Grâul și Pâinea în Sfânta Scriptură

În perioada edenică (Fac. 1,29-30; 2,16) toate plantele și fructele care făceau semințe erau consumate de om. Căderea în păcat a atras după sine efortul producerii hranei (Fac. 3,18,23; 4,2-3). După potop, Dumnezeu a promis că semănatul și seceratul vor fi atât cât va dăinui pământul (Fac. 8,22-9,4)[1].

În Egipt, Palestina și Mesopotamia, în prima parte a mileniului al II-lea î.d.Hr. cerealele și diferitele feluri de pâine au fost principalele alimente; lor li s-a adăugat laptele, untul, brânzeturile, apa, vinul, berea. Patriarhii au folosit atât lactatele, cât și cerealele (Fac. 21,14); ei au cultivat cerealele în fiecare sezon (Fac. 26,12; 37,7); din călătoriile în Egipt ale fiilor lui Iacov înțelegem că ei au trăit și cu pâine (Fac. 42,2,25; 43,2; 44,1-2)[2]. O recoltă abundantă de pâine vorbește indirect de binecuvântarea lui Dumnezeu (Ps. 37,25; 132,15; Prov. 12,11), iar o recoltă săracă de cereale este semnul pedepsei (Ier. 5,17; Iez. 4,16; Plâng. 1,11; 2,12). De aici, se înțelege, că în timpurile în care omul nu avea un control așa de mare asupra agricullturii după cum este azi, rugăciunea de ploaie și de binecuvântare a cerealelor presupunea credința și viața lui curată (2 Reg. 4,42). Dar și astăzi, chiar dacă tehnologia pare să ia locul lui Dumnezeu, totuși știința încă nu deține secretul producerii ploilor atât de necesare pentru agricultură.

Cerealele, vinul și uleiul de măsline au fost cele trei mărfuri și feluri de hrană principale (Deut. 7,13; Neem. 5,11; Os. 2,8) ale antichității timpurii. Dintre cereale enumerăm: grăul, orzul, secara albă (alac) (Ieș. 9,32; Deut. 8,8; Is. 28,25)[3]. În Orientul Apropiat prețul cerealelor dădea tonul pieței. „În perioada de început a Babilonului, bobul de grâu era unitatea de bază pentru sistemul de măsurare a greutăților, iar în comerț cerealele țineau locul banilor. Osea a plătit în cereale o parte din prețul pentru soția lui. Termenul general pentru cereale era dagan, pentru făină era qemah (Num. 5,15), sau solet (1 Rg. 4,22)[4], în categoria alimentelor intrând și tirosh (vinul) și yizhar (uleiul) (Deut. 7,13; 2 Reg. 18,32). Grâul era prăjit (1 Sam.25,18; 2 Sam. 17,28, Rut 2,14) sau măcinat[5]. Pentru mâncărurile din sărbătorile importante a se vedea trimiterea de la note[6].

Denumirea manei de care s-au bucurat iudeii în pustie provine de la man, termen preisraelit, și indică un suc pe care o anume specie de gărgăriță o sugea de la tamerisc în timpul anotimpului ploios din deșertul Sinai[7].

În Noul Testatament alimentul principal al omului era pâinea făcută din grâu (Mat. 13,33; Luc. 13,21), sau din orz (Ioan 6,9,13; 7,13 2 Reg. 4,42). Etimologia cuvântului artos nu este clară; ar fi radicalul ar = a lega, a uni din interior. Încă de pe timpul lui Homer, vocabula desemna pâinea frământată cu făină de cereale de diferite tipuri[8].

Pâineaîn cult

Pâineaeste element primordial, care se găsește pe altarele de jertfă ale celor mai multe culte păgâne și în cultul creștin ortodox. Este prezentă pe toate mesele rituale și în toate misterele patronate de divinitățile câmpului și ale vegetației (Dionysos, Attis, Cybele, Demetra, etc.)[9].

Multe dintre popoarele antice au dezvoltat un cult al pâinii; grecii îl sărbătoreau la finalul lunii septembrie. „La romani, de pâinea cea de toate zilele se ocupau sclavii și mai rar prizonierii care o pregăteau în închisorile lor speciale numite pistrinas. Din coptul pâinii romanii au făcut o adevărată artă numită ars pistorica, de care, cel puțin fonetic, am putea lega denumirea acelei peceți prin care se însemna prescura, pristolnic, pistornic”[10]. Forma geometrică a pristolnicelor se găsește în diferite scoarțe și păretare, cum este un model de la începutul sec. al XX-lea din Râmnicelu, Brăila[11]. Cu astfel de scoarțe, în trecut, se împodobeau bisericile tradiționale de lemn maramureșene[12].

Pâinile punerii înainteerau așezate înainte feței lui Dumenzeu sau în prezența Sa (Ieș. 25,30; 35,13; 39,36); se mai numea și pâinea orânduirii (1 Cron. 9,32). Preoții aveau datoria de a le aduce jertfă permanent (Ieș. 25,30). Erau așezate în două rânduri, câte șase (Lev. 24,6), alături fiind și tămâie (Lev. 24,7). În  fiecare zi de sabat preotul trebuia să așeze pâine proaspătă (1 Sam. 21,6), cele vechi fiind mâncate de Aaron și fiii săi, în locul cel sfânt, întrucât ei erau „cei mai sfințiți” (Lev. 24,5-9). Acestea au fost mâncate de David și de oamenii săi (1 Sam. 21,1-6; Mt. 12,4)[13]. Lev. 23,33-43 narează despre Sărbătoarea Secerișului sau a Corturilor despre care se mai vorbește și în Ieș. 23,16, Deut. 16,13; Neem. 8,14. Se serba la sfârșitul recoltei, toamna prin șederea în corturi.

Sfântul Pavel ne spune că aluatul cel vechi trebuie să dispară, botezații având vocația să trăiască ca oameni noi (1 Cor. 5,7), prin aceasta arătând înălțimea morală la care este chemat creștinul.

Pâinea prin sine susține viața biologică, de aceea Molitfelnicul are rugăciuni la semănat, la timpurile când bate rugina sau dau năvală lăcustele, la seceriș. Atât Legea Veche, cât și cea Nouă, îndeamnă pe fiecare credincios să aducă lui Dumnezeu o parte din ceea ce el a primit prin binecuvântarea Sa; Didahia recomandă: „Dacă faci pâine, luând pârga, dă-o potrivit poruncii. La fel, dacă ai deschis un vas cu vin sau cu ulei, luând pârga, dă-o prorocilor”[14].

Pâinea ca semn al ospitalității

Textul Scripturii ne povestește despre ospitalitatea pe care unii oameni au arătat-o străinilor invitându-i să guste, între altele, și din pâine (Fac. 18,5). În acest sens se înscriu și cele două exemple pe care Mântuitorul le dă la Lc. 11,5 și în Lc. 11,11.

Mai mult, Biblia îndeamnă stăruitor să împărțim pâinea cu cel flămând (Prov. 22,9; Ez. 18,7,16; Iov 31,17; Is. 58,7; Tob. 4,16). Sf. Pavel când a recomandat corintenilor să facă o colectă pentru „sfinții” care erau în nevoi, le amintește că toate darurile vin de la Dumnezeu, primul dintre ele fiind însăși pâinea: „Iar Cel ce dă sămânță semănătorului și pâine spre mâncare, vă va da și va înmulți sămânța voastră și va face să crească roadele dreptății voastre” (2 Cor. 9,10)[15]. Didahia recomandă: „Dacă cel ce vine (la voi) e un drumeț, ajutați-l cât puteți, dar să nu rămână la voi decât două sau trei zile, dacă e nevoie”[16].

Este locul potrivit să amintim de tradiția românilor de a-și primi ierarhii sau marile personalități politice cu un colac și sare, alimente care amintesc de belșugul pământului în care intră și de ospitalitatea gazdelor. Hramurile din diferite zone ale țării marchează mărinimia creștinilor[17].

Grâul și Pâineaîn satul românesc

Pâinea, fructele, și strugurii sunt rodul cultivării pământului, adică al agriculturii, al viticulturii, al pomiculturii, etc.. Astfel, ele în urmă cu câțiva zeci de ani reprezentau una din preocupările de bază ale fiecărei gospodării, iar astăzi, bineînțeles, că se cultivă și de sine și în asociații. Părintele Dumitru Stăniloa scria despre țăran: „Eu cred că țăranul este cel mai nobil om din poporul nostru, țărănimea este cea mai nobilă. Prea ne-am lăsat așa disprețuiți, socotind că alte clase sunt superioare. Țărănimea a desăvârșit arta noastra. A păstrat datinile noastre minunate, a păstrat unitatea noastră”[18].

Pentru felurile de grâu care erau semănate la noi, pentru tradițiile legate de arat, semănat și pe timpul creștenii, pentru seceriș și pentru morile de măcinat, pentru clăi și păstrarea grâului a se vedea cartea de mai jos[19]. Pentru obiceiurile calendaristice legate de grâu trimitem la sursa on line de mai jos[20].

            Ca element principal al hranei, pâinea, sub o mulțime de forme, se găsește în momentele definitorii ale vieții omului.

Nașterea: așezarea gravidei pe vatră prin care i se făcea nașterea mai ușoară (contactul cu glia mamă), la scladatul noului născut de la macedoneni se aprindeau lumânări care se înfingeau în pâine – ca inima lui să rămână curată și casa lui să fie cu belșug; sau în Moldova, tot după primul scăldat se pune un colac pe masă și se dau daruri moașei. La scăldătoare se punea grâu (ca pruncul să aibă în viață cinstea grâului), bani de argint (curățenia), bujor (frumusețea), agheasmă (evlavia), fagure de miere sau dulceață (bunătatea), ou (integritatea).

Cununia: Înainte de căsătorie, tinerii sunt puși de către cei vârstnici să-și găsească fericirea, căutând într-o farfurie cu boabe de grâu, în care se pun în prealabil inelele ce le vor purta toată viața – Bacău. Grâul este aducător de belșug și de aceea în vârful țovului pe care îl poartă chemătorii la nuntă se pune un mănunchi de spice de grâu; țovul este un baston, gătit cu bete, panglici și basmale sau batiste. În cadrul „luptei” care are loc la casa miresei, din casă iese în întâmpinarea „asediatorilor” drușca, însoțită de doi feciori voinici; în mâna fetei se găsește o farfurie plină cu boabe de grâu, peste grâu un colac, deasupra colacului un capac pe care ard cărbuni înroșiți, iar deasupra cărbunilor fumegă tămâie; fata aruncă peste „adversarii” dragi cu boabe de grâu – Maramureș. Mersul la biserică pentru cununie are loc după o rânduială bine stabilită și care trebuie respectată întocmai; înaintea miresei, merg mama și surorile sale, care presară grâu și sare, „ca să nu se lege ceva farmece” – Maramureș. Boabe de grâu sunt aruncate asupra mirilor și nuntașilor – Bihor. În timpul cununiei, în fața mirilor se așează o tavă cu boabe de grâu, orez sau porumb, ori se aruncă cu boabe de grâu peste capul lor, gest care se constituie într-un act menit să aducă tânărului cuplu fecunditate și prosperitate; astăzi, cu deosebire în mediul urban, pe tavă se pun bomboane care apoi sunt servite participanților la cununie – Oltenia. La casa mirelui, tinerii sunt întâmpinați cu boabe de grâu, pe care soacra le aruncă asupra lor în semn de rodire. La venirea nuntașilor la casa mirelui, după cununie, soacra și surorile mirelui aruncă cu boabe de grâu, orz și porumb peste capetele mirilor, în credința că astfel noua familie va avea belșug în casă și noroc în tot ce vor dori să realizeze - Țara Zarandului. Masa, în capul căreia sunt așezați tinerii căsătoriți, este acoperită cu o față de masă foarte frumoasă, iar în mijlocul ei, în dreptul tinerilor, se află un blid plin cu grâu ales; în grâul acesta, mirele introduce câteva monede din argint, iar mireasa o năframă cusută de ea; după schimbarea câtorva replici ce țin de desfășurarea ceremonialului, amândoi tinerii bagă mâinile în blidul cu grâu, feciorul luând năframa, iar fata banii, după care aruncă cu grâu, încrucișat, peste oaspeți; grâul rămas este adunat cu grijă de către părinții fetei și păstrat până după cununie; fata păstrează banii, dar băiatul dă năframa, traista pe care o poartă pe umăr și cușma de pe cap viitorului socru; socrul său cum ia de la mire aceste trei obiecte îi pune pe cap acestuia propria pălărie, ca acesta să nu stea cu capul descoperit; obiectele le dă fiicei sale, iar aceasta coase năframa de baiera trăistuței, iar la cușmă îi coase o montură din pene de păun, în mijlocul căreia sunt prinse monede din argint, după care le dă tatălui său, care, la rândul lui, le restituie ginerelui, luându-și înapoi pălăria și urând ca tinerii să trăiască mulți și fericiți ani; în limbajul locului, toate aceste schimburi de obiecte sunt numite cu termenul generic încredințări - Bucovina; când mireasa este adusă la casa mirelui, în mijlocul curții se pune o masă, pe care se află o față de masă nouă, un vas cu grâu și unul cu apă; când tânăra pereche intră în curte, se aruncă cu grâu și este stropită cu apă, după ce masa a fost înconjurată de trei ori - Munții Apuseni. Când vin tinerii căsătoriți de la biserică, se aruncă peste ei cu grâu, ca să le fie căsnicia fericită, îmbelșugată și îndelungată – Bihor. Serii simbolice: grâu-sare; grâu-colac-cărbune-tămâie; grâu-orz-porumb; grâu-monedă-năframă.

Moartea: Colacul reprezintă orizontul lumii de aici și de dincolo, cel al mântuirii, al vieții cotidiene și al pregătirii, căci se găsește la naștere (turta ursitoarelor), la nuntă (turta fetei, turta/colacul miresei), la înmormântări (colacul din pom, căpețelele), la colindat. Pâinea se frământa cu fața spre icoană, în genunchi, fiind o condiție pentru fetele de măritat, pentru începutul sărbătorii, etc[21]. După frămntare și după așezarea pâinii în tăvi pâinea se însemna cu sfânta Cruce, ceea ce se numește încriștire (în+Crist-ire), gest prin care se recunoștea că vine de la Dumnezeu și El se cade să o păzească[22].

Este de făcut doar un pas spre frământatul prescurilor, adică a bucăților de pâine, frământate din cea mai bună făină, de preot, preoteasa sau o femeie cu viață curată, pe nemâncate, care se vor imprima cu pecetea în formă de cruce-pătrat Iis Hr Ni Ka. Din acestea se va proscomidi, adică se va sluji ritualul pregătirii pâinii și al vinului pentru sfânta liturghie.

Colaculeste cunoscut la multe popoare; mediază opozițiile copt - necopt, natură - cultură; colacul rotund este simbolul Soarelui sau al Lunei. Este obiect al sacrificiului ritual, înlocuind jertfele animale, după cum indică și etimologia din limbile slave: în rusă: korovaj (korova – „vacă”, în bulgară: jalovica – „colac, vacă”. Colacii de la Sfinții Mucenici se numesc măcinici, capete, sfinți, bomdoși, etc.)[23].

Pentru a arăta cât de prezentă este pâinea în ritualul românului păstrător de tradiție, cităm un text scris în 1899: „Din pâine se face sfânta grijanie (împărtășanie) și nafura, cu ea se conduce mortul la groapă; în pomene; din făină de grâu se fac și parastasele după cei morți; cu pâine și sare se iese înaintea împăraților; cu pâine se azvârle după nuntași și mire când vin de la cununie; ...”[24]. Astfel, se poate constata o „întrepătrundere permanentă a ritualurilor agrare cu cele din ciclul vieții umane”[25], cu o convergență în cultele solare sau cele ale morților. „Poezia populară românească vorbește chiar despre originea grâului în carnea și sudoarea Mântuitorului: <<Dar din sângele Mântuitorului nu răsar numai ierburi bune de leac, căci jertfa dumnezeiască asigură însăși subzistența neamului omenesc, așa cum o dovedesc legendele despre originea grâului, a viței de vie și a mirului din sângele lui Iisus>>”[26].

Pâinea cea spre ființă

N. Steinhardt, Ion I. Ionică, Lucian Blaga, Romulus Vulcănescu vorbesc despre grâul cristoforic, care poartă în el chipul Domnului[27].

Duhovnicește înțelegând, pâinea este Însuși Trupul Domnului, astfel încât, importanța pregătirii pământului, a cultivării, a secerișului, a pregătirii făinii și în final a prescurilor, este mare. De obicei pe vechile uși împărătești erau reprezentate două alimente principale: vița de vie cu struguri și spicul de grâu, întrucât din acestea se face Împărtășania; faptul că ele se găseau pe ușile împărătești arată, că din pâinea cea de toate zilele se lua partea cea mai bună pentru a se sfinți în altar și a deveni „pâinea spre ființă” – pâinea care ființează ființa omului (sufletul și trupul), din care creștinul mâncând, dobândea viața cea veșnică[28].

Grâul mai este numit și „Trupul lui Hristos”. Un text de colind din Țara Oltului este grăitor: „Și din noi toți / Pe Iisus L-au luat / Și L-au răstignit / Pe cruce de brad ... / Sângele I-a curs, / Bun vin s-a făcut ... / Sudoarea I-a curs, / Bun mir s-a făcut ... / Carnea I-a picat, / Bun grâu s-a făcut.

Unitatea Bisericii în Euharistie este reală; ea poate fi comparată cu boabele de grâu ale unuia sau a mai multor spice și cu bobițele de struguri, care deși pot fi de la mai  multe spice de pe mai multe lanuri, totuși pâinea și vinul care rezultă din prelucrarea elementelor euharistice, sunt una, o singură materie: „După cum erau aceste fărâme (de pâine) împrăștiate peste munți și, fiind adunate, s-au făcut una, așa să se adune Biserica Ta de la marginile pământului întru Împărăția Ta”[29].

Hristos a dat pâinii, vinului și apei cea mai mare menire pe care o pot primi aceste materii cultuale. El S-a identificat cu pâine fizică, deoarece prin binecuvântare ea devine însuși Trupul Său: „Eu sunt pâinea vieții” (Ioan 6,48), „Eu sunt pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan 6,51). Sunt vrednice de amintit cuvintele unuia dintre cei mai bătrâni episcopi martiri ai Bisericii, sfântul Ignatie Teoforul, care-L mărturisește pe Hristos la Roma, locul prin excelență al păgânismului. Pomenirea sa în 20 decembrie, când începe Înainteprăznuirea Nașterii Domnului, se leagă concret de Pruncii uciși de Iord, de moartea sfântului Ștefan, de cea a sfântui Iacob, întâiul episcop al Ierusalimului și de mesajul pe care Hristos l-a adus omenirii cu privire la închinarea Unicului și Adevăratului Dumnezeu. Așadar, iată cuvintele sfântului Ignatie: „Sunt grâu al lui Dumenzeu și vreau prin dinții fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos”[30].

Pentru noi, moaștele acestor sfinți sunt cinstite în mod deosebit, căci ele s-au umplut de harul Duhului Sfânt, sunt hrană pentru suflet.

În cultul bisericii motivele spicului de grâu și al viței de vie se găsesc pe veșminte, catapetesme, sfinte vase, etc.

Departamentul Misiunii al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Preot Cristian Prilipceanu

 

 

 



[1]Xavier Leon-Dufour, Dizionario di Teologia Biblica, Casa Editrice Marietti S.p.A., Genova, 2003, p. 832.

[2]Dicționar Biblic, Editra Cartea Creștină, Oradea, 1995, pp. 851-852.

[3]Ibidem, p. 852.

[4]Ibidem, p. 1029.

[5]Ze’ev Yeivin, Food, în Encyclopaedia Judaica, Second Edition, Vol. 7, Thomson Gale, Detroit, 2007, p. 115.

[6]Molly Lyons Bar-David and Yom-Tov Lewinski, Food, Post biblical period, în Encyclopaedia Judaica, Second Edition, Vol. 7, Thomson Gale, Detroit, 2007, pp. 117-120. Pentru pâinea în cult a se vedea Samuel Abramsky, Bread, înEncyclopaedia Judaica, Second Edition, Vol. 4, Thomson Gale, Detroit, 2007,  pp. 154-155.

[7]L. Coenen, E, Beyreuther, H. Bietenhard, Dizionarioa dei Concetti biblici del Nuovo Testamento, Edizioni Dehoniane Bologna, 1976 , p. 1153.

[8]L. Coenen, E, Beyreuther, H. Bietenhard, Dizionarioa dei Concetti biblici del Nuovo Testamento, Edizioni Dehoniane Bologna, 1976, p. 1150.

[9]Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p. 135. Din sec. al VII-lea grecii celebrau misterele Demetrei, zeița pâinii, cultul ei devenind religia statului Atena. Ea era și cea care făcea legătura cu Împărăția morților, fiind o similitudine perfectă între bobul de grâu care pentru a aduce rod trebuie să putrezească, și lumea celor morți unde, pentru a îmblânzi spiritele, era nevoie tot de grâu. James E. Latham, Pane, în Enciclopedia delle Religioni, (coord. Mircea Eliade), Volume, 4, Il pensiero, Concezioni e simboli, Marzorati, Jaca Book, Milano, 1997, pp. 505-506.

[10]Iulian Chivu, Cultul grâului și al pâinii la români, Ediția a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2017, p. 15.

[11]Adriana Scripcariu, Hai să descoperim patrimoniul UNESCO din România!, Școala Agatonia, Piscu, 2017, p. 50. A se vedea figurile 1 și 2.

[12]Adriana Scripcariu, Hai să, p. 47.

[13]Dicționar Biblic, Editra cartea creștină, Oradea, 1995, p. 1031. Xavier Leon-Dufour, Dizionario di Teologia Biblica, Casa Editrice Marietti S.p.A., Genova, 2003, p. 833.

[14]„Cele dintâi fructe sau roade din an, după obiceiul străvechi, se duceau la biserică sau se dăruiau săracilor”.

Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Didahia sau Învățătura celor doisprezece apostoli, Roma, 2019, pp. 24-25.

[15]Xavier Leon-Dufour, Dizionario di Teologia Biblica, Casa Editrice Marietti S.p.A., Genova, 2003, p. 831.

[16]Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Didahia sau Învățătura celor doisprezece apostoli, Roma, 2019, p. 23.

[17]Iuliana Băncescu, Cultură populară și misiune creștină, Volumul I, Editura C.N.I.Coresi, București, 2013, pp. 30-42.

[18]Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Neamul românesc – neam al comuniunii în credință,

Sursa web: http://www.sufletortodox.ro/arhiva-biblioteca-ortodoxa/index.php?dir=carti-documente/Dumitru-Staniloae/https://episcopia-italiei.ro/mps/?p=1933

[19]Iulian Chivu, Cultul grâului, pp. 41-78.

[20]Antonescu Romulus, Dicționar de Simboluri și Credințe Tradiționale Românești, 2009, pp. 283-287. http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Antonescu-Dictionar-etnografic-D-J.pdf

[21]Iulian Chivu, Cultul grâului, pp. 86-87.

[22]Ibidem, p. 88.

[23]Ibidem, p. 43.

[24]Lupescu Mihai, Pâinea, în Șezătoarea, Vol. V, 1899, p. 137, apud Iulian Chivu, Cultul, p. 32.

[25]Maria Bocșe,, Grâul – finalitate și simbol, în Anuarul Muzeului Etnografic al Tarnsilvaniei, IX, 1977, p. 262, apud Ibidem, p. 34.

[26]Mircea Eliade, Ierburile de sub cruce, în Revista Fundațiilor Regale, 1939, nr. VI, p. 355, apud Ibidem, p. 35.

[27]Ibidem, p. 79.Pr. Nicolae Steinhardt – „Cuvinte de credinţă”, Editura Humanitas, București, 2006, pp. 76-80.

[28]Biserici de lemn din Maramureș, Chiese in legno del Maramureș, Editura Proema, Baia Mare, 2007, pp. 360, 368, 377.

[29]Siluan al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, Didahia sau Învățătura celor doisprezece apostoli, Roma, 2019, p. 19.

[30]Epistola către Romani, capitolul 3. Este indicat a se cunoaște întreaga operă a Sfântului Ignatie care continuă Evangheliile și Didahia, adică sunt scriirile de bază ale creștinismului din secolul al II-lea.

Îndemnuri la postirea cea adevărată‎ - Sf Ioan Gură de Aur

 

Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice.

 

De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul.

 

Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru.

 

Mâinile voastre să postească, rămânând curate de hrănire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd. Dacă-i o privelişte neîngăduită şi potrivnică Legii, postul suferă din pricina aceasta şi mântuirea sufletului este vătămată întru totul; dacă-i o privelişte îngăduită de Lege şi fară greşeală, postul se împodobeşte cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, în vremea postului să te ţii chiar şi de la hrana îngăduită, şi să te duci să guşti priveliştile oprite.

 

Nu mâncaţi carne? Atunci opriţi şi ochii de a privi neruşinarea. Asemenea, urechea voastră se cade să postească.

 

A posti pentru ureche înseamnă a o astupa pentru vorbirile de rău şi pentru zavistii. "Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte" - este scris. Gura, pe de altă parte, trebuie să postească de sudalme sau alte vorbiri ruşinoase.

 

La ce bun să te ţii de la carne de pasăre şi de la peşte, de-ţi vei sfâşia şi ucide pe fratele tău?

 

Apoi, ceea ce trebuie să cercetăm, cu privire la post, este dacă am căpătat mai multă râvnă, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-am spălat de greşeli. E un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit.

 

Şi auzim pe unii: o săptămână, pe alţii: două, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: "Eu am ţinut tot postul", răspunde-i: "E aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obisnuiam să bârfesc şi m-am oprit, suduiam, şi m-am lăsat".

 

Ceea ce foloseşte negustorilor, nu este atât să străbată o mare depărtare pe mare, ci de a aduce o bună încărcătură de mărfuri din belşug. Nu prisosim nimic cu postul, dacă numai îl săvârşim, fară să ne gândim la nimic şi cum o fi.

 

Dacă postul ne este abţinerea de la mâncare, odată ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut şi postul. Dar de ne vom abţine de la păcat, postul acesta nu va înceta după ce celălalt a trecut. Ne va fi de folos necontenit - şi înainte de împărăţia cerurilor, ne va aduce aici, pe pământ, bună răsplătire."

Cuvânt la Duminica Vameșului și Fariseului - începutul Triodului

 

Poate că între voi nici nu sunt oameni care ar cuteza să spună în gura mare, lăudându-se pe sine: "nu sunt ca ceilalţi"; însă eu cred că rar se găseşte cineva care să nu fi căzut în părere de sine şi încuviinţare de sine atunci când prin inimă trec fără cuvinte gânduri ce dau nu puţină însemnătate ostenelilor noastre şi lucrării noastre în mijlocul celorlalţi. Nici acest simţământ al mulţumirii de sine nu este bun! Trebuie, să simţim, şi să simţim adânc, că nu merităm absolut nimic şi nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur - milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude lăuntrice de sine trebuie alungate.

 

Iată că au venit din nou săptămânile pregătitoare pentru Marele Post! - Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme mântuitoare de suflet! Să ne ru­găm ca El să ne ajute şi să ne folosim de această vreme potri­vit bunelor Lui hotărâri privitoare la noi. În această privinţă, totuşi, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâm­pinaţi acest răstimp pentru prima oară; nu o dată aţi ascultat tâlcuirea însemnătătii acestor zile şi arătarea învăţăturilor pe care trebuie să le tragem din ele; nu o dată, cred, aţi cunoscut şi cu lucrul cum sunt petrecute ele în chip ziditor şi cum sunt petrecute în chip stricător. Şi atunci, ce nevoie mai este de povăţuiri întinse? Este îndeajuns să spunem: Fraţi şi părinţi! Faceţi aşa cum deja ştiţi, aşa cum vă insuflă conştiinţa voas­tră şi vă învaţă cercarea [experienţa], numai să se întoarcă toate spre zidirea voastră şi mântuirea sufletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totuşi, să vă las fără a vă aminti câte ceva,  măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a răstimpului care a venit.

 

La paternità spirituale: note di un padre spirituale athonita dell’archimandrita Sofronio

 

Tratto da: Père Sophrony, La prière, expérience de l’éternité, Le Sel de la Terre/Cerf, 1998.

 

Padre Sofronio

 

In un modo inatteso e incomprensibile, la Provvidenza divina mi ha posto in circostanze che mi hanno permesso di essere testimone, per un lungo periodo, della vita spirituale di numerosi asceti della Santa Montagna. Alcuni di essi furono disposti a rivelarmi degli aspetti della loro vita che non avevano certamente rivelato ad altri. Ero commosso di vedere degli eletti di Dio nascosti sotto apparenze modeste. A volte, custoditi da Dio, essi non comprendevano quale benedizione ricca riposava su loro.

 

Era soprattutto dato loro di osservare i loro errori, a tal punto, a volte, che non osavano neppure immaginare che Dio riposasse in loro e loro in Dio. Alcuni avevano ricevuto la grazia di contemplare la Luce increata, ma non avevano preso coscienza del carattere spirituale di questo evento, anche perché conoscevano poco le opere patristiche che descrivono questa forma di grazia. La loro ignoranza li proteggeva da una possibile caduta nella vanità. Conformemente alla tradizione della paternità spirituale ortodossa, non spiegavo loro ciò che il Signore ad essi concedeva in realtà. Per aiutare un asceta, occorre parlargli in modo che il suo cuore e il suo intelletto si umilino, altrimenti la sua ascesa ulteriore sarà arrestata.

 

Mi ricordavo di ciò che lo staretz Anatoli, che viveva al Vecchio Rossikon, aveva detto a Silvano, ancora giovane novizio: “Se sei già ora come sei, cosa sarai dunque nella tua vecchiaia?”. Con queste parole, lo staretz Anatoli precipitò per lunghi anni Silvano nelle fiamme di tentazioni da cui uscì evidentemente vincitore, ma ad un prezzo estremamente elevato. La forza della visione di Dio che gli era stata concessa trionfò sul dinamismo degli attacchi del Nemico; quindi è uscito dal suo eccezionale combattimento spirituale arricchito come pochi lo sono stati durante tutta la storia della Chiesa. Ci ha lasciato per la nostra istruzione il suo insegnamento sulla distinzione tra l’umiltà ascetica e l’“indescrivibile umiltà di Cristo”. Ma, per Silvano, il rischio della perdizione fu grande, come lo è per ogni cristiano e, generalmente, per ogni uomo. L’orgoglio costituisce il nucleo della caduta spirituale; rende gli uomini simili a demoni. Dio è caratterizzato dall’amore umile; la fiamma di quest’amore porta la redenzione agli uomini caduti per introdurli nel Regno del Padre celeste.

 

Ortodoxia hainelor româneşti de la Gura Rîului

 

Dacă întâlnirea între oameni este o sărbătoare producătoare de bucurie, românul a simţit nevoia să accentueze, prin portul său, sărbătoarea şi bucuria întâlnirii.

 

 

Pr. Dumitru Stăniloae

 

    

În cercetarea mea legată de hainele româneşti din comuna Gura Rîului, judeţul Sibiu (zona Mărginimii Sibiului), nu de puţine ori mi-a fost dat să aud afirmaţia următoare, făcută de gurăni: „costumul nostru e ceva sfânt”. Sacralitatea costumului este legată de credinţa lor în Dumnezeu, de aceea oamenii îmbracă hainele româneşti mai ales la biserică. Iar faptul că la Gura Rîului încă se poartă costumul popular, se datorează prezenţei duminicale la biserică.
„Activitatea religioasă este centrul vieţii satului românesc” spunea Ernest Bernea. Credinţa poate fi unul din elementele definitorii pentru un popor în ceea ce priveşte existenţa sa, căci credinţa sa îi structurează decisiv viaţa, gândirea, comportamentul. 
Duminică dimineaţa gurănii se îmbracă româneşte, luându-şi hainele într-o ordine precisă (bărbaţii îmbracă în această ordine: izmenele - iarna purtând numele de nădragi sau cioareci-, cămeşa, şerparul, cheptarul, pălăria/căciula, iar femeile îmbracă mai întâi ia, apoi poalele, brâul, şurţele - şurţ şi crătinţă-, cheptarul, păstura), printr-un ritual asemănător preotului care se îmbracă înaintea Sfintei Liturghii. Dacă preotul spune anumite rugăciuni care-i însoţesc îmbrăcarea veşmintelor liturgice, unii gurăni îşi fac semnul crucii înainte de a se îmbrăca şi spun Tatăl nostru
Rolul pe care credinţa îl joacă în viaţa oamenilor din Gura Rîului e foarte important. Ei există pentru că Domnul le-a dăruit viaţa. Sunt conştienţi de faptul că poporul român, în general, e un popor protejat de divinitate având, astfel, o imensă responsabilitate: aceea de a-şi arăta recunoştinţa pe măsura darurilor primite de la Dumnezeu. De aceea, gurănii respectă duminica şi zilele de sărbătoare. Ei merg la „biserica mare” sau la „biserica mică” la Sfânta Liturghie – momentul de comuniune cu Domnul. Cei mai în vârstă sunt îmbrăcaţi în haine româneşti, în costumul de duminecă.
În credinţa ortodoxă, costumul e văzut ca expresia interiorităţii omului. Cei îmbrăcaţi în culori discrete, vor să arate sobrietatea lor, respectul, importanţa acordată momentului la care sunt prezenţi. La ortodocşi, ţinuta este o stare de spirit arătată Domnului şi oamenilor. Corpul este locaşul sufletului, iar Dumnezeu ne-a dat poruncă să ne îngrijim de el. Astfel, nu putem neglija haina care-l îmbracă.        
Părintele Gheorghe Şpan spunea într-un interviu: „Am cunoscut costumul popular de la Gura Rîului în biserică. Prima impresie a fost extraordinară. Nu există ceva mai frumos decât aceste două culori care sunt în contrast, dar care sunt atât de armonioase în modul în care percep viaţa oamenilor de aici – fără articulaţii, fără alte culori. Căci ei sunt convinşi că această viaţă le-a fost dată ca să se poată pregăti pentru viaţa de dincolo, o viaţă mai albă decât zăpada, decât lumina. Moartea e doar o trecere între aceste două vieţi”.
Iată de ce putem vorbi despre o ortodoxie a portului de la Gura Rîului. Dar mai ales pentru că gurănii, prin portul lor, întăresc şi mai mult cuvintele Sfântul Apostul Pavel care spune: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”. (I Corinteni 15, 14). În portul lor, albul domină negrul.
                                                                                                              
Maria Şpan

 

 

Căutare

Apostolia

FTOUB Roma

Instagram

    5 X 1000

     

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Reportaje EORI

     
     

    Vă Recomandăm

    Agenda/Diario pentru tine!ri 2019/2020

     

     

    Numărul total de vizitatori

    11819160