

Botezătorul Domnului nostru Iisus Hristos, al celui dintre Sfinți, Părintelui nostru Ioan Gura de Aur

 

Precum un bărbat iubitor de pustie, ajuns intr-un loc cu dumbrava, la umbra copacilor, la chemările pasărilor și răcoarea apelor, își simte lina și netulburata cugetarea mintii și se arata cu fire blândă, către toți oamenii, așa și noi, în zilele trecute, fiind mângâiați de suflarea Duhului, cea blânda, va vorbeam vouă despre milostenie. Iar când Evanghelia ne vorbește despre nebunia lui Irod, înverșunarea femeilor, ospățul barbarilor nebuni și masa cea pângărita, darul cel fără de lege, lucrul cel necuvios și îngroparea trupului preacinstit, simt ca mă fac alt om, fiindcă încremenit mă simt, iubiților, când, înaintea mea, aduc faptele făcute de Irod, de este îngăduit a le numi fapte și nu ucideri, ale celui ce a făcut niște lucruri ca acestea. Ca, zice Evanghelistul Matei: "În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Și a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul, el s-a sculat din morți, și de aceea, se fac minuni prin el" (Matei 14, 1-2). Mărturisește uciderea Proorocului și nu poate minți, ca a știut, pe cel ce l-a omorât ca este Prooroc și bărbat drept. Ca, de nu ar fi cunoscut acest lucru, nu ar fi zis ca el s-a ridicat din morți și pentru aceasta se fac minuni prin dânsul. Și, pentru care pricina a ucis pe Prooroc? Pentru ca acesta a fost propovăduitorul adevărului. Și voia, prin vădire și mustrare, sa curme fapta cea fără de lege și sa fie, precum i se cădea, ca împărat, păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, el, care, prin sminteala cea desfrânata a dulceților, strica legile. Ca acela este împărat, care da legi cu dreptate, împlinindu-le, mai întâi el însuși, iar nu schimbându-le. Ca, în ce alt chip s-ar fi putut pune rânduiala, în lumea pe care o stăpânea, daca nu prin legile cele după dreptate, înfrânând neamul oamenilor, cel greu de ținut în frâu. Dar Irod era împărat, nu al popoarelor, ci al desfătărilor și rob al patimilor. El nu numai legea lui Dumnezeu o strica, ci și ucidere pe nedrept făcea. Și pe cine a ucis? Pe un bărbat drept, decât care, mai mare intre cei născuți din femei, nu s-a ridicat, precum și Domnul a mărturisit. Pe un bărbat care locuia în pustiu, nu fugind de neamul oamenilor, ci de faptele cele rele și scamave ale lor.

Pe acesta prinzându-l, Irod îl ținea legat și l-a pus în temnița, pentru Irodiada. O, lucru străin. Ioan vroia, prin mustrare, sa dezlege sufletul lui Irod, cel legat cu lanțul păcatului, iar el lega pe cel ce-l dezlega. Era legat Ioan și, cu toate acestea, grăia, era închis și, în temnița fiind, mustra. Ca nu se temea Ioan de moarte, ci ii era frica sa tacă și sa nu spună adevărul. Pe acesta l-a ucis Irod și nu numai o singura ucidere a făcut, ci mai multe. Ca cel ce ucide un dascăl folositor sufletelor, acela nu ucide numai unul, ci pe atâția pe câți i-ar ar fi putut face vii, prin cuvântul său, de ar fi trăit. O, zi, de prăznuire a unei nașteri, care mărturisește din sine ucidere de prooroc. Ca, deși vasul de lut al acestuia se risipea în mormânt, făclia de lumina a duhului sau purta în ea lumina credinței.

Pe acesta l-a ucis Irod. Și cum l-a ucis? În vremea când se prăznuia, ziua nașterii lui când, jucând fata Irodiadei, jocul ei de dezmierdare, a primit aceasta plata. Ca n-a cerut aur, nici argint, nici pietre scumpe ci povățuita fiind de maica sa a zis: "Da-mi, aici, pe tipsie, capul lui Ioan". Ca, daca l-ar fi cerut, pentru ca sa-l cinstească, capul lui Ioan ar fi prețuit cu adevărat, mai mult decât tot aurul și argintul și pietrele scumpe. Dar ea nu l-a cerut pentru credința, din evlavie, ci ca, după ce îl va ucide pe Mustrător, să dăruiască mamei sale slobozenie, fără oprire, pe calea păcatului. Deci, auzind, împăratul s-a întristat, nu pentru uciderea Proorocului, ci de frica poporului, ca toți îl cinsteau pe Ioan ca pe un prooroc. Și era sufletul lui Irod ca o corabie în mare, care se clătina, când de o parte când de alta; sa facă ucidere, se temea de popor, sa nu facă ucidere, nu-și putea ierta jurământul, fata de cei ce erau împreuna cu el. Deci, îngreuiat de dulceața cea cu multe văpăi, pe care o avea femeia, trimițând, a tăiat capul lui Ioan în temnița. O, rău lucru este jurământul! Ascultați pe Domnul, care zice: "Sa nu va jurați nicidecum" (Matei 5, 34). Ca ticălosul, de nu s-ar fi jurat, n-ar fi suferit sa facă ucidere.

Ce mana a îndrăznit a apropia sabia de sfântul grumaz al lui Ioan, de care fiarele, în pustie, s-au sfiit, leii s-au cutremurat, șerpii și balaurii s-au înfiorat, albinele cele sălbatice, pentru sfințenie îl hrăneau, lucrând mierea pe care i-o dăruiau? Pe acesta mana de calau, l-a tăiat, neînspăimântându-se de fata lui de înger, nici cutremurându-se de obrazul lui, cel cu chip dumnezeiesc. Îmi vine sa cred, ca, întunecat de beția lui Irod, călăul avea sabie, dar ochi nu avea. Ca Dreptul, și după moarte, trăia și capul lui, tăiat fiind, glasul ii era încă viu. O, cruzime și asprime a omului! O, tiranule fără de lege! Nu este oare destul înjunghierea pruncilor, uciși în Betleem, de Irod, cel dinainte de tine? Când plângerile maicilor erau mai ascuțite decât sângele, când picăturile lacrimilor biruiau izvoarele, când pieptul maicilor, cu lapte, albea pământul? Care fiara n-a lăcrimat atunci? Nu a fost destula neomenia acelui Irod, ci ai tăiat și tu pe Ioan, împlinind nemilostivirea aceluia, tu care nici de un fir de par al lui nu esti vrednic? Pentru care din lucrurile acestea, voi fi ție milostiv, zice Domnul? O, cetate a sângelui, în care Irod a împărățit, iar fiul a desăvârșit, cel deopotrivă cu numele și asemănarea cu năravurile!

Vai noua, ca cei ce par sprijinitori bunei rânduieli, s-au făcut povățuitori neorânduielii. De unii ca aceștia, povățuiți fiind și învățați a ucide, toți, spre uciderea lui Hristos, au căzut la înțelegere. Pe Isaia l-au ferăstruit, pe Ieremia l-au omorât, pe Nabot l-au împroșcat cu pietre pe Zaharia l-au ucis, pe Hristos l-au răstignit. Cu toate acestea plânsul și tânguirea, pentru cele rele, lavandu-le lor, sa alergam la lumina învățăturii de taina, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia slava se cuvine, în vecii vecilor! Amin.

 

Intru aceasta zi, învățătura a Sfântului Grigorie, despre mânie

 

Sa nu dați, fraților, loc maniei intre voi. Pentru ca omul mânios nu primește dar de la Dumnezeu, ci, prin mania sa, cade, din înălțimea răbdării, în groapa de pierzanie a maniei. Care fiara este așa de cumplita și neîmblânzita, precum este omul cel mânios care nu-și pierde mania? Ca, ce este mai rău decât mâniosul? Aceasta turbat îl face pe om, slutit și nu bun, fiindcă nu vine duhul lui Dumnezeu la cel mânios. Socotește, dar, omule, ca cel ce tine manie, nu se stăpânește pe sine însuși netezindu-se din manie și este ca un beat, de iuțime. Ca nu cunoaște pe cei ce fac bine, și trăiește ca intr-o noapte întunecoasa, de toți se apuca, tuturor, celor mai mari și celor mai mici decât el le grăiește fără de rânduiala și, pe cel mai bătrân îl hulește. Cearta, este foarte guraliv, ocărăște, bate, la nimic nu se supune și nu primește cuvintele celor ce-l mângâie pe el. Și, precum otrava este în jivinele cele ce se târăsc, a sa-i și iuțimea în cel mânios. Îndrăcindu-se, mâniosul lătra, ca un câine la toți, și îmboldește, ca o scorpie, și, ca șarpele musca. Fugiți, fraților de o răutate ca aceasta. Ca nici dregătoria celui mânios nu-i cinstita, nici căruntețele de folos. Nici jertfa unuia ca acesta nu-i bine primita. Nici nu poată sa se îndrepteze. Tu sa zici așa: "Așteptând, am așteptat pe Domnul, și a căutat spre mine". Gonește-ti iuțimea și mania din inima, ca a zis Domnul: "Oricine se manie pe fratele sau, vrednic va fi de osânda" (Matei 5, 22). Iar mania sa-ti fie ție numai asupra diavolului, fiindcă printr-însul am căzut din Rai. Acela și acum, pe fiecare din noi, ne pândește, ca sa ne înșele și în văpaia cea nestinsa sa ne afunde, de care văpaie, însuși satana mult se cutremura.

Drept aceea, părăsește iuțimea și lasă mania, ca nu cumva împreuna cu Irodiada, sa te osândești, ca ea se mania mult asupra lui Ioan Botezătorul, care voia sa o mântuiască pe dansa. Ca ea auzind de minunile ce se făceau de el, își astupa urechile, ca o aspida surda, pana ce aflând vreme prielnica, l-a tăiat pe Ioan. Iar pe sine s-a făcut blestemata, de către cele patru margini ale pământului. Pentru ca diavolul face voia plăcuților săi, ca sa-și săvârșească răutatea maniei, aici lăudându-se cu păcatele, iar acolo sa fie duși, fără de pocăința, la osânda. Ca ce a făcut mania Irodiadei? Tăind pe Ioan, l-a trimis pe el în Împărăție, iar, pe sine la osânda cea fără de sfârșit. De aceasta, temându-ne, sa ne silim a nu tine manie intre noi. Dumnezeului nostru slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

Întru aceasta zi, istorisire din Limonar, despre un alt Mucenic Pimen.

 

Sfinții Părinți Sofronie și Ioan, în cartea lor, au scris despre acest Cuvios Pimen. Ava Agatonic, egumenul Lavrei Cuviosului nostru Părintele Sava, ne-a spus noua: "Am mers, zicea el, intr-o zi, în pustia Ruva, la ava Pimen, cel ce viețuia în peștera și se hrănea cu rădăcini. Și, aflându-l pe el, i-am mărturisit lui gândurile mele și, daca s-a inserat, m-a lăsat pe mine intr-o peștera, sa mă odihnesc, iar el s-a dus intr-o alta peștera. Și a fost, în noaptea aceea, ger mare și grozav am pătimit de frig. Iar, făcându-se ziua, a venit starețul la mine și mi-a zis: "Cum ai petrecut noaptea aceasta, fiule?" Și i-am grăit lui: "Iartă-mă, părinte, toata noaptea am pătimit de ger". Iar el mi-a zis: "Cu adevărat, fiule, eu nu am pătimit deloc de ger". Și, auzind eu, m-am minunat mult, fiindcă starețul nu era prea îmbrăcat și l-am întrebat, zicând: "Fii bun, părinte, și spune-mi mie cum de n-ai pătimit de ger?" Și mi-a spus mie starețul: "A venit leul și s-a culcat lângă mine și m-a încălzit. Însa, sa știi, fiule, ca eu de fiara am sa fiu mâncat". Și i-am zis lui: "Pentru ce, părinte, ai sa fi mâncat de fiara?" Și mi-a grăit starețul: "Când eram în lume, la locul meu, am fost pastor de oi, și, intr-una din zile, păscând eu oile, un om mergea alături de mine și câinii mei, năvălind asupra lui, l-au rupt și l-au mâncat. Iar eu, putând sa-l apar pe el de câini, nu l-am izbăvit. Și sunt înștiințat, prin descoperirea lui Dumnezeu, ca, și eu, cu acelasi fel de moarte, am sa mor, rupt de fiare." Aceasta a spus-o Cuviosul Pimen, despre sine, lui ava Agatonic. Și a fost, dupa cuvântul lui. Ca, dupa trei ani, s-a facut cunoscut ca Părintele Pimen, viețuitorul din pustie, a fost mâncat de o fiara. Însă sufletul lui cel sfânt s-a rânduit în ceata Cuvioșilor Părinți, prin milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava în veci! Amin.

Căutare

Instagram

    5 X 1000

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

     

    Numărul total de vizitatori

    11102582