Întru această zi, cuvânt despre Daniil Proorocul, cum a sfărâmat pe Bel, idolul babilonienilor şi pe balaur l-a omorât şi cum, fiind aruncat a doua oară în groapa cu lei, a fost mântuit

Acest fericit Daniil Proorocul a fost iubit de împăraţii chaldeenilor şi perşilor din Babilon, adică de Nabucodonosor, de Baltazar, de Darius şi de Cirus. Deci, când acel Cirus persanul împărăţea în Babilon, l-a făcut pe Daniil sfetnic credincios şi de aproape al lui, fiindcă da răspunsuri la toţi. Şi era un idol în Babilon, al cărui nume era Bel, şi se cheltuiau cu el, în fiecare zi douăsprezece măsuri de făină de grâu aleasă, patruzeci de oi şi şase vedre de vin. Şi împăratul cinstea idolul şi mergea în fiecare zi de se închina lui, iar Daniil se închina Dumnezeului său.

 

Şi i-a zis lui împăratul: "Pentru ce nu te închini lui Bel?" Iar Daniil a zis: "Pentru că eu nu mă închin idolilor, celor făcuţi de mâini omeneşti, ci Dumnezeului celui viu, Celui ce a zidit cerul şi pământul şi are stăpânire peste tot trupul". Şi i-a zis lui împăratul: "Dar nu ţi se pare ţie că Bel este Dumnezeu viu? Oare nu vezi cât mănâncă şi bea în fiecare zi?" Şi a zis Daniil, râzând: "Nu te înşela, împărate, pentru că idolul acesta, pe dinlăuntru este ţărână, iar pe dinafară, aramă, şi n-a mâncat nici n-a băut vreodată." Şi, mâniindu-se, împăratul a chemat pe slujitorii săi şi le-a zis: "De nu-mi veţi spune cine mănâncă bucatele acestea, apoi veţi muri. Iar de-mi veţi arăta că Bel le mănâncă, atunci va muri Daniil, pentru că a hulit împotriva lui Bel". Şi a zis Daniil împăratului: "Să fie după cuvântul tău!" Şi erau slujitorii lui Bel şaptezeci la număr, afară de femei şi de copii.

 

Au venit, dar, împăratul şi cu Daniil la capiştea lui Bel şi au zis slujitorii: "Iată, noi ieşim afară, iar tu, împărate, pune bucatele şi vinul. Şi încuie uşile şi le pecetluieşte cu inelul tău. Şi, venind mâine, de nu le vei afla toate mâncate de Bel, atunci să murim, iar de vor fi mâncate să moară Daniil, care a minţit asupra noastră". Dar împăratul n-a băgat de seamă că ei făcuseră pe sub masă o intrare ascunsă şi totdeauna intrau pe uşa aceea şi mâncau bucatele. Şi au ieşit slujitorii, iar împăratul a pus bucatele lui Bel. Şi a poruncit Daniil slugilor sale şi au adus cenuşă şi a cernut-o prin toată capiştea, de faţă fiind numai împăratul. Şi, ieşind, au încuiat uşile şi le-au pecetluit cu inelul împăratului şi s-au dus. Şi slujitorii au intrat noaptea, după obiceiul lor, cu femeile şi cu copiii lor, şi au mâncat toate şi au băut.

Şi a doua zi, a venit împăratul, şi Daniil cu dânsul, la capişte şi a zis: "Daniile, întregi sunt peceţile?" Iar el a zis: "Întregi, împărate". Şi îndată, cum a deschis uşile, privind spre masă, împăratul a strigat cu glas mare: "Mare eşti Bel şi nici un vicleşug nu este întru tine". Şi a râs Daniil şi a oprit pe împăratul ca să nu intre înăuntru şi a zis: "Uită-te şi vezi pardoseala capiştei şi cunoaşte ale cui sunt urmele acestea". Şi a zis împăratul: "Văd urme bărbăteşti şi femeieşti şi de copii". Şi atunci, mâniindu-se, împăratul a poruncit de a prins pe toţi slujitorii şi pe femeile lor şi pe copiii lor şi ei i-au arătat lui uşa cea ascunsă, prin care intrau şi mâncau cele de pe masă. Şi i-a omorât pe ei împăratul şi pe Bel l-a dat în mâinile lui Daniil, care l-a sfărâmat pe el, iar capiştea aceea a risipit-o.

 

Şi era în locul acela un balaur mare şi îl cinstea pe el Babilonul. Şi a zis împăratul lui Daniil: "Oare şi despre acesta vei zice că este aramă? Acesta este viu şi mănâncă şi bea. Nu vei putea zice că acesta nu este Dumnezeu viu: deci închină-te lui." Şi a zis Daniil: "Domnului Dumnezeului meu mă voi închina, că acela este Dumnezeu viu; iar tu, împărate, dă-mi mie stăpânire şi eu voi omorî acest balaur fără sabie şi fără toiag". Şi a zis împăratul: "Ţi-l dau ţie". Şi a luat Daniil smoală şi seu şi păr şi le-a fiert împreună şi a făcut un amestec pe care l-a aruncat în gura balaurului, şi, mâncându-l, a murit balaurul şi a zis Daniil: "Iată închinăciunile voastre". Atunci, babilonienii, auzind de aceasta, s-au mâniat foarte şi, pornind către împăratul, au zis: "Împăratul s-a făcut iudeu; pe Bel l-a sfărâmat, iar pe balaur l-a omorât şi pe preoţii lui i-a tăiat". Şi, au mai zis: "Dă-ne nouă pe Daniil, iar de nu, apoi te vom omorî pe tine şi toată casa ta." Şi a văzut împăratul că sunt foarte porniţi împotriva lui şi, silit fiind, a dat lor pe Daniil. Iar ei l-au aruncat în groapa leilor şi a petrecut acolo şase zile. Şi erau în groapă şapte lei şi li se da lor în fiecare zi câte două trupuri de osândiţi şi câte două oi. Iar atunci nu le-au dat nimic, ca să-l mănânce pe Daniil. Dar, Dumnezeu, a astupat gurile leilor, ca şi-atunci când a fost aruncat întâia oară. Şi stătea Daniil împreună cu leii în groapă, ca şi cu nişte mieluşei blânzi.

 

Şi era atunci în Iudeia Proorocul Avacum şi acela a făcut fiertură şi a dumicat pâine în blid şi a mers la câmp să-l ducă secerătorilor. Şi a zis îngerul Domnului către Avacum: "Du prânzul pe care îl ai, în Babilon, lui Daniil, în groapa leilor". Şi a zis Avacum: "Doamne, Babilonul nu l-am văzut şi groapa leilor nu ştiu unde este." Şi l-a apucat îngerul Domnului de creştetul lui şi l-a ţinut de perii capului său şi l-a dus pe el în Babilon, deasupra gropii, întru repeziciunea duhului său. Şi a strigat Avacum, zicând: "Daniile, Daniile, ia prânzul pe care ţi l-a trimis ţie Dumnezeu". Şi a zis Daniil: "O, ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, şi n-ai părăsit pe cei ce Te iubesc pe Tine." Şi, sculându-se, Daniil a mâncat. Iar îngerul lui Dumnezeu, iarăşi, a dus pe Avacum îndată în Iudeea, la locul său, aşa cum s-a arătat mai înainte şi la viaţa Proorocului Avacum.

 

Iar împăratul a venit, în a şaptea zi, să plângă pe Daniil şi, ajungând la groapă, s-a uitat şi, iată, Daniil era teafăr. Şi a strigat împăratul cu glas mare şi a zis: "Mare eşti Doamne, Dumnezeul lui Daniil, şi nu este altul afară de Tine". Şi a scos pe Daniil, iar pe vinovaţii pierzării lui i-a aruncat în groapă. Şi îndată i-au mâncat leii, în faţa împăratului.

Întru această zi, cuvânt despre Suzana

A fost un om ce vieţuia în Babilon, numele lui fiind Ioachim. Acesta îşi luase o femeie cu numele Suzana, fiică a lui Helchie, foarte frumoasă şi cu frică de Dumnezeu. Şi părinţii ei, drepţi fiind, crescuseră şi pe fiica lor după legea lui Moise. Şi era Ioachim foarte bogat şi avea o grădină aproape de curtea sa. Şi se adunau la el iudeii, fiindcă era mai în cinste decât toţi. Şi în anul acela, au fost rânduiţi judecători doi bătrâni din popor, care, sub cuvânt că fac judecăţi, săvârşeau nedreptate, încât se împlinea cuvântul Domnului: "Ieşit-a fărădelege din Babilon, din bătrânii judecători." Aceştia rămâneau în casa lui Ioachim şi veneau la ei toţi care vroiau să aibă judecată. Şi, văzând pe Suzana, în fiecare zi, intrând şi ieşind în grădina bărbatului său, s-au aprins de poftă asupra ei. Şi s-a răzvrătit mintea lor şi şi-au abătut ochii lor să nu caute la cer, nici să-şi aducă aminte de judecăţile cele drepte. Şi erau amândoi aprinşi de poftă asupra ei şi n-au spus unul altuia boala sa, pentru că se ruşinau a-şi mărturisi unul altuia pofta lor. Şi căuta fiecare din ei vremea prielnică. Iar odată au zis unul către altul: "Să mergem acasă, că este vremea prânzului". Şi, ieşind, s-au despărţit unul de altul, dar, întorcându-se, au venit din nou în acelaşi loc şi întrebându-se unul pe altul de pricina întoarcerii, au mărturisit unul altuia pofta lor. Şi atunci au hotărât împreună vremea când vor putea să o afle pe ea singură, ca să-şi împlinească nelegiuirea. Şi s-a întâmplat, când pândeau ei ziua cea cu bun prilej, că a intrat Suzana, ca şi mai înainte numai cu două slujnice, dorind să se scalde în grădină, pentru că era zăduf. Şi nu era nimeni acolo, afară de cei doi bătrâni ascunşi, care o pândeau pe ea. Şi a zis Suzana slujnicelor: "Aduceţi-mi untdelemn şi săpun şi încuiaţi porţile grădinii, că să mă scald". Şi au făcut cum a zis ea. Şi au încuiat porţile grădinii şi au ieşit pe porţile cele din dos şi, aducând cele poruncite, n-au văzut pe bătrâni, pentru că erau ascunşi.

 

Şi după ce au ieşit slujnicele, s-au sculat amândoi bătrânii şi au alergat la dânsa şi au zis: "Iată, porţile grădinii sunt închise şi nimeni nu ne vede şi suntem aprinşi de poftă asupra ta. Pentru aceasta, învoieşte-te să fii cu noi. Iar de nu, apoi vom mărturisi asupra ta, că a fost cu tine un tânăr şi, pentru aceasta, ai trimis pe slujnice de la tine". Şi a suspinat Suzana şi a zis: "Strâmtorată sunt din toate părţile. Că de voi face aceasta, moarte îmi este, iar de nu o voi face, nu voi scăpa din mâinile voastre. Dar mai bine este, pentru mine, să nu fac acest păcat, de a cădea în mâinile voastre, decât a greşi înaintea lui Dumnezeu." Şi a strigat Suzana cu glas mare şi au strigat şi bătrânii amândoi împotriva ei. Şi, alergând, unul din ei a deschis porţile grădinii. Şi, dacă au auzit strigare în grădină, cei din casă au alergat pe porţile cele din dos, ca să vadă ce i s-a întâmplat ei. Şi, dacă au spus bătrânii cuvintele lor, s-au ruşinat slugile foarte, că niciodată nu s-a zis cuvânt ca acesta de Suzana.

 

Şi a doua zi, după ce s-a adunat poporul la Ioachim, bărbatul ei, au venit şi cei doi bătrâni, plini de cugete rele asupra Suzanei, ca să o omoare. Şi au zis înaintea poporului: "Trimite-ţi după Suzana, fata lui Helchie, femeia lui Ioachim". Şi au trimis. Şi a venit ea şi părinţii ei, şi fiii ei şi toate rudeniile ei. Iar Suzana era foarte tânără şi frumoasă la chip. Iar bătrânii nelegiuiţi au poruncit să-i ia vălul de pe faţă, că era acoperită, ca să se sature de frumuseţea ei. Şi plângeau cei ce erau cu dânsa şi toţi care o ştiau. Şi, sculându-se, cei doi bătrâni şi-au pus mâinile pe capul ei, în mijlocul poporului, iar ea, plângând, a căutat la cer, pentru că în inima ei, nădăjduia spre Dumnezeu. Şi au zis cei doi bătrâni: "Umblând noi amândoi prin grădină, a intrat ea cu două slujnice şi a închis poarta, slobozind slujnicele. Şi a venit la ea un tânăr, care era ascuns şi s-a culcat cu dânsa. Iar noi, fiind în colţul grădinii şi văzând fărădelegea, am alergat asupra lor. Şi, văzându-i, pe tânăr nu l-am putut prinde, că era mai tare decât noi şi, deschizând porţile grădinii, a fugit. Dar, prinzând-o pe ea, am întrebat-o cine a fost tânărul acela şi n-a vrut să ne spună nouă. Deci, aceasta mărturisim." Şi i-a crezut pe ei adunarea, ca pe nişte bătrâni ai poporului, şi judecători, şi au judecat-o pe ea spre moarte.

 

Şi, strigând cu glas mare, Suzana a zis: "Dumnezeule veşnice şi ştiutorul celor ascunse, Care cunoşti toate mai înainte de a se face, Tu ştii că minciună au spus ei asupra mea. Şi, iată, eu mor fără să fi săvârşit nimic, din cele ce au spus aceştia despre mine." Şi a auzit Domnul glasul ei. Şi, dusă fiind ea spre osândă, a ridicat Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu pe un tânăr, al cărui nume era Daniil. Şi acesta a strigat cu glas mare: "Nevinovat sunt eu de sângele acesteia". Şi s-a întors tot poporul către dânsul şi a zis: "Ce însemnează cuvântul acesta pe care l-ai zis?" Iar el, stând, în mijlocul lor, a zis: "Oare, aşa de nebuni sunteţi toţi, fiii lui Israel? Că fără să cercetaţi şi necunoscând adevărul, aţi osândit pe fiica lui Israel? Întoarceţi-vă la judecată, pentru că minciună au spus judecătorii aceştia asupra ei". Şi s-a întors tot poporul degrabă.

 

Şi au zis bătrânii: "Vino şi şezi în mijlocul nostru şi ne spune gândul tău, că ţi-a dat ţie Dumnezeu cinstea bătrânilor." Şi a zis către dânşii Daniil: "Despărţiţi-i unul de altul şi-i voi întreba pe dânşii". Şi, după ce i-au despărţit unul de altul, a chemat pe unul din ei şi a zis către dânsul: "Învechitule în zile rele, acum a venit ceasul păcatelor tale, pe care le făceai mai înainte, rostind judecăţi nedrepte, pe cei nevinovaţi osândindu-i şi pe cei vinovaţi eliberând, că zice Dumnezeu: pe cel nevinovat şi pe cel drept să nu-l omori. Deci, acum, dacă ai văzut pe această femeie cu acel tânăr, spune sub ce copac i-ai văzut pe dânşii, păcătuind împreună?" Iar el a zis: "Sub mesteacăn". Zis-a lui Daniil: "Drept ai minţit asupra capului tău. Că, iată, îngerul Domnului, luând hotărârea lui Dumnezeu, te va rupe în două". Şi, punându-l alături, a poruncit să aducă pe celălalt şi i-a zis: "Sămânţă a lui Canaan şi nu a lui Iuda, frumuseţile te-au înşelat şi pofta a răzvrătit inima ta. Aşa aţi făcut fiicelor lui Israel; şi ele, de frică, se desfrânau cu voi, dar, acum, fiica lui Iuda n-a suferit fărădelegea voastră. Acum, dar, spune-mi mie, sub ce fel de copac i-ai văzut pe ei împreună?" Iar el a zis: "Sub un salcâm". Şi i-a zis Daniil lui: "Drept ai minţit, şi tu, asupra capului tău. Că aşteaptă îngerul Domnului să te taie pe tine în două cu sabia şi să vă piardă pe voi". Şi a strigat cu glas mare tot poporul şi a binecuvântat pe Dumnezeu, Care mântuieşte pe cei ce nădăjduiesc spre El.

 

Şi s-a sculat asupra celor doi bătrâni, că i-a dovedit Daniil pe ei, din cuvintele lor, că au mărturisit strâmb şi le-a făcut lor după legea lui Moise, aşa cum cu vicleşug au gândit să facă aproapelui lor, şi i-a omorât pe ei şi a scăpat sângele cel nevinovat în ziua aceea. Iar Helchie şi femeia lui au lăudat pe Dumnezeu, pentru fiica lor Suzana, împreună cu Ioachim bărbatul ei şi cu toate rudeniile ei, pentru că nu s-a aflat la ea lucru de ruşine. Iar Daniil, din ziua aceea şi după aceea, s-a făcut mare înaintea a tot poporul, pentru priceperea sa şi pentru darurile lui Dumnezeu, care erau în el. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin

Întru această zi, cuvânt că nu se cade a osândi pe cel ce greşeşte

Un bărbat sfânt a văzut pe un oarecare greşind şi cu amar a lăcrimat şi a zis: "Acesta astăzi, iar eu mâine". Oricine, de va greşi, chiar necredincios de ar fi, să nu-l osândeşti pe el, ci să te vezi pe tine mult mai păcătos decât dânsul şi nicidecum să nu-l ocărăşti pe dânsul pentru greşeală, ci să-ţi aduci aminte de tine însuţi şi să iei seama cum umbli, ca să nu cazi. Să dai de lucru sufletului tău, că, adică, să stea la rugăciune şi să se lipească de Dumnezeu, ca să nu te biruiască pe tine gândul cel vrăjmăşesc. Roagă-te ca să se depărteze de la tine duhul uitării. Şi orice lucru de trebuinţă vei face, dacă te vei lăuda, îl pierzi pe el. Tu să zici aşa: "Eu voi muri diseară, ori mâine, ori nu ştiu în care ceas". Iar de vei grăi cuiva despre viaţa ce va să fie, cu umilinţă şi cu plângere să-i grăieşti celui ce te ascultă, de vreme ce şi el ar putea să-ţi spună ţie: "Să nu mori fără de folos, petrecând vremea în cuvinte deşarte". Şi de vrei să te mântuieşti, fereşte-te de cei ce te laudă şi de cei ce-ţi înşeală gândul tău, ca să ocărăşti pe cel de aproape, iar pe tine să nu te vezi. Au, nu ştii, oare, că tâlharul cel ce a fost pe cruce, printr-un singur cuvânt s-a îndreptat, iar fariseul, cu un cuvânt s-a făcut vinovat? Că Iuda a fost numărat împreună cu Apostolii şi, într-o noapte, şi-a pierdut toată osteneala şi s-a pogorât în iad? Drept aceea, să nu se laude nimeni, oricât bine ar face, pentru că toţi ce şi-au pus nădejdea în sine, au căzut.

 

Deci, de vei vedea pe cineva greşind, nu asupra aceluia să pui greşeala, ci asupra diavolului celui ce l-a biruit pe el. Şi să zici: "Amar şi vai mie, că acesta fără de voie a fost înşelat, iar eu, de voie şi ştiind, greşesc". Deci, să plângi şi să ceri de la Dumnezeu ajutor. Că de vieţuim cu lenevire şi cu nebăgare de seamă, apoi nimeni nu poate să biruiască pe diavolul şi nici să câştige bunătăţi de la Dumnezeu. Drept aceea, pentru slăbirea şi nepurtarea de grijă de viaţa noastră, suntem amăgiţi toţi în lumea aceasta trecătoare. Iar când ne bucurăm de căderea altuia sau o defăimăm, apoi singuri pe noi, atunci, ne dăm şi ne vindem muncilor diavolului. Iar, dacă stăm tari cu inima şi cu mintea, apoi de-a pururea, Dumnezeu ne va fi nouă ajutător. A Căruia este slava în veci! Amin.

Una din minunile Sfântului Nicolae: cum a izbăvit de la înec un dreptcredincios

Un om oarecare din Constantinopol, cu frică de Dumnezeu şi credincios în Hristos, care iubea pe Sfântul acesta şi era iubit şi el de dânsul, vrând oarecând să facă o călătorie în altă ţară, grăbindu-l treaba ce avea, s-a dus la biserica Sfântului de şi-a făcut rugăciunea după obicei şi, luându-şi ziua bună de la rude şi de la prieteni, a intrat în corabie. Iar când a fost la 9 ceasuri din noapte, s-au sculat corăbierii să întoarcă şi să întindă pânzele, începând alt vânt. Deci, întru acea vreme, s-a sculat şi acest smerit om să meargă după apă şi, având toţi de lucru cu întinsul pânzelor, s-a întâmplat că s-a împiedicat şi a căzut în mare. Şi, fiind întuneric şi vântul pornind corabia înainte, n-au putut corăbierii să-l ajute cu nimic, ci plângeau de amara moarte a acelui om. Iar el, căzând în mare, cum era îmbrăcat, şi aflându-se acum în largul mării, a zis: "Sfinte Nicolae, ajută-mi!" Şi, strigând câtva timp acest cuvânt, o, minune!, s-a aflat omul în mijlocul casei sale, părându-i-se că este în adâncul mării. Iar vecinii, auzindu-i glasul, s-au sculat, la fel şi cei din casă, aprinseră lumina şi, strângându-se şi vecinii de afară, l-au văzut cu toţii stând în mijlocul casei şi strigând; şi apă de mare curgea din hainele lui. Deci, încremenind au rămas muţi de groază, iar el a zis: "O, fraţilor, ce este aceasta ce văd?" Că ştiu bine că ieri, la nouă ceasuri, când mi-am luat ziua bună de la voi, de la toţi, intrând în corabie, am purces la drum, că având vânt bun, am mers câtva timp, iar când a fost la a doua şi a treia strajă din noapte, adică la nouă ceasuri, m-am dus pentru apă şi m-am împiedicat de corăbieri şi am căzut în mare. Şi chemam pe Sfântul Nicolae întru ajutor, iar acum nu ştiu unde mă aflu, ci spuneţi-mi voi că eu mi-am ieşit din fire şi sunt uimit". Iar aceia, luând seama la cuvintele lui şi văzând şi apa mării, care curgea de pe dânsul, strigau: "Doamne, miluieşte!"

 Deci, dezbrăcându-se şi luându-şi alte haine, s-a dus la biserica Sfântului Nicolae. Şi acolo a petrecut cealaltă parie de noapte, căzând cu lacrimi şi cu rugăciuni, la icoana Sfântului. Şi, venind vremea Utreniei şi strângându-se poporul, s-a făcut cunoscut la toţi minunea şi s-au umilit toţi şi s-au minunat de acele dulci aromate ce le adusese acel om, spre multă mulţămită, Sfântului Nicolae, văzând şi biserica plină de lumânări aprinse, slăvind pe Dumnezeu şi lăudând pe Sfântul, vestindu-se această mare şi peste fire minune prin tot Constantinopolul. Şi a ajuns până şi la urechile împăratului celui de atunci şi ale Patriarhului, care, făcând sfat, au zis să cheme pe acel om. Şi, mergând el şi istorisind înaintea multora cele pentru dânsul, toţi au strigat: "Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Şi aşa, făcând Litii şi Privegheri la care se strângea mult popor, mergea el la biserica Sfântului, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeu şi dând mulţămită credincioasei Sale slugi, Sfântului Nicolae.

 Minunea Sfântului Părintelui nostru Nicolae, pentru Vasile, fiul lui Agricola

 Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie să tac şi să nu grăiesc acest cuvânt, despre o altă minune a Sfântului şi Cuviosului Părintelui nostru Nicolae.

 Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunătăţi şi evlavie vieţuind şi având un fiu, unul născut, anume Vasile şi care trăia în ţara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind împodobit, era îmbelşugat şi cu avuţie multă. Şi avea credinţă multă spre Sfântul Părinte Nicolae. Pentru aceasta, în toţi anii, la pomenirea Sfântului petrecea ziua aceea cu prăznuire şi punea mese pentru săraci şi pentru vecini, prieteni şi alţii. Însă era o biserică zidită în numele Sfântului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii, şi acolo, în tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfântului Nicolae.

 Iară într-un an, la slăvita lui pomenire, mult popor venind la praznic în sfânta lui biserică, atunci şi binecredinciosul acela îşi trimise pe fiul său Vasile cu slugile sale, şi zise lui: "Mergi, fiule, la biserica Sfântului Nicolae şi să faci după obicei, precum te-ai învăţat de la noi în anii trecuţi, adică la cântarea de seară, cu frică stând, să iei aminte, aşişderea la Utrenia toată şi la dumnezeiasca Liturghie; după aceea să te întorci în casa noastră la masă, iar eu şi maica ta vom rândui cele ce sunt de trebuinţă săracilor". Deci, Vasile, acestea auzindu-le de la tatăl său, s-a dus cu bucurie. Iar când a fost vremea cântării Utreniei, iată, fără de veste, au năvălit saracinii şi, înconjurând biserica, au robit tot poporul, asemenea şi pe Vasile, fiul lui Agricola, şi l-au dus în insula Creta şi l-au dat pe el lui Amira, dregătorul, că era foarte frumos. Şi i-a poruncit lui domnul saracinilor să se afle pururea înaintea feţei lui, iar pe alţii i-a vândut, ba pe unii şi în temniţă i-a închis.

 Părinţii lui Vasile, auzind aceasta, spre plângere şi tânguire s-au întors. Şi aşa, ca doi ani petrecând, pomenirea Sfântului nu o mai făceau, ci se topeau de necaz şi cu lacrimi se tânguiau, zicând: "Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum, împreună cu cei de vârsta ta, ca să te cuprindem cu mâinile şi cu buzele să te sărutăm. Mai bine ne-ar fi fost nouă de te vedeam zăcând în boală sau să ţi se fi întâmplat ţie moarte; inima noastră nu s-ar fi rupt ca acum." Deci unele ca acestea grăind ei, au auzit vecinii lor şi toate rudeniile şi s-au adunat toţi, spre mângâierea necazului şi a tânguirii lor. Şi le ziceau lor: "Pentru ce vă arătaţi, ca nişte neîncercaţi în necazuri? Au nu cunoaşteţi voi pe minunatul Nicolae, cât de multe minuni face pe uscat şi pe mare? Încă şi de sabie şi de robie şi de toate morţile cele nedrepte pe mulţi izbăveşte". Şi alte multe le grăiau lor spre risipirea întristării.

 Deci, Agricola, auzind acestea, de la vecinii săi, şi mângâindu-se puţin din necazul său, sculându-se, a mers la femeia sa şi i-a zis ei: "Oare, avem noi vreun folos din tot plânsul acesta mult? Ci, iată, al treilea an avem de când ne aflăm în această întristare şi am uitat de pomenirea Sfântului Nicolae şi n-am ieşit la praznicul lui. Acum, dar, ascultă-mă pe mine; să luam lumânări şi untdelemn şi tămâie şi să mergem la Sfântul şi să ne rugăm lui cu credinţă, ca să luăm de la dânsul mângâiere pentru Vasile, fiul nostru, şi cu mare nădejde ne vom întoarce. Că poate să ne dea nouă în mâini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri nouă de este el viu sau mort". Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: "Bine zici, stăpâne, să facem precum voieşti, de vreme ce şi praznicul Sfântului Nicolae a sosit". Şi, aşa sfătuindu-se, s-au sculat şi cu bucurie au mers la biserica Sfântului Nicolae. Şi au făcut după obiceiul prăznuitorilor, apoi s-au întors la casa lor şi, chemând la cină pe rudele lor şi pe toţi vecinii cei de aproape, au pus masa şi au început a mânca şi a bea întru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfântului Părinte Nicolae. Iar când era în vremea cinei lor şi şedeau la masă, au început câinii a lătra cu mare pornire. Şi a zis Agricola slugilor sale: "Mergeţi şi vedeţi la ce năvălesc câinii, poate o fiară este, sau altceva", iar slugile, ieşind afară, n-au văzut nimic. Însă câinii mai mult se repezeau, lătrând. Deci, Agricola a luat lumina şi a mers ca să vadă cu ceilalţi şi au văzut un om, în mijlocul curţii stând, în haine turceşti, şi s-au speriat, că nu se pricepeau ce putea să fie. Iar după ce Agricola, a venit aproape de dânsul, a văzut un tânăr voinic, stând şi ţinând în mână un pahar plin de vin. Şi căuta Agricola la dânsul, nimic zicând, şi cu frică şi cu bucurie era cuprins. Apoi, abia a putut grăi în spaimă mare: "O, fiul meu, Vasile, iată acum te văd cu adevărat; oare tu eşti, fiul meu, sau o nălucă mi se arată mie, prin tine?" Iar tânărul Vasile degrabă a răspuns: "Eu sunt tată, fiul tău, pe care saracinii l-au robit şi în Creta l-au dus". Acestea auzind, Agricola, tatăl său, îmbrăţişându-l, îl săruta pe el şi zicea: "Spune-mi mie fiule, cum ai scăpat din mâinile saracinilor, celor fără Dumnezeu, sau cine te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatălui tău". Iar tânărul a zis către el: "Nimic tată, nimic din toate acestea, de care mă întrebi, nu ştiu. Numai aceasta ştiu, că eu acum stam înaintea dregătorului saracinilor. Că după ce m-au robit pe mine şi m-au dus în Creta, saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Şi dintru acea vreme, Amira dregătorul m-a pus pe mine ca să dreg vin şi să-i ţin paharul, stând înaintea feţei lui, precum mă vezi pe mine tată, acum. Şi, iată, nu ştiu cine, cineva puternic m-a răpit aşa cum mă aflam, cu paharul acesta pe care încă îl ţin în mână, şi că un vânt m-a adus şi m-a pus aicea; şi am văzut pe Sfântul Nicolae, care m-a aşezat pe mine la locul acesta".

 Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru această mare minune şi, luându-l de mână, l-a dat maicii sale. Iar ea, văzând pe fiul ei, plângea de bucurie şi, multe cuvinte grăind şi cu mâinile cuprinzându-l, îl săruta zicând: "Acum te văd pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nădăjduiam să te văd, în mâinile mele te ţin. Acum, din nou, pe tine, te am mângâiere sufletului meu şi toate mâhnirile mele se dezleagă". Acestea şi alte multe cuvinte de mângâiere grăia către dânsul. Şi, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau împrejurul locului aceluia s-au adunat degrabă la veselia acestei minuni negrăite. Încă şi cinstit praznic au făcut Sfântului şi Marelui Părintelui nostru Nicolae, slăvind pe Preasfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

 Altă minune a Sfântului Nicolae, care a izbăvit o corabie de înecare, pe când era încă în viaţă

Oarecând, nişte corăbieri din Egipt călătoreau spre ţara Ciliciei. Deci, când li s-a întâmplat lor să străbată noianul mării lui Adrian, atunci a căzut peste ei o furtună mare şi nişte valuri cumplite, cât şi pânzele li s-au rupt şi toată corabia, de sila valurilor mari, s-a zdruncinat şi acum toţi deznădăjduiau de a lor mântuire. Iar de vreme ce se înştiinţaseră ei de slava marelui Arhiereu Nicolae, cel din Mira Lichiei, că este grabnic ajutător, mai presus de nădejde, toţi s-au întors la rugăciune către dânsul. Şi în furtună fiind, pe acela îl chemau şi numai de la dânsul aşteptau scăpare. Iar Sfântul deloc zăbovind, îndată a venit în corabie şi l-au văzut aceia cu ochii lor şi le-a zis: "Iată, m-aţi chemat şi am venit vouă în ajutor". Şi aşa le-a poruncit lor să îndrăznească şi, luând cârma, se arăta că îndreptează corabia. Iar, după aceea, a certat marea şi a potolit primejdia cumplitelor valuri şi era ca însuşi Domnul, Care a zis: "Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu"( Ioan 14, 12). Deci, după aceea, purtaţi de vânt lin au sosit la liman. Şi toţi, din corabie ieşind, îndată s-au dus ca să afle pe acela ce i-a mântuit pe ei din primejdie. Şi, înştiinţându-se că el a intrat în biserică au mers după dânsul.

 Iar Sfântul se ferea de dânşii şi sta printre alţii. Însă ei, după ce l-au văzut pe el, măcar că niciodată nu-l cunoscuseră mai înainte, ci numai de la arătarea cea de pe mare, îl ştiau, alergând, au căzut la picioarele lui. Şi îşi porniră limba lor spre cuvinte de laudă şi mulţumire pentru izbăvirea din cele ce pătimiseră.

 Dar minunatul Nicolae îi izbăvi pe ei nu numai de primejdiile trupeşti, ci se arată cu vrednicie şi duhovnicească îngrijire faţă de dânşii. De vreme ce, prooroc fiind cu dar duhovnicesc, şi ştiind că ei căzuseră în spurcăciunea desfrânării, care înstrăinează pe oameni departe de Dumnezeu şi de poruncile Lui, a zis către dânşii: "Cunoaşteţi-vă pe voi, o fiilor, rogu-mă vouă, cunoaşteţi-vă şi Inimile voastre şi mişcările şi gândurile minţii voastre şi îndreptaţi-le spre buna plăcere a lui Dumnezeu, că chiar dacă ne vom tăinui faţă de oameni şi vom părea că suntem buni de Dumnezeu nicidecum nu pot să se ascundă faptele noastre. Pentru aceasta, sârguiţi-vă cu toată osârdia să vă păziţi sfinţenia sufletească şi curăţia trupească, biserică sunteţi a lui Dumnezeu, precum zice Pavel, dumnezeiescul Apostol: "Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi" (I Cor. 3, 16-17). Deci, aşa învăţându-i Sfântul pe oamenii aceia, prin cuvinte folositoare de suflet, i-a slobozit pe ei la casele lor, cu pace; pentru că era în obiceiul fericitului să dojenească, aşa ca un tată iubitor de fii. Iar vederea chipului său era ca a unui înger al lui Dumnezeu, strălucind cu darul dumnezeiesc. Că ieşeau din chipul lui oarecare raze prea luminoase şi mai mult decât faţa lui Moise strălucea faţa lui. Şi din vederea lui, dacă cineva ar fi fost îngreunat de vreo patimă sau necaz sufletesc, unul ca acesta, numai căutând la dânsul, îşi afla din destul mângâiere în necazul său. Ori, dacă cineva vorbea cu dânsul, multă sporire spre bine îndată aceluia i se făcea. Până şi din cei necredincioşi, de se întâmpla cuiva să audă un cuvânt din izbăvitoarea lui gură, apoi şi unii ca aceştia se hrăneau cu dulceaţa cuvintelor lui şi, lepădând rătăcirea ce din tinereţe crescuse întru dânşii, primeau în inimă cuvântul cel adevărat şi drept.

 Minunea Sfântului Nicolae cu un covor

 Auzim pe Sfântul Duh grăind prin Proorocul David: "Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule". Cu adevărat în acelaşi chip doreşte şi sufletul credinciosului creştin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cele ce se lucrează prin Sfinţii Săi. Deci, iată şi altă minune a Sfântului Nicolae: Era un oarecare, cu numele Nicolae, în cetatea numită Constantinopol, hrănindu-se din osteneala mâinilor lui şi era credincios lui Dumnezeu şi avea rânduiala lui să nu treacă ziua Sfântului Nicolae fără de pomenire. Şi aceasta, cu neobosire o făcea el, că auzea în Sfintele Scripturi grăind: "Cinsteşte pe Domnul prin toate ale tale drepte osteneli!" Şi avea aceasta în mintea sa totdeauna.

 Şi a ajuns la adânci bătrâneţe, dar şi la sărăcie, nemaiputând lucra. Deci, apropiindu-se ziua Sfântului Nicolae, gândea întru sine ce va face. Şi a zis bătrânul către soţia sa: "Femeie, iată, a sosit la noi ziua cea iubită a Arhiereului lui Hristos, Nicolae; deci ce vom face, că fiind lipsiţi, nu avem cele de trebuinţă pentru această zi sfântă?" Iar acea credincioasă femeie a răspuns bărbatului ei: "Ştii, domnul meu, că, iată, ne-au ajuns bătrâneţele şi astăzi sau mâine va veni sfârşitul; deci, să nu-ţi abaţi mintea ta de la dragostea cea spre Domnul şi către Sfântul Nicolae". Şi, aceasta zicând, i-a arătat lui un covor şi a zis: "Ia-l pe acesta şi mergând, vinde-l şi te du de cumpără toate cele de trebuinţă la pomenirea Sfântului Nicolae. Că alta nimic nu avem şi nu-l vom lăsa moştenire copiilor pe care nu-i avem". Auzind aceasta, credinciosul bătrân a lăudat foarte pe Dumnezeu şi, luând covorul, a ieşit.

Şi, mergând el prin mijlocul uliţii, unde este stâlpul Sfântului şi marelui Constantin, şi trecând de biserica Sfântului Platon, l-a întâmpinat pe el cineva, cu chipul ca un oarecare bătrân cinstit, care i-a zis: "Prietene, unde te duci?" I-a răspuns cel ce ducea covorul: "Am trebuinţă să mă duc până la târgul de vânzări". Şi i-a zis cinstitul bătrân: "Bună este socotinţa ta, prietene, dar, spune-mi, cu cât voieşti să dai covorul tău? Pentru că eu voiesc să cumpăr un covor ca acesta". A zis bătrânul: "Când l-am luat întâi, am dat pe el opt galbeni, iar acum, cât îmi vei da, atâta voi primi". Şi a grăit cinstitul acela, către bătrân: "Au, lua-vei şase galbeni?" Şi a zis bătrânul: "Dacă îmi vei da, voi lua cu bucurie!" Deci, îndată, punând mâna în buzunarul său şi scoţând galbenii, Sfântul Nicolae, că el era, i-a dat şase galbeni mari în mâinile bătrânului, zicându-i: "Primeşte, prietene, aceşti galbeni şi dă-mi covorul". Şi a luat bătrânul galbenii cu bucurie, pentru că nu făcea covorul atâta.

 Deci, luând Sfântul Nicolae covorul din mâna bătrânului, s-a dus de la el. Şi, când s-au despărţit unul de altul, ziceau cei de pe uliţa care vedeau pe bătrân: "Oare, năluciri vezi, bătrânule, că vorbeşti de unul singur?" Pentru că ei pe bătrân îl vedeau şi glasul lui îl auzeau, dar pe Sfântul nicidecum; nici glasul nu-i auzeau, nici pe el nu-l vedeau, fără numai pe bătrân. Iar Sfântul Nicolae a mers îndată la casa bătrânului, ducând covorul la femeia acestuia şi zicându-i: "Fiindcă bărbatul tău îmi este prieten de demult, întâlnindu-mă cu el, m-a rugat, zicând: Fii bun şi du acest covor la femeia mea, că eu, zicea el, am altă treabă. Deci, iată covorul, păzeşte-l pe el." Şi, aceasta zicând, s-a făcut nevăzut. Şi femeia, luând covorul, de frică, văzând în faţa ei pe un aşa bărbat cinstit şi cu lumină strălucind, nici n-a îndrăznit să întrebe: "Tu cine eşti?"

S-a aprins însă de mânie asupra bărbatului său şi, socotind că el a uitat sfătuirea ce o făcuse cu dânsa şi dragostea pentru Sfântul, a zis: "Vai mie, pătimaşa ce sunt, că m-am însoţit cu acest bărbat călcător de lege şi plin de minciuni". Şi multe asemenea acestora zicând, nici nu vrea să se uite la covorul ei, aprinsă fiind de dragoste pentru Sfântul.

 Deci, bărbatul ei, neştiind cele petrecute, a cumpărat cele de trebuinţă de ziua Sfântului Nicolae şi se întorcea la casa sa, bucurându-se pentru întâmplarea cu vinderea covorului şi că şi-a împlinit dorinţa sa. Şi, ajungând el la casa lui, femeia sa văzându-l, s-a aprins de mânie asupra lui, şi-l ocăra cu cuvinte grele şi zicea: "Să te duci de la mine, din ziua aceasta, tu care ai minţit Sfântului Nicolae. Că nu-i mincinos Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel ce a zis: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). Acestea şi altele asemenea zicându-le, a adus covorul înaintea bărbatului său şi i-a zis: "Ia-ţi covorul, dar pe mine nu mă vei mai avea, că ai minţit Sfântului".

 Acestea auzindu-le şi văzând covorul său, bătrânul se minuna şi nu se pricepea ce să răspundă femeii sale; şi stând el, îndelung, a înţeles a fi o minune făcută de Sfântul Nicolae. Deci, a suspinat dintru adâncul inimii sale şi, umplându-se de bucurie, a ridicat mâinile sale spre cer, zicând: "Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce faci minuni prin minunatul Tău Sfânt Nicolae." Şi a zis bătrânul către soţia sa: "Femeie, aşa te jur, în frica lui Dumnezeu, să-mi spui mie, cine ţi-a adus ţie acest covor, bărbat sau femeie, bătrân sau tânăr?" Şi a răspuns femeia: "Un om luminat, în chipul unui om cinstit bătrân, cu strălucitoare haine a venit, purtând covorul acesta al nostru şi zicând către mine: Femeie, bărbatul tău îmi este prieten; pentru aceasta, întâlnindu-mă, m-a rugat ca să aduc la tine acest covor; deci păzeşte-l. Iar eu, luându-l, nu îndrăzneam a-l întreba pe el: Tu cine eşti?"

 Deci, auzind acestea de la femeia sa şi arătând femeii sale aurul cel rămas şi cele cumpărate, bucate şi vin, prescuri şi lumânări spre trebuinţă zilei Sfântului, a zis bătrânul: "Viu este Domnul, că cel ce a cumpărat covorul de la mine, acela este cu adevărat Sfântul Nicolae, că el a adus covorul, iarăşi, la casa noastră, pentru noi, săracii şi smeriţii robii săi. Că şi cei ce mă vedeau pe mine vorbind cu el îmi ziceau: Au vreo nălucire vezi? văzându-mă ei numai pe mine unul, iar pe dânsul nicidecum". Şi îndată au strigat ca dintr-o gură amândoi, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudând pe marele Arhiereu Nicolae, ajutătorul cel grabnic al tuturor celor din nevoi, care-l cheamă pe el cu credinţă. Şi, umplându-se de bucurie au alergat la biserica Sfântului Nicolae şi, tuturor celor ce s-au întâmplat acolo, le-au istorisit minunea. Şi toţi care auzeau proslăveau pe Dumnezeu şi Sfântul Nicolae, cel ce face asemenea minuni cu robii săi.

 Ci tu, Părinte cinstite, Sfinte Nicolae, nu uita pe robii tăi, care fac cu credinţă pomenirea Sfinţiei tale, ca, prin facerile tale de bine, să proslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

Întru această zi, învăţătură din Cuvintele lui Ava Moise, trimise lui Ava Pimen

Oricine, de nu va face păcat, iată, are nădejde şi va afla uşurare în ceasul şi în ziua ieşirii. Să urăşti cuvintele cele deşarte ale lumii acesteia, ca să vadă inima ta pe Dumnezeu. Să iubeşti a face rugăciune adeseori, ca să ţi se lumineze inima ta. Să nu iubeşti a mânca mult şi nu va fi spurcată inima ta. Păzeşte-ţi limba ta, ca să se sălăşluiască întru tine frica lui Dumnezeu. Sârguieşte-te la slujba ta, la rugăciune şi la cântare, ca să nu te mănânce pe tine fiarele gândului. Tare să ai inima ta împotriva gândurilor rele, şi uşoare îţi vor fi ţie. Să nu ai vrajbă cu oamenii, ca să-ţi fie primită rugăciunea ta. Smereşte-te, fără deosebire, cu toţi, ca să ai îndrăzneală a te ruga. Păzeşte-ţi ochii tăi de vederi necuviincioase, ca să se păzească omul tău cel dinlăuntru. Păzeşte-ţi auzul tău, ca nu tu singur să-ţi aduni războaie. Să lucrezi lucru cu mâinile, ca să-ţi câştigi pâinea ta. Să nu ţii la odihnă, ca să nu-ţi îngreunezi trupul tău, că dator eşti a-l înfrâna pe el. Să nu-ţi amesteci cuvintele tale cu vorbe necuvioase, ca să nu ţi se tulbure tăria ta. Iubitule, să ne facem nouă înşine locuinţă întru lacrimi, că zice psalmistul: "Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie" (Ps. 125, 5), întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin.

Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, despre pocăinţă şi judecată şi despre despărţirea sufletului de trup

Iubiţilor, ce folos aflăm întru această viaţă trecătoare? Vai nouă! Fericit este acela care, din toate câte le-a făcut în viaţă, a aflat îndrăzneala în ceasul despărţirii, când se desparte sufletul de trupul său. Că vin îngerii să ia sufletul din trup şi să-l pună înaintea divanului celui înfricoşător şi înaintea judecăţii celei groaznice. Mare frică este, fraţilor, în ceasul morţii, că sufletul se desparte de trup cu frică şi cu dureri. Că stau înaintea sufletului faptele lui, în ceasul despărţirii, faptele pe care le-a lucrat noaptea şi ziua, şi bune şi rele. Şi îngerii se sârguiesc, silindu-se să scoată sufletul din trup. Că sufletul, văzându-şi faptele sale, se teme să iasă. Iar sufletul păcătosului cu frică se desparte de trup şi temându-se, se duce să stea înaintea împăratului celui fără de moarte. Şi, silit fiind să iasă din trup, văzându-şi faptele sale, le zice lor cu frică: "Daţi-mi mie vreme şi răgaz de un ceas, ca să ies". Şi îi răspund faptele lui: "Pe noi tu ne-ai lucrat şi noi împreună cu tine mergem la Dumnezeu".

Să trăim cu pază, fraţilor, viaţa aceasta trecătoare. Şi mai presus de toate, pe Hristos cel Sfânt să-L iubim şi să-L dorim. Că nu ştim, fraţilor, în care ceas va fi ieşirea noastră. Nimeni din noi nu ştie ceasul şi ziua despărţirii. Că, umblând noi şi desfătându-ne fără grijă pe pământ, se dă poruncă, fără veste, ca sufletul să fie luat din trup. Şi se duce în ziua întru care nu gândeşte, plin fiind de păcate şi neavând îndrăzneală. Pentru aceasta mă rog, fraţilor, să ne facem liberi, să nu fim robi vieţii acesteia trecătoare. Să întraripăm sufletul nostru către Dumnezeu, în fiecare zi, de curse şi de sminteli ferindu-ne.

Vicleanul ascunde de-a pururea curse înaintea sufletului nostru, ca tulburându-l pe dânsul, să-l vâneze spre munca veşnică. Prin mijlocul smintelilor şi al curselor călătorim, iubiţilor, să ne rugăm, drept aceea, să nu cădem întru ele. Pline de dulceaţă sunt cursele morţii veşnice. Să nu ne moleşească pe noi cu dulceaţa lor cursele morţii, adică grija peste fire a lucrurilor celor pământeşti şi a banilor şi, mai ales, grija gândurilor şi a faptelor celor rele. Să nu te îndulceşti tu, fratele meu, de cursa morţii. Să nu te moleşeşti, nici să te slăbeşti atunci când cresc întru tine gândurile rele. De va afla gândul cel întinat intrare în sufletul tău, acesta se îndulceşte spre cugetare rea; şi cugetarea rea omoară sufletul. Şi se face gândul cel rău ca o cursă în sufletul tău, dacă nu-l vei goni prin rugăciune, prin lacrimi, prin înfrânare şi prin priveghere. Fă-te pururea liber de toate lucrurile cele pământeşti, ca să te izbăveşti de curse, de gânduri şi de fapte rele. Să nu te moleşeşti măcar o clipă în cugetarea gândurilor celor rele. Să nu zăbovească în sufletul tău gândul cel rău, frate. Fugi de-a pururea către Dumnezeu prin rugăciune, prin ajunare şi prin lacrimi, ca să te izbăveşti de toate cursele, smintelile şi patimile. Să nu socoteşti, frate, că multă vreme vei trăi pe pământ. Că, fără de veste va veni porunca Domnului şi, vezi, să nu te afle pe tine păcătuind, nemaiavând vreme de pocăinţă şi nici de iertare. Ce vei zice atunci, în ceasul despărţirii, frate? Mulţi sunt cei care socotesc că vor trăi pe pământ multă vreme. Şi, iată, vine, fără de veste, moartea şi deşartă face nădejdea lor şi nefolositoare. Repede vine moartea şi răul cel mai mare e pierzarea veşnică. Să ai, drept aceea, de-a pururea moartea înaintea ochilor tăi, frate, şi nu te teme de despărţirea de trupul tău. Aşteaptă moartea în fiecare zi, că un om înţelept şi duhovnicesc aşa aşteaptă de-a pururea şederea înaintea judecăţii Domnului.

Pregăteşte-ţi în fiecare zi candela ta şi, ca un slujitor înţelept şi sârguitor, cerceteaz-o pe ea în fiece ceas, cu lacrimi, cu rugăciuni şi cu fapte bune; câtă vreme te afli încă în libertate, foarte te sârguieşte. Că vine vremea cea plină de temere, de frică şi de tulburare, care nu-ţi mai îngăduie să gândeşti cele înalte şi bune. Luaţi aminte, iubiţii mei, cum toate cele rele cresc şi sporesc în fiecare zi răutăţile şi biruieşte viclenia. Acestea pregătesc tulburarea cea mare, ce va să fie, şi necazul cel mare, care va veni, peste toate marginile pământului, pentru păcatele noastre, că, pentru trândăvia noastră sporesc cele rele.

Să ne facem, dar, văzători cu duhul, războinici iubitori de Dumnezeu în fiecare zi, să biruim războiul vrăjmaşului, o, iubitorilor de Hristos. Să ne învăţăm obiceiurile războiului, că războiul nevăzut este. Armă a războiului acestuia este de-a pururea slobozirea de lucrurile pământeşti. Dacă ai moartea înaintea ochilor, în fiecare zi, nu păcătuieşti. Dacă te vei elibera de lucrurile pământeşti, slobozindu-te din cele vremelnice, vei putea, ca un preaviteaz luptător, să iei darul biruinţei. Că, dacă lucrurile cele pământeşti ne trag în jos, către ele, apoi şi patimile ne întunecă ochii inimii, în vremea luptei lăuntrice. Pentru aceasta se luptă cu noi şi ne biruieşte vicleanul, ca pe unii ce suntem plini de lucrurile cele pământeşti şi de patimile grijilor pământeşti ne robim. Ca, pe cele pământeşti toţi împreună le iubim, fraţilor, dar unii se luptă să-şi elibereze mintea, iar alţii nu. Şi atunci mintea noastră ne lasă şi se împrăştie pe pământ, din pricina trândăviei noastre.

Iată, ziua s-a plecat şi către seară este vremea noastră, iar noi, iubiţilor, în necredinţa noastră, socotim că este dimineaţă. Iată, lângă uşi este împărăţia Cerurilor ca să strălucească, şi noi nu voim să înţelegem. Uneori, s-au făcut şi semnele şi minunile despre care a vorbit Domnul; foamete, ciumă, cutremure, înfricoşări şi năvăliri de neamuri. Şi acestea toate se par nouă ca un vis. Nu ne sperie pe noi auzirea, nici însăşi vederea lor. Dar secerişul acum s-a apropiat şi sfârşit are chiar şi viaţa noastră. Iată, îngerii ţin gata secerile; aşteaptă doar porunca.

Să ne înfricoşăm, iubiţilor. Ceasul este al unsprezecelea din zi şi calea este încă lungă. Să ne sârguim, în cămară să ne aflăm. Să ne facem veghetori şi să ne trezim ca nişte nesomnoroşi. Nu ştim în care ceas Stăpânul va veni. Să ieşim de sub apăsarea celor pământeşti. Să nu te îngrijeşti de nimic, a zis Domnul. A iubi pe toţi ne porunceşte nouă Dumnezeu. Iar noi, dimpotrivă, am izgonit dragostea şi ea a fugit de pe pământ. Nu afli nicăieri, pe pământ, dragostea cea desăvârşită pentru oameni şi pentru Dumnezeu, căci ea de la toţi a fost gonită. Toţi au urât dragostea. Acum, mai mult, invidia împărăţeşte. Pricinile de tulburare pe pământ s-au înmulţit, nedreptăţile au acoperit pe toţi împreună. Fiecare numai cele pământeşti le caută, iar pe cele cereşti le defăimează. Cele vremelnice doreşte, iar, pe cele ce vor să fie, nimeni nu le iubeşte. Voieşti să fii om duhovnicesc? Învaţă să te eliberezi de cele pământeşti. Nu căuta mai întâi pe cele pământeşti, ci, nevoieşte-te şi doreşte, ca un desăvârşit, Împărăţia Cerurilor, şi apoi, caută şi pe cele pământeşti, după cuvântul Domnului.

Să nu socoteşti, zicând: Multă şi grea este vremea pustniciei, şi eu sunt leneş şi neputincios şi nu pot să mă nevoiesc. Ascultă graiurile de sfătuire preabună şi folositoare, înţelege ce îţi zic ţie, iubitorule de Hristos, frate: dacă voieşti să te duci într-o altă ţară depărtată, nu poţi să alergi într-un ceas toată lungimea căii. Ci numărând paşii în fiecare zi şi având răbdare, pleci la drum. Şi, cu vremea şi cu osteneală, ajungi în ţara pe care o doreşti. Aşa este şi Împărăţia cea Cerească şi desfătarea Raiului: prin ajunări, prin înfrânare, prin privegheri, prin milostenie şi prin dragoste, fiecare poate ajunge acolo. Acestea sunt căile care te duc la cer, către Dumnezeu. Să nu zăboveşti a pune început de cale bună, care te duce la viaţă. Voieşte numai să călătoreşti în calea aceasta şi vei fi sârguitor şi îndată calea se face dreaptă înaintea ta. Şi, bucurându-te de călătorie, faci popasurile veselindu-te. Că se împuternicesc paşii sufletului tău, la fiecare popas. Şi ca să nu afli greutate în calea care te duce la viaţă, Domnul pe Sine Însuşi S-a făcut Cale a vieţii, celor ce voiesc, cu bucurie, să se ducă la Tatăl luminilor.

Tu însuţi, Hristoase, Fii mie Cale a vieţii, care mă duce către Tatăl Tău şi Tatăl nostru. Aceasta este singura bucurie şi sfârşitul ei este Împărăţia Cerurilor. Fii mie, o, Stăpâne, Fiule al lui Dumnezeu, Cale a vieţii şi luminare. Am gustat eu însumi din izvorul darurilor Tale, plin sunt de dorire. S-a făcut darul Tău, întru inima mea, lumină şi bucurie şi dulceaţă, mai mult decât mierea din fagure. S-a făcut darul Tău, în sufletul robului Tău, ca o comoară: a îmbogăţit sărăcia mea, a izgonit lepădarea şi stricăciunea mea. S-a făcut darul Tău, robului Tău, scăpare şi putere şi laudă şi sprijin şi înălţare şi hrană de viaţă dătătoare. Nu va tăcea, robul Tău o, Stăpâne, să vestească multă dulceaţă a dragostei şi a darului Tău. Ai deschis gura mea, a nepriceputului; cum va răbda limba mea, având atâta folos, să nu laude şi să nu mărească în fiecare zi pe Dătătorul bunătăţilor? Şi cam, iarăşi, voi îndrăzni să închid şi să opresc valurile darului Tău, ce izvorăsc în inima mea, a păcătosului? Umple-mă de dulceaţă cu darurile Tale, cele multe. Pentru mulţimea darurilor Ţale, măresc darul Tău, Hristoase Mântuitorule. În toată Biserica te măresc pe Tine întru dânsa, nu va înceta limba mea a mărturisi darul Tău, Stăpâne. Nu va tăcea alăuta mea a înălţa cântări duhovniceşti. Dorul mă trage pe mine către Tine, Mântuitorule, lauda vieţii mele.

Darul Tău îndulceşte mintea mea, încât s-a legat să meargă după Tine. Facă-se Ţie inima mea pământ bun, primind sămânţa cea bună, şi darul Tău să roureze întru dânsa roua de viaţă veşnică. Şi va secera darul Tău pe pământul inimii mele, snop bun de umilinţă, închinăciune şi sfinţenie. Şi cele plăcute Ţie, să le facă totdeauna inima mea.

Întoarce sufletul meu în staulul Raiului desfătării, împreună cu oaia cea aflată. Să se afle sufletul meu întru lumină. Păstorul acela, pe oaia cea aflată, pe umeri a purtat-o, iar pe acest netrebnic suflet al meu, prin darul Tău, trage-l şi du-l Tatălui Tău celui preacurat şi nemuritor, înaintea îngerilor şi a arhanghelilor. Ca, întru desfătarea Raiului să zic şi eu împreună cu toţi Sfinţii: Slavă Tatălui celui nemuritor şi fiului celui nemuritor şi Sfântului Duh celui nemuritor. Tatălui, adică, Celui nevăzut, Fiului celui văzut în trup, Duhului celui ce a grăit prin Prooroci şi prin Apostoli. Slavă însăşi Sfintei şi Celei de o fiinţă Treimi, Celei închinate şi slăvite de toată puterea cerească, de cele pământeşti şi de cele de dedesubt. Că a dat daruri cereşti robului său, ca să aducă şi el mănunchi de slavă împăratului veacurilor şi Dumnezeului tuturor: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi de-a pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, învăţătură din Limonar pentru cel ce umblă la bisericile latinilor şi altor străine credinţe

Ne spunea preotul Gheorghe cum că un stareţ oarecare, monah simplu, care era în mănăstirea Sfântului Teodosie, neluător aminte fiind pentru a sa credinţă, adeseori ieşea din chilie şi ori unde afla citindu-se în vreo biserică de egipteni, armeni ori de eretici de altă credinţă, intra în biserica aceea şi sta până la sfârşitul cântării. Iar odată i s-a arătat lui îngerul Domnului, zicându-i: "Spune-mi mie bătrânule, dacă vei muri, cum voieşti să te îngroape pe tine, oare ca egiptenii, sau ca armenii, sau ca ereticii, ori ca ierusalimitenii?'' Iar stareţul a răspuns lui zicând: "Nu ştiu".

 

Atunci i-a zis lui îngerul: "Ia seama şi te socoteşte că voi veni la tine după trei săptămâni şi atunci să-mi spui mie".

 

Deci a mers stareţul la alt monah cu dreaptă socotinţă şi i-a spus lui cuvintele îngerului. Iar după ce a auzit, monahul a căutat spre dânsul mult şi i-a zis lui: "Au doară, umbli pe la bisericile celor de altă credinţă?" Iar el a răspuns: "Adevărat, aşa este, că unde aflu cântare acolo merg şi ascult, ori la armeni, ori la egipteni, ori la eretici". Atunci i-a zis lui monahul: "E amar şi cumplit lucrul tău, frate, căci cu toate că dreaptă credinţă ai, dar în primejdie eşti să te faci străin de sfânta şi apostoleasca Biserică, fiindcă umbli la bisericile unde nu se numesc cele patru Sinoade ale Sfinţilor Părinţi: cel din Niceea, cu trei sute şi optsprezece părinţi, cel din Constantinopol, cu o sută şi cincizeci, cel din Efes, cu două sute, şi cel din Calcedon, cu şase sute treizeci. Dar când va veni la tine îngerul să spui lui: "Ierusalimitean voiesc să fiu."

 

Deci, după trei săptămâni, a venit la dânsul îngerul Domnului şi i-a zis: "Bătrânule, ce ai socotit pentru tine însuţi?" Iar el a zis: "Eu ierusalimitean voiesc să fiu." Şi i-a grăit lui îngerul: "Bine că ţi-ai slobozit sufletul tău din osândă". Şi îndată şi-a dat stareţul sufletul. Însă acestea toate s-au făcut nouă cu chip de învăţătură, că, chiar dacă ascultăm cântările latinilor, ale armenilor sau ale unor eretici, însă, întru credinţa în care suntem, întru aceea să rămânem şi la biserica noastră să mergem şi numai întru dânsa împărtăşire să primim, ca să nu ne pierdem osteneala cea cu fapte bune şi să fim ca cei fără nici o credinţă, osândiţi de Domnul. A căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Căutare

Instagram

    5 X 1000

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

    Numărul total de vizitatori

    10928276