ASPECTE PRIVIND BOALA ȘI SLUJIREA PASTORALĂ A BOLNAVILOR
 
Omul, fiind creat dupăchipul și asemănarea lui Dumnezeu, într-o armonie deplină a ființei sale, pătruns de energiile divine necreate, nu a cunoscut la început suferința. Neascultarea primilor oameni s-a tradus în fapt prin pierderea hainei de lumină protectoare dumnezeiască și alterarea armoniei omului cu el însuși, cu Dumnezeu și lumea înconjurătoare. Sănătatea fizică începe de acum să nu mai fie un bun definitiv al omului, care i se dă lui în mod absolut, ci este o stare de “mai puțină” boală. Deși boala a fost văzută întotdeauna ca pe un accident în viaţa omului, iată că ea devine acum însoţitorul fidel al fiinţei umane.
În accepţia comună de astăzi - cea a medicinii trupului, sănătatea înseamnă strict integritatea corpului şi buna funcţionare a tuturor organelor. Trupul este văzut ca fiind o realitate de sine stătătoare, existentă autonom față de suflet. Boala ar fi prin urmare o defecţiune a acestui mecanism, medicina fiind știința care se ocupă cu repararea lui. Aceasta a dus de multe ori la un fel de ”obiectivizare” a bolnavului, un fel de abordare mecanicistă a persoanei umane privite ca un mecanism la care una din părți nu funcționează corespunzător și care trebuie reparată sau, eventual, înlocuită. De aceea, bolnavul este adesea pus în situaţia de a fi tratat ca fiind doar un ”purtător de boală”, un ”caz” anume, sau ”pacientul de la nr. x”, sau obiectul experiențelor științifice.
 
 
În accepţia teologică creştină, cu rădăcini în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie, starea de sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Omul reprezintă o unitate deplină între suflet şi trup. Sufletul e legat de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcând din om o persoană capabilă de îndumnezeire şi destinată eternităţii. Orice om botezat în Biserica noastră este candidat la sfințenie. De aceea, atât preotul, cât și credincioșii trebuie să înceteze a-l mai vedea pe omul bolnav doar ca  obiect al milei creștine. Acest om este de fapt omul cercat și iubit de Dumnezeu, este aurul trecut prin foc. Nu este obiectul milei, ci “obiectul” slujirii noastre, este fratele în care Hristos Însuși  suferă.
Suferința trupului arată aşadar cel mai adesea o lipsă de împlinire sufletească. Prin urmare, sănătatea pacientului trebuie evaluată și din perspectiva duhovnicească, nu doar din cea a sănătății trupești. "Medicul care tratează pacientul fără să se îngrijească de sufletul lui nu se deosebeşte de un veterinar" (Pr. Arsenie Boca).
Biserica Ortodoxă nu a încercat niciodată să neglijeze trupul și nici nu a considerat trupul un rău în sine (Efes. 6, 12), ba, chiar mai mult, trupul este (şi a fost întotdeauna) considerat de către ea templu al Duhului Sfânt (I Cor. 6, 19). Dumnezeu trebuie să fie slăvit în duhul, dar și în trupul nostru (I Cor. 6, 20). Mântuitorul Însuşi Se întrupează în chip real, învie cu trupul, Se înalță cu trupul la ceruri și stă cu trupul de-a dreapta Tatălui; din toate acestea putem deduce cinstirea deosebită pe care o are trupul omenesc. Hristos tămăduiește de nenumărate ori pe cei aflați în neputință. De asemenea, și ucenicii Săi săvârșesc, în Numele Domnului, astfel de vindecări minunate. Dar niciodată nu este vorba doar de vindecarea trupului în sine, ci de cea a persoanei umane în întregul ei, suflet și trup.
Biserica mai are însă în vedere și o altă perspectivă a bolii, anume și aceea a asumării ei. Societatea contemporană tinde spre un ideal al confortului absolut și are o adevărată fobie pentru orice fel de neputință, în timp ce Biserica, fără a idealiza durerea, nu se ferește să facă din ea un mijloc semnificativ pe calea care conduce la desăvârșire. Idealul Bisericii nu-l constituie dobândirea bunăstării în lumea aceasta, ci mântuirea sufletului. Iar ”la Tatăl nu se poate intra decât în stare de jertfă” spune Sf. Chiril al Alexandriei.
 
Despre cauzele și sensul bolilor
 
Preotul nu poate da alte sensuri suferinţei decât din pespectivă biblică şi patristică.
În primul rând, Biserica și Sf. Scriptură învață că boala, suferința și moartea au intrat în lume ca urmare a păcatului strămoșesc (Fac. 3, 17 - 19).
În societatea primitivă, omul bolnav se situa în afara interesului membrilor comunităţii. Cercetarea cauzelor bolii i-a condus apoi pe oameni la concluzia că duhurile nevăzute stau la originea bolilor. În acest context, apare în societate rolul vrăjitorului ca intermediar, dar şi cu atribuţii de vindecător.
Concepţia despre boală şi bolnav pe care Sfinţii Părinţi au adus-o, într-o lume în care bolnavul nu era de interes pentru societate, a fost revoluţionară.
Prin boala unor oameni se arată lucrarea Providențeiși atotputernicia lui Dumnezeu în lume: Vindecarea orbului din naștere, despre care Domnul spune că nu a păcătuit nici el, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el slava lui Dumnezeu; Slava lui Dumnezeu manifestată în minunea vindecării trupești, dar mai ales a deschiderii ochilor sufletești prin care vede, recunoaște și mărturisește dumnezeirea lui Iisus Hristos (Ioan 9, 3); Boala lui Lazăr, despre care este înștiințat din timp și despre care spune că nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească (In. 11, 4).
Boala poate fi îngăduită uneori și ca un rău preventiv, spre a nu aluneca în păcate mai mari: Boala Sf. Ap. Pavel: ”Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” II Cor. 12, 7-9). Apostolul este realist și recunoaște posibilitatea de a greși prin trufie, iar depășirea acestei ispite nu este lăsată doar la îndemâna omului, ci este prevenită de Dumnezeu. Iată că o anumită boală poate fi ea însăși o măsură profilactică administrată de Dumnezeu pentru prevenirea altor boli mai grave, sufletești sau trupești.„Sănătatea trupului îi deschide omului uşa spre multe capricii şi păcate, iar neputinţa trupului o închide” (Sf. Tihon de Zadonsk).
Alteori, omul suferă prin boală pentru a i se pune la încercare credința și răbdarea, ca în cazul lui Iov. Dumnezeu poate îngădui chiar și atacuri ale diavolului asupra omului, dar pune unele limite lucrării diavolești (Şi Domnul a zis către Satan: "Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viaţa lui" Iov 2, 6) și nu permite ca omul să fie ispitit peste puterile sale (El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda. I Cor. 10, 13). Bolnavul primește în acelaşi timp puterea de a folosi necazurile care vin asupra lui spre binele său sufletesc, dar și spre zidirea duhovnicească a celor din jurul său. S-a spus, pe bună dreptate, că valoarea unui om se demonstrează prin cantitatea de suferinţă pe care acesta poate să o suporte cu demnitate, sau că "sufletele tari rabdă în tăcere", iar această răbdare este pilduitoare pentru cei din jur. Sf. Ioan Gură de Aur identifică și el diverse scopuri ale bolii în viața celor credincioși: să se vadă că ei nu-I slujesc lui Dumnezeu din interes, ci pentru că au faţă de El o dragoste curată, căci, în mijlocul ne­ca­zurilor, ei Îi sunt mereu la fel de devotaţi; pen­tru ca aceia care suferă împotrivirile să fie uşuraţi şi mângâiaţi, văzând că şi cei mai sfinţi au suferit la fel, ba chiar şi mai mult; pentru ca sublimitatea faptelor lor să nu ne facă să cre­dem că ei au fost de o natură diferită de a noastră şi că ne este cu neputinţă să-i urmăm.
În ce privește cauzele, cel mai adesea boala trupească este o urmare a păcatelor săvârșite de către om. Evanghelia arată în multe locuri legătura dintre păcat și boală (Vindecarea slăbănăgolului de la lacul Vitezda: ”Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”, In. 5, 1-14; Vindecarea paraliticului, căruia mai întâi i-a vindecat sufletul, iertându-i păcatele și apoi i-a vindecat trupul, tămăduindu-l de boală...)„Că dacă moartea, cel mai mare rău îşi are rădăcina şi temeiul în păcat (Rm. 2, 5), cu atât mai mult, majoritatea bolilor. Sunt boli care-şi trag originea din mândrie, necumpătare, beţie, lenevie: acestea nasc bolile trupeşti. Pedepseşte Dumnezeu trupul, ca să înţelepţească sufletul.” (Sf. Ioan Gură de Aur). De cele mai multe ori durerea trupului provine dintr-o rană a sufletului.
Bolilenu sunt doar urmări ale păcatelor individuale, ci, foarte adesea, sunt şi urmări ale păcatelor colective care au cauzat degradări materiale şi funcţionale în societate şi în natură, şi anume: degradarea serviciilor medicale şi sociale, sărăcia şi subnutriţia multora cauzate de lăcomia unora dornici de îmbogăţire cu orice preţ, individualismul şi lipsa de solidaritate cu cei neajutoraţi, poluarea mediului înconjurător - a apei, aerului şi solului, chimizarea excesivă a alimentelor, şi altele. De aceea, este nevoie ca Sfântul Maslu să fie săvârşit nu numai pentru unii bolnavi, ci şi pentru toată obştea, întrucât boala spirituală numită păcat are şi aspecte sociale care au nevoie de vindecare, iar prin educaţie şi pastoraţie Biserica să poată contribui la însănătoşirea spirituală şi morală a societăţii (PF Daniel, Patriarhul BOR).
”Boala manifestă pedagogia dumnezeiască. Ea este o corecţie pe care Dumnezeu i-o aplică omului din pricina păcatelor sale. Corecție - nu în sens de pedeapsă sau sancţiune, ci mai degrabă în sensul pozitiv pe care îl îmbracă verbul latin corrigere, acela de a redresa, a reforma, a ameliora, a vindeca. În această perspectivă, boala apare ca voită, sau cel puţin îngăduită, şi în orice caz folosită de Dumnezeu pentru binele omului, spre a redresa în el ceea ce păcatul a făcut chinuitor, a pervertit, şi să îl vindece de bolile sale spirituale. Astfel, în mod paradoxal, boala trupului devine, prin Pronia dumnezeiască, un leac de tămăduire a sufletului” (Jean-Claude Larchet, Teologia Bolii).
 
Atribuțiile preotului de caritate și mijloacele de slujire a celor bolavi
 
Întrucât omul creat de Dumnezeu este o realitate tainică, fiind imposibil de exprimat în cuvinte misterul unirii dintre suflet şi trup, tot astfel, în actul vindecării, există o strânsă legătură între activitatea preotului şi a medicului.
Una dintre particularitățile pastorației bolnavilor din diaspora este aceea că nu există unități de cult ortodoxe în cadrul structurilor spitalicești și, deci, nu există ”preoți de spital” sau „preoți de caritate”, rânduiți a sluji în cadrul unui spital anume. Aceasta dă însă posibilitatea ca toți preoții slujitori să fie și preoți de caritate pentru spitalele din zona aferentă parohiei. Este și un motiv în plusde a căuta preotul pe cel bolnav și nu de a aștepta să fie căutat de el. Aceasta, în primul rând, pentru că este de datoria păstorului de a merge în căutarea oii celei perdute. Apoi, pentru că unii bolnavi nu au pe nimeni care să-i pună în contact cu preotul, iar alții îl caută pe preot în ultimul stadiu de boală, considerând rugăciunile preotului sau, mai ales, primirea Sf. Împărtășanii ca ultimul pas înainte de moarte.
Activitatea preotului în spital vine în sprijinul actului medical în sine, întrucât el are capacitatea şi mijloacele necesare restabilirii liniştii sufleteşti a bolnavului, linişte care, în esenţă, constă în împăcarea şi restaurarea comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Preotul ştie că harul Sfântului Duh se revarsă şi lucrează deopotrivă în suflet şi în trup, neexistând separaţie între aceste două realităţi care alcătuiesc persoana umană.
Preotul care vine la patul bolnavilor este cel care îl poate pune pe bolnav în fața lui însuși ca în fața unei oglinzi, ajutându-l să-și evalueze corect cauzele și rostul suferinței. Preotul stă lângă bolnav tocmai pentru a-l ajuta să-și dorească nu doar o vindecare a trupului, ci, implicit - sau mai bine zis în primul rând - vindecarea sufletului. Pocăința și mărturisirea sinceră trebuie să facă începutul vindecarii. Ca să ajungem la însănătoșirea trupească, este necesar ca mai întâi minunea vindecării să se petreacă înlăuntrul nostru.
Sfântului Chiril al Ierusalimului spune în una din catehezele baptismale că, „în limba ebraică, Iisus înseamnă Mântuitor, iar în limba greacă - Cel Care vindecă. De fapt, El este doctorul sufletelor şi al trupurilor şi tămăduitorul celor ţinuţi de duhurile rele. El vindecă şi ochii orbilor, dar luminează şi minţile. El este doctorul şchiopilor, dar îndreaptă şi picioarele păcătoşilor spre pocăinţă” (Cateheze baptismale X, 13). Cuvântul vindecare în limba greacă poate însemna şitămăduire (taumaturgie), dar și mântuire (sotiria). Iar mântuirea în limba latină înseamnă salus, salutis, adică sănătate. Domnul Hristos este Tămăduitorul sufletelor și al trupurilor noastre. Așadar, mântuire şi sănătate! Pentru aceastea, pentru sănătatea și mântuirea tuturor Biserica Ortodoxă se roagă cel mai des. ”Viața trupului este sufletul, iar viața sufletului este Dumnezeu. Doar un trup unit cu sufletul său este viu și doar un suflet unit cu Dumnezeu este un suflet plin de viață. Boala, suferința și moartea nu sunt stări firești ale omului, ele sunt urmari ale păcatului, iar ceea ce omul trebuie să omoare în el - pentru redobândirea stării de sănătate și viața veșnică - este tocmai păcatul. Dacă nu se vindecă mai întâi sufletul care este viața trupului, atunci trupul se va afla într-un permanent dezechilibru, care în final va duce la moarte. Trebuie eliminată mai întâi cauza dezechilibrului care este păcatul, acel păcat prin care omul s-a înstrăinat de izvorul vieții - Dumnezeu. Terapia bolilor este în primul rand resacralizarea vieţii” (PS Calinic al Argeșului).
Preotul constituie un factor de echilibru în frământările interioare ale bolnavului. Dorința oricărui bolnav, indiferent de gravitatea bolii, este de se vindeca cât mai rapid, de a trece cât mai repede peste etapele graduale ale suferinței. A nu cârti în boală și a nu cere socoteală lui Dumnezeu pentru ea sau pentru întârzierea vindecării este o dovadă a unei maturități duhovnicești, care trebuie inițiată și sprijinită în viața bolnavului de către preot.
Pentru că de multe ori bolnavul aşteaptă totul numai din partea preotului şi a medicului, misiunea preotului este centrată pe conştientizarea celui bolnav că nu poate rămâne pasiv în boală, ci, dimpotrivă, că el trebuie să-şi angajeze voinţa, menţinându-se într-un dinamism treaz în aşteptarea ajutorului divin.
Preotul, înainte de a intra în spital și de a se întâlni cu bolnavul, trebuie să fie pregătit psihologic cu o mare capacitate de ascultare, dar şi cu multă căldură sufletească. Pentru bolnav, a-și exprima problemele şi a fi ascultat constituie elemente esenţiale ale terapeuticii şi un pas spre vindecare sau cel puţin spre alinarea suferinţei sau spre o mai mare capacitate de a o asuma.
Un alt aspect este acela că preotul trebuie să dea dovadă de foarte mult echilibru sau discernământ emoţional față de bolnav, mai ales atunci când suferinţa lui se manifestă în faza ei apăsătoare și repetată. Acest echilibru îl ajută pe bolnav să nu cadă în extrema nici de a neglija, dar nici de a dramatiza peste măsură situația în care se află.
Preotul de caritate este cel mai în măsură să întărească convingerea pentru cel suferind că Dumnezeu este prezent în mod tainic lângă patul bolnavilor, că tocmai boala lui este, prin excelenţă, semnul prezenţei lui Dumnezeu, semnul că acolo coboară Hristos pentru a face invitaţia la ospăţul Împărăţiei.
Preotul îi descoperă bolnavului sensul rugăciunii și al răbdării în suferință. ”Este cineva bolnav între voi? Să se roage” (Iac 5, 13), îndemna Sf. Ap. Iacov, iarSf. Isaac Sirul spunea:„Rugăciunea este ajutorul cel mai tare al bolii.” „Ce rugăciune îi trebuie bolnavului? Mulţumire şi suspinare. Acestea înlocuiesc orice nevoinţă”, pentru că „bolile ţin loc de canon”(Sf. Tihon de Zadonsk).
Ajutorul cel mare pe care preotul îl poate face bolnavului este ca el să-l poarte pe brațele rugăciunii sale până în fața Tămăduitorului de trupuri și suflete, care este Domnul Hristos, atât prin rugăciunea liturgică, comună, cât și prin rugăciunea sa particulară. De asemenea, preotul va mobiliza în acest sens și pe membrii familiei celui bolnav, pe prietenii și apropiații acestuia spre a înmulți cu toții postul și rugăciunea pentru el, cum de altfel se poate cere întregii comunități parohiale să se roage pentru cel în suferință. („Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi”, Iac 5, 16). Astfel, putem conștientiza mai bine apartenența noastră, ca mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica, la Biserica însăşi, pentru că atunci ”când un mădular suferă tot trupul suferă”.   
Bineînțeles că preotul, ca slujitor al Sfintelor Taine, va fi şi “traducătorul” fidel al acestora ca mijloacele de vindecare prin excelenţă. Toate Sfintele Taine sunt o adevărată „farmacie duhovnicească”, culminând cu Taina Euharistiei, care este medicamentul prin excelență, leacul mântuirii. Taina Sfântului Maslu arată prin rugăciunile dedicate bolnavilor legătura directă dintre suferinţă şi păcat. Cel mai important răspuns al Bisericii pentru cei bolnavi este iertarea păcatelor şi împăcarea cu Hristos. Cea mai mare şi mai importantă minune este iertarea. De aceea Sf. Maslu este legat întotdeauna de pocăintă și spovedanie, de Sfânta Liturghie și de împărătșanie.
Pentru frații noștri din Italia aflați în suferință, durerea bolii este dublată de durerea singurătății, de durerea depărtarii de cei dragi, de neputința de a-și duce la îndeplinire planurile propuse. În boală,  o importanță covârșitoare o are faptul de a ști și a simți că nu ești singur, că Însuși Hristos are umărul sub crucea ta, că El suferă împreună cu tine sau, mai bine zis, că El suferă în tine, El, care a asumat suferința lumii până la capăt. Dar boala și suferința ne dau de fapt și nouă marea șansă de a fi şi mai ales de a deveni aproapele semenului nostru, ne dau fericita ocazie de a ne exersa dragostea dovedită prin faptă, de a trăi ortopraxia Bisericii. Adevărata milă creștină nu este o simplă compasiune emoțională și inactivă, ci este compătimire, adică o împreună-pătimire cu cel care suferă. ”Bucurați-vă cu cei care se bucură și plângeți cu cei care plâng”... De aceea socotim de o mântuitoare importanță implicarea noastră, a clericilor, dar și a cât mai multor credincioși în această misiune pastorală de slujire a bolnavilor. În mod concret, este de dorit constituirea unui grup de voluntari din fiecare parohie care să aibă o prezență constantă în spital pentru a căuta pe pacienții români, de a se interesa de nevoile imediate ale acestora (inclusiv cele materiale) sau, măcar, de a sta de vorbă cu ei, iar acolo unde este cazul să intermedieze legătura dintre bolnav și cadrele medicale sau cea dintre bolnav și ceilalți membri ai familiei acestuia.
Prezența preotului și a voluntarilor lângă patul bolnavului poate fi decisivă în determinarea atitudinii pozitive a acestuia față de boală. Să nu uităm că, pentru mulți bolnavi, spitalul a fost mai întâi arena de luptă cu fiarele suferinței, ale durerii, ale singurătății, ale disperării, dar că ulterior ei au reușit să vadă în boală taina crucii, care înseamnă totodată asumare, nădejde, răbdare, credință; au reușit, cu Harul lui Dumnezeu, să transforme boala în punte de unire cu cerul, să înțeleagă că doar ”în sănătatea sufletească se cuprinde începutul vieții vețnice” (Sf. Ioan Gură de Aur).
                                                                                                                                          
 
 
BIBLIOGRAFIE
 
Biblia sau Sf. Scriptură
Protosinghel Sofian Ardelean, Îndrumar pentru restabilirea sănătății, Ed. Mănăstirea Brazi, 2000
Jean-Claude Larchet, Teologia Bolii, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 1997;
Creştinismul în faţa bolii, suferinţei şi a morţii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006
Pr. Prof. Dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001
Arhimandrit Teofil Tia, Elemente de Pastorală Misionară pentru o societate post-ideologică, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2007
Dr. Pavel Chirilă, Conceptul de medicină creştină – Sfânta Scriptură citită de un medic ortodox, Editura Christiana, Bucureşti, 2001

Căutare

Instagram

    5 X 1000

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

    Numărul total de vizitatori

    10602846