ÎNCEPUTUL SLOVEI Z

 

Pentru Avva Zinon

 

     1. Zis-a avva Zinon, ucenicul fericitului Siluan: să nu locuieşti în loc numit, nici să şezi cu un om ce are nume mare, nici să pui temelie a-ţi zidi ţie chilie cândva.

 

     2. Se spunea pentru avva Zinon, că întâi nu voia să ia de la cineva ceva. Şi pentru aceasta cei ce aduceau se duceau scârbiţi, căci nu lua. Şi alţii veneau la dânsul voind să ia ca de la un bătrân mare şi nu avea ce să le dea lor şi se duceau şi ei scârbiţi... Zice bătrânul: ce să fac? Căci şi cei ce aduc se scârbesc şi cei ce vor să ia. Aceasta este mai de folos: oricine va aduce, să iau şi oricine va cere, să-i dau. Şi să făcând, se odihnea şi pe toţi îi împăca.

 

     3. S-a dus un frate egiptean în Siria la avva Zinon şi prihănea gândurile sale înaintea bătrânului. Iar el minunându-se, a zis: egiptenii ascund faptele bune care le au, iar neajunsurile care nu le au, pe acestea pururea le prihănesc. Iar sirienii şi elinii, faptele bune care nu le au, zic că le au, iar neajunsurile care le au, le ascund.

 

     4. Au venit iste fraţi la el şi l-au întrebat, zicând: ce înţelegere are cuvântul acela ce este scris în cartea lui Iov: şi cerul nu este curat înaintea Lui? Şi răspunzând bătrânul, a zis lor: au lăsat fraţii păcatele lor şi cercetează pentru ceruri. Însă tâlcuirea cuvântului aceasta este: de vreme ce numai El este curat, pentru aceasta a zis: şi cerul nu este curat.

 

     5. Spuneau părinţii pentru avva Zinon, că şezând în Schetia, a ieşit noaptea din chilia sa, spre lunca şi rătăcindu-se, a făcut trei zile şi trei nopţi umblând şi ostenindu-se. Leşinând a căzut să moară. Şi iată un copil a statut înaintea lui, având o pâine şi un vas cu apa. Şi îi zicea lui: scoală, mănâncă! Iar el sculându-se, s-a rugat, socotind că este năluca. Iar el a zis lui: bine ai făcut. Şi iarăşi s-a rugat a doua oara şi a treia oara. Şi îi zicea lui: bine ai făcut. Deci, sculându-se bătrânul a luat şi a mâncat. Şi după aceea a zis lui: cât ai umblat, atât eşti departe de chilia ta; ci scoală-te şi vino după mine! Şi îndată s-a aflat la chilia lui. Deci a zis lui bătrânul: intra, fa-ne nouă rugăciune. Şi intrând bătrânul acela s-a făcut nevăzut.

 

     6. Altădată acelaşi avva Zinon, umblând în Palestina şi odihnindu-se, a şezut aproape de o pepenărie să mănânce. Şi i-a zis lui gândul: ia-ţi ţie un castravete şi mănâncă că ce este? Iar el răspunzând, a zis gândului: hoţii în munca merg. Deci cearcă-te pe tine de aici, de poţi suferi munca. (1) Şi sculându-se, a statut în arşiţa cinci zile. şi prăjindu-se pe sine, a zis: nu pot suferi munca. Şi a zis gândului: dacă nu poţi, nu fura şi mânca!

 

(1) în alte cărţi se zice: şi a început a se bate pe sine. Apoi zice gândului: de nu poţi suferi (şi celelalte).

 

     7. Zis-a avva Zinon: cel ce voieşte ca să-i asculte degrabă Dumnezeu rugăciunea, când se scoală, şi-şi întindă mâinile sale către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de sufletul său, să se roage pentru vrăjmaşii săi din suflet; şi prin aceasta isprăvi, ori pentru ce se va ruga lui Dumnezeu, îl asculta pe el.

 

     8. Spuneau părinţii că era într-un sat unul care postea mult, încât se chema numele lui postitorul. Şi auzind avva Zinon pentru dânsul, l-a chemat pe el; iar el s-a dus cu bucurie. Şi rugându-se ei, au şezut. Deci a început bătrânul să lucreze tăcând, iar postitorul neaflând să vorbească cu dânsul, a început să se supere de trândăvie. şi a zis bătrânului: roagă-te pentru mine, avvo, că voi să mă duc! Zis-a lui bătrânul: pentru ce? Iar el răspunzând, a zis: căci inima mea ca arzându-se este şi nu ştiu ce are. Căci când eram în sat, până seara posteam şi niciodată să nu mi s-a făcut. Zis-a lui bătrânul: în sat te hrăneai din urechile tale. Ci mergi de acum şi mănâncă la ceasul al nouălea! Şi orice faci, întru ascuns fa. Şi cum a început să facă, cu necaz a aşteptat ceasul al noulea, şi ziceau cei ce-l ştiau pe el, că postitorul s-a îndrăcit şi venind el, a spus bătrânului toate. Iar el i-a zis lui: aceasta cale este după Dumnezeu.

 

     9. Doi fraţi locuind deosebi, mergeau unul către altul. Şi a zis unul dintr-înşii celuilalt: voiesc să mă duc la avva Zinon şi să-i spun lui un gând. A zis şi celalalt: şi eu aceasta voiesc. Deci s-au dus amândoi împreună. Şi luându-i pe fiecare deosebi şi-au spus gândurile lor şi unul spunându-le a căzut înaintea bătrânului, rugându-l cu multe lacrimi ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul. Şi bătrânul i-a zis lui: mergi, nu te slabi pe tine şi nu grăi de rău pe cineva şi nu te lenevi de rugăciunea ta! Şi ducându-se fratele, s-a vindecat. Iar celalalt spunându-i gândul sau către bătrân, a adaus moale şi cu nebăgare de seama: roagă-te pentru mine! Dar n-a cerut cu deadinsul. Iar după o vreme s-a întâmplat de s-au întâlnit unul cu altul. Şi a zis unul dintr-înşii: când am mers către bătrânul, i-ai spus lui gândul care ziceai că voieşti să-l spui lui? Iar acela i-a zis: da, i-am spus! A întrebat acela: oare te-ai folosit după ce i-ai spus? Răspuns-a fratele: da, m-am folosit, că pentru rugăciunile bătrânului m-a vindecat Dumnezeu! Iar celalalt a zis: eu măcar de i-am mărturisit gândurile mele, nu am simţit vreo uşurare. Zis-a lui cel ce s-a folosit: şi cum te-ai rugat bătrânului? Răspuns-a acela: i-am zis lui: roagă-te pentru mine, că am acest gând! Iar el a zis: eu mărturisindu-mă lui, am udat picioarele lui cu lacrimile mele, rugându-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru mine. Şi prin rugăciunea lui m-a vindecat Dumnezeu. Iar aceasta ne-a povestit nouă bătrânul, învăţându-ne, că se cade celui ce roagă pe vreunul din părinţi pentru gânduri cu osteneala şi din toată inima să se roage, ca lui Dumnezeu. şi atunci va dobândi. Iar cel ce se mărturiseşte cu nebăgare de seama, sau ispiteşte, nu se foloseşte, ci se şi osândeşte.

 

     10. Zicea avva Zinon că i-a povestit lui fericitul Serghie, egumenul din Pediada, o povestire ca aceasta: odată - zice - călătorind noi cu un bătrân sfânt, fiind şi alt fraţi împreună cu noi, ne-am rătăcit pe cale. Şi neştiind unde mergem ne-am aflat în semănaturi şi am călcat puţin din semănaturi. Iar plugarul simţind, că s-a întâmplat de lucra acolo, a început a ne ocara şi a zice cu mânie: voi călugări sunteţi? Voi va temeţi de Dumnezeu? De aveaţi frica lui Dumnezeu înaintea ochilor, nu făceaţi aceasta. Deci îndată ne zice nouă sfântul acela bătrân: pentru Domnul nimeni să nu grăiască! Şi se ruga plugarului cu blândeţe, zicând: bine zici, fiule; de am fi avut frica lui Dumnezeu aceasta nu am fi făcut, ci pentru Domnul, iartă-ne, că am greşit! Iar acela, înspăimântându-se pentru nerăutatea şi smerenia bătrânului, alergând la noi, a căzut la picioarele bătrânului, zicând: iartă-mă pentru Domnul şi ia-mă cu voi! Şi adăuga fericitul Serghie: iată blândeţea şi bunătatea sfântului ce a putut cu ajutorul lui Dumnezeu să facă! Şi a mântuit sufletul ce era făcut după chipul lui Dumnezeu pe care îl voieşte Dumnezeu, mai mult decât nenumărate lumi cu banii lor.

 

     11. Odată ne-am dus la unul din părinţi şi l-am întrebat pe el zicând: de va avea cineva vreun gând şi se vede pe sine biruit; şi de multe ori citind cele ce au zis părinţii pentru un gând ca acela, se ispiteşte să facă acelea şi nicidecum nu poate, oare ce este mai bine: a veşti vreunuia din părinţi gândul, sau a se sârgui singur să uneltească acelea care a citit şi a se îndestula cu ştiinţa sa? Răspuns-a bătrânul: că trebuie să-l vestească către cel ce poate să-l folosească şi să nu se nădăjduiască întru sine. Ca nu poate cineva să-şi ajute luişi şi mai vârtos de a fi cuprins de patimi. Ca mie, tânăr fiind, mi s-a întâmplat una ca aceasta. Ca aveam patima sufletească şi mă biruiam de dânsa. Şi auzind pentru avva Zinon, că pe mulţi care se aflau să i-a vindecat, am voit să mă duc şi să-i vestesc lui; iar satana mă oprea, zicând că de vreme ce ştii ce trebuie să faci, fa cum citeşti şi nu te mai duce şi supăra pe bătrânul.

Deci când mă porneam să mă duc şi să-i vorbesc lui, războiul se uşura de la mine cu meşteşugirea diavolului ca să nu mă duc. Iar după ce mă plecam să nu merg, iarăşi mă stăpâneam de patimă. Şi aceasta a meşteşugit vrăjmaşul asupra mea multă vreme, nelăsându-mă să vestesc bătrânului. Iar da multe ori m-am dus la bătrânul, vrând să-i spun lui gândul şi nu mă lăsa vrăjmaşul, aducând ruşine în inima mea şi zicând: de vreme ce ştii cum trebuie să te vindeci, ce trebuinţă este a spune cuiva? Căci porţi grijă de sine; ştii cum au zis părinţii. Şi acestea, zice, îmi aducea pizmaşul, ca să nu arăt doctorului patima şi să mă vindec. Iar bătrânul mă cunoştea că am gânduri, dar nu mă vădea, aşteptând ca însumi să le vestesc pe ele. Şi mă învăţa pentru viaţă cea dreapta şi mă slobozea. Iar mai pe urma plângând, am zis întru sine: până când, ticăloase suflete, nu vrei să te tămăduieşti? Alţii vin de departe la bătrânul şi iau lecuire, iar tu nu te ruşinezi, şi având doctorul aproape, nu vrei să te tămăduieşti? Şi aprinzându-mă cu inima, m-am sculat şi întru sine-mi am zis, că dacă voi merge la bătrânul şi nu voi afla pe nimeni acolo, voi cunoaşte că este voia lui Dumnezeu a-mi mărturisi gândurile mele. Şi mergând eu acolo, n-am aflat pe nimeni. Deci bătrânul mă învăţa după obicei pentru mântuirea sufletului şi cum ar putea cineva să se curăţească de cugetele cele spurcate. Iar eu iarăşi ruşinându-mă şi nemărturisindu-mă, vroiam să mă duc şi sculându-se bătrânul, făcu rugăciune şi mă petrecea mergând înaintea mea, până la uşa cea de afară. Iar eu mă munceam cu gânduri, să spun bătrânului sau să nu spun, şi cu încetul păşind, mergeam după dânsul; iar bătrânul întorcându-se şi văzându-mă muncindu-mă de gânduri, mă loveşte în piept încetişor şi îmi zice: ce ai? Om sunt şi eu. Şi dacă mi-a zis bătrânul acest cuvânt, mi s-a arătat că mi-a deschis inima mea şi am căzut la picioarele lui, rugându-l pe el cu lacrimi şi zicând: miluieşte-mă! Iar el mi-a zis: ce ai? Şi i-am zis lui: nu ştii ce am? Şi mi-a zis: tu trebuie să spui ce ai. Iar eu cu mare ruşine de abia mi-am mărturisit patima mea. Şi mi-a zis: dar de ce atâta vreme te ruşinezi a spune? Au nu sunt şi eu om? Însă voieşti să-ţi spun şi eu ceea ce ştiu? Au nu sunt acum trei ani, de când ai aceste gânduri şi venind aici nu le mărturiseşti? Iar eu mărturisind şi căzând şi rugându-mă, am grăit lui: miluieşte-mă pentru Dumnezeu şi mă învaţă, ce să fac! Şi mi-a zis: du-te şi nu te lenevi în rugăciunea ta şi nu cleveti pe nimeni! Iar eu mergând la chilia mea şi nelenevindu-mă de rugăciunea mea, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunea bătrânului, de aici înainte n-am mai fost supărat de patima aceea. Deci trecând un an, mi-a venit un gând ca acesta: nu cumva m-a miluit Dumnezeu pentru mila Sa, iar nu pentru bătrânul? Şi aceasta venindu-mi în minte, am mers către dânsul, vrând a-l ispiti şi luându-l în laturi, i-am făcut metanie, zicând: roagă-te pentru mine, părinte, pentru gândul meu ce ţi l-am mărturisit oarecând! Iar el m-a lăsat zăcând la picioarele lui şi tăcând puţin, mi-a zis: scoală-te, ai credinţa către mine! Iar eu auzind acestea, voiam să mă înghită pământul de ruşine şi sculându-mă, nu puteam căuta asupra bătrânului, şi mirându-mă şi spăimântându-mă, am plecat la chilia mea.

  

Pentru avva Zaharia

 

     1. Zis-a avva Macarie către avva Zaharia: spune-mi, care este lucrul monahului? Zis-a lui: pe mine mă întrebi, părinte? Şi a zis avva Macarie: am vestire către tine, fiule Zaharie, căci este cel ce mă îndeamnă ca să te întreb. Zis-a lui Zaharia: precum eu socotesc, părinte, cel ce îşi face sila lui întru toate, acesta este monah.

 

     2. A venit odată avva Moise să scoată apă şi a aflat pe avva Zaharia rugându-se lângă fântână, şi Duhul lui Dumnezeu şezând deasupra lui.

 

     3. Zis-a oarecând avva Moise către fratele Zaharia: spune-mi, ce voi face? Şi auzind s-a aruncat pe sine jos la picioarele lui, zicând: tu mă întrebi, părinte? Zis-a lui bătrânul: cred mie, fiule Zaharie, că am văzut pe Duhul Sfânt pogorându-se peste tine şi dintru aceasta sunt silit să te întreb. Atunci, luând Zaharia cuculiul din cap, l-a pus sub picioare şi călcându-l a zis: de nu se va zdrobi omul aşa, nu poate să fie monah.

 

     4. Şezând odată avva Zaharia în Schetia, i-a venit lui vedenie şi sculându-se i-a vestit părintelui sau Carion, iar bătrânul, fiindcă era lucrator, nu era iscusit la acestea şi sculându-se l-a bătut zicând că de la draci este. Dar a rămas cu gândul la aceasta. Şi sculându-se, s-a dus către avva Pimen noaptea şi i-a vestit lui lucrul acesta şi cum se ard cele dinlăuntru ale lui şi văzând bătrânul că de la Dumnezeu este, i-a zis: mergi către cutare bătrân şi orice îţi va zice ţie, fă! Şi ducându-se către bătrânul, mai înainte de a întreba el ceva, apucând bătrânul, i-a spus lui toate şi cum că vedenia este de la Dumnezeu. Ci, mergi şi supune-te părintelui tău!

 

     5. Zis-a avva Pimen, că a întrebat avva Moise pe avva Zaharia, când era aproape să moară, zicând: ce vezi? Şi i-a zis: nu este mai bine a tăcea, părinte? Şi i-a zis lui: sa, fiule; taci! Şi în ceasul morţii lui şezând avva Isidor, căutând la cer a zis: veseleşte-te, fiul meu Zaharia, că ţi s-au deschis ţie porţile împărăţiei cerurilor. 

 

Pentru avva Zosima

 

     1. Povestit-a fericitul Zosima că odată a şezut puţina vreme în lavra lui avva Gherasim şi avea acolo pe unul iubit. Deci într-o zi şezând noi şi grăind pentru folos, a venit pomenire de cuvântul acela care a zis avva Pimen, că cel ce se prihăneşte pe sine în tot locul afla odihnă. Asemenea şi de cuvântul care a zis avva muntelui Nitriei. Că întrebat fiind: ce ai aflat mai mult în calea aceasta, părinte, el a răspuns: a se prihăni şi a se defăima pe sine totdeauna. Pe care cuvânt l-a şi adeverit cel ce l-a întrebat, zicând: altă cale nu este, fără numai aceasta. Deci pomenind noi de acestea, ziceam între noi minunându-ne, câtă putere au cuvintele sfinţilor. Cu adevărat, orice au grăit, din lucru şi din adevăr au grăit, precum a zis marele Antonie. Şi pentru aceasta sunt puternice, pentru că s-au grăit de cei ce erau în lucruri, precum porunceşte un înţelept zicând: pe cuvintele tale să le adevereze viaţa. Acestea vorbind noi între noi, a zis acela: şi eu am încercat cu lucrul aceste cuvinte şi odihna care se face prin lucrarea lor. Ca odată aveam în lavra aceasta iubit cu adevărat pe un diacon care nu ştiu de unde a luat prepus asupra mea pentru un lucru care îi aducea lui scârba. Deci a început a se purta către mine cu posomorâre. Iar eu văzându-l pe el posomorât asupra mea, l-am întrebat că să ştiu pricina scârbei. Iar el mi-a zis: lucrul acesta l-ai făcut şi pentru aceasta sunt mâhnit asupra ta. Iar eu neştiind în sine-mi un lucru ca acesta, precum zicea acela că am făcut, îl încredinţam că n-am nicidecum ştire de lucrul acela. Iar el nu se pleca, ci mi-a zis: iartă-mă, nu cred! Deci, ducându-mă la chilie, mă încercam pe mine mai cu deadinsul, de am făcut un lucru ca acesta şi nu aflam. După aceea l-am văzut pe el ţinând sfântul potir şi împărtăşind pe fraţi şi l-am încredinţat pe el cu aceasta, zicând: nu mă ştiu să fi făcut ceea ce zici. Şi nici să nu s-a plecat. Deci iar venindu-mi întru sine şi aducându-mi aminte de cuvintele acestea ale sfinţilor părinţi şi crezându-le cu adevărat, am întors puţin gândul; şi am zis întru sine: diaconul cu adevărat mă iubeşte şi în dragoste pornindu-se, mi-a arătat ceea ce avea inima lui pentru mine, ca să mă trezesc şi să nu mai fac acest lucru. Însă, ticăloase suflete, de vreme ce zici că nu ai făcut acest lucru, adu-ţi aminte de celelalte rele care ai făcut şi nu le ţii minte şi socoteşte, că, precum cele ce ai făcut ieri şi alaltăieri le-ai uitat, să şi acest lucru, l-ai făcut şi l-ai uitat. Deci, din gândul acesta mi-am plecat inima sa, cum că cu adevărat l-am făcut şi l-am uitat, ca şi pe cele mai dinainte. Apoi am început să mulţumesc lui Dumnezeu şi diaconului că printr-însul m-am învrednicit să-mi cunosc greşeala şi să mă pocăiesc pentru dânsa. Deci sculându-mă cu astfel de gânduri, m-am dus la chilia diaconului, ca să-i fac lui metanie şi să cer iertăciune, precum şi să-i mulţumesc. Şi stând lângă uşa, am bătut într-însa. Şi acela deschizând şi văzându-mă, mi-a pus îndată întâi el metanie, zicându-mi: iartă-mă, că de draci am fost batjocorit, bănuindu-te pentru lucrul acela! Căci cu adevărat m-a încredinţat Dumnezeu, că tu cu nimic nu eşti părtaş la acest lucru, nici nu ştii câtuşi de puţin pentru el. Dar începând şi eu să răspund pentru acesta şi să-l încredinţez, acela mi-a tăiat cuvântul zicând: nu este trebuinţă! Deci a adăugat fericitul Zosima zicând: iată smerenia cea adevărată, cum a arătat-o pe ea inima celui ce o iubeşte! Căci nu numai că nu s-a smintit asupra diaconului, una, că a presupus pentru dânsul ceea ce nu ştia şi fără de cuvânt s-a scârbit asupra lui iar alta, că nu a primit încredinţările lui, care în aşa fel erau că puteau să plece şi pe un vrăjmaş, şi cu cât mai vârtos pe un prieten adevărat. Nu numai dar pentru aceasta nu s-a smintit, precum am zis, ci şi asupra să şi-a luat greşeala care n-a făcut-o, socotind cuvântul aceluia mai vrednic de credinţa decât inima să şi nu numai atâta dar s-a ispitit a se pocăi înaintea lui, şi-i mulţumea că printr‑însul s-a izbăvit de păcatul pe care nicidecum nu-l ştia.

 

     2. Povestit-a fericitul Zosima, că era un bătrân care locuia aproape de o mănăstire şi era foarte bun şi blând. Pentru aceea şi acei din mănăstire îl iubeau mult şi îl cinsteau. Aproape de bătrânul locuia şi un frate. Deci, într-una din zile lipsind el, fratele îndemnându-se de vrăjmaşul, s-a dus şi a deschis chilia bătrânului şi intrând a luat toate vasele lui şi cărţile şi s-a dus. Iar după puţin întorcându-se bătrânul, cum a văzut chilia lui deschisa şi intrând şi neaflând vasele sale, s-a dus către fratele să-i spună lui ceea ce s-a întâmplat. Dar stând afară de chilia aceluia şi strigând pe fratele, cum şi-a văzut vasele sale puse în mijlocul chiliei, căci fratele încă nu le strânsese şi nevrând să-l vădească, sau să-l ruşineze, pricinuind o treaba de nevoie, că adică îl supăra pântecele, s-a dat în laturi de la chilia fratelui până ce va ridica vasele din mijloc. Apoi întorcându-se, a început a grăi fratelui pentru alt lucru, nepomenind nimic de chilie, sau de vasele care le-a pierdut. Iar după vreo câteva zile s-au dovedit vasele bătrânului. Şi luându-l pe fratele oarecari cunoscuţi ai bătrânului, l-au pus în temniţă, neştiind bătrânul. Iar bătrânul auzind de fratele că este în temniţă şi neştiind pricina pentru care fusese băgat în temniţă, mergând către egumenul mănăstirii din apropiere, unde era cinstit de toţi fraţii pentru faptele lui bune, i-a zis lui: fii bun şi-mi dă puţine ouă şi puţine pâini! Iar egumenul i-a zis: au doară a venit la tine cineva, avvo? Iar bătrânul a răspuns: da! Deci, poruncind egumenul, i s‑au dat câte a voit. Şi luând bătrânul, pâinile şi ouăle, s-a dus la temniţa unde era fratele şi a intrat la dânsul. Iar el văzând pe bătrânul, a alergat şi a căzut la picioarele lui zicând: iartă-mă! Căci pentru tine sunt aici fiindcă ţi-am furat vasele. Şi iată cartea ta este la cutare, iar haina ta este la cutare. Şi pe rând le număra pe toate. Iar bătrânul zise către el: Să fie încredinţată inima intrat . aici şi nici nu ştiu ta, fiule, că nu pentru acestea am intrat aici şi nici nu ştiu că pentru mine ai intrat aici. Ci auzind că eşti băgat în temniţă, iar pricina pentru ce neştiind şi mâhnindu-mă pentru a te supăra, am venit să-ţi fac mângâiere. Şi iată ouăle şi pâinile, pe care le-am adus pentru tine. Dar de vreme ce m-am înştiinţat că pentru mine eşti ţinut aici, voi face totul până ce cu ajutorul lui Dumnezeu, te voi scoate din temniţă. Şi mergând, s-a rugat unora din cei slăviţi ai lumii, căci era cunoscut şi acestora bătrânul pentru fapta lui bună şi trimiţând aceia, au scos pe fratele din temniţă.

 

     3. Zicea avva Zosima că mergând el în Sfânta Cetate (Ierusalimul) a venit la dânsul oarecare iubitor de Hristos şi i-a zis: avvo, am un frate şezător împreună cu mine şi din ispita vicleanului am avut prigonire între noi. Apoi eu pocăindu-mă, acela nu voieşte să se împace cu mine. Pleacă-te dar, pentru Domnul şi-i vorbeşte lui cele pentru pace. Iar el cum a auzit, îndată a chemat pe fratele acela şi i-a grăit lui cele ce se cuveneau pentru pace şi unire. Iar el întâi se părea că se pleacă, apoi socotind i-a zis: nu pot să mă împac cu el, pentru că m-am jurat pe Cruce, că de acum să fiu neîmpăcat cu el. Iar egumenul zâmbind, i-a zis lui: jurământul tău, frate, are acest fel de putere, că şi cum ai fi zis: mă jur pe Crucea Ta, Hristoase, că nu voi păzi poruncile Tale, că voi face voia vrăjmaşului Tău diavol! Deci, o frate, nu numai eşti dator să faci să stea mânia cea rea, ci şi să te pocăieşti şi să te căieşti pentru dânsa şi să-ţi prihăneşti obrăznicia ta, ca să nu te mai răpeşti de dânsa. Ca şi Irod de se caia şi nu ar fi întărit jurământul sau, nu ar fi făcut acea cumplita ucidere, tăind pe Mergătorul înainte al lui Hristos. Deci, fratele umilindu-se pentru aceasta, s-a pocăit înaintea fratelui sau şi a lui avva Zosima şi să cu darul lui Dumnezeu s-au unit iarăşi întru dragoste.

 

     4. Povestit-a (+) fericitul Zosima pentru un bătrân, zicând: fiind eu într-o mănăstire din Tir, a venit la noi un bătrân îmbunătăţit. Apoi citind noi la cuvintele bătrânilor - după cum era obiceiul întotdeauna - am venit la povestirea bătrânului aceluia, asupra căruia venind tâlharii, i-au luat toate lucrurile lui şi s-au dus, lăsând un săcuşor pe care luându-l bătrânul a alergat după dânşii, strigând: fiilor, luaţi ce aţi uitat în chilia voastră! Iar ei minunându-se de nerăutatea lui, au întors iarăşi înapoi toate câte le luaseră din chilia lui. Deci, citind noi aceasta povestire, mi-a zis bătrânul care venise la noi: acest cuvânt foarte m-a folosit. Iar eu rugându-l să-mi spună ce folos a aflat dintr-însul, el a zis: oarecând petrecând eu în locurile cele de pe lângă Iordan, am citit povestirea aceasta. Şi minunându-mă de bătrânul pentru nerăutatea şi blândeţea lui, ziceam către Dumnezeu: Doamne, Cel ce m-ai învrednicit să vin în chipul acestor sfinţi bătrâni, învredniceşte-mă să umblu şi pe urmele lor şi să călătoresc pe aceeaşi cale pe care au călătorit ei, povăţuindu-se de darul Tău. Acestea rugându-mă la Dumnezeu şi având întru mine această dorinţă, trecând două zile, cum şedeam în chilie am simţit pe unii că au venit la chilie, care şi stând la uşa au bătut. Iar eu cunoscând că sunt tâlhari, am zis întru mine: mulţumesc lui Dumnezeu! Iată vreme să arăt roada dorinţei! Şi deci deschizând, i-am primit pe ei cu blândeţe şi aprinzând lumina, am început a le arăta lor lucrurile zicând către ei: nu va tulburaţi. Cred Domnului că nu voi ascunde nimic de la voi. Iar ei mi‑au zis: ai aur? Şi am răspuns lor: da, am trei bani şi am deschis vasul înaintea lor şi luându-i pe aceia, şi toate lucrurile, s-au dus cu pace. Iar eu, - zicea fericitul Zosima - glumind, am zis către bătrânul: ce a urmat după aceea? Oare s-au întors ca şi cei de la bătrânul cel mai dinainte de noi? Şi a răspuns îndată: să nu sloboadă Dumnezeu. Căci nici n-am voit aceasta, ca să întoarcă ce au luat. Vedeţi dar - zis-a Zosima - ce sporire lui şi slava către Dumnezeu i-a dat dorinţa şi gătirea lui. Ca nu numai nu s-a mâhnit pentru luarea tuturor lucrurilor care avea, dar s-a şi bucurat ca şi cum s-a învrednicit de un lucru cu adevărat prea mare.

 

(+) Aceasta povestire se afla şi în Limonariu, însă cu oarecare deosebire

Căutare

Apostolia

FTOUB Roma

Instagram

    5 X 1000

     

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Reportaje EORI

     
     

    Vă Recomandăm

    Agenda/Diario pentru tine!ri 2019/2020

     

     

    Numărul total de vizitatori

    11780701