Gânduri la Duminica a XXX a după Rusalii

 

“Când învățătorul de lege, care știa bine legea, Îl întreba, ispitind pe Domnul, care este cea dintâi poruncă, Domnul a zis: “să iubești pe Domnul Dumnezeul tău…” și S-a grăbit să dea și a doua poruncă – nu a fost întrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “să iubești pe aproapele ca însuți pe tine”. Și a adăugat: “de aceste două porunci atârnă toată Legea și Proorocii”. Prin asta putem să vedem că orișice vrem să înțelegem în gândirea noastră duhovnicească, în înțelegerea noastră teologică, dacă nu știm să raportam la aceste două porunci, înseamnă că… încă nu am înțeles.

Întotdeauna trebuie să ne nevoim – asta pentru noi este o nevoința – să ne amintim de dragostea de Dumnezeu și de dragostea de aproapele. Și pentru ce? Porunca lui Dumnezeu nu este atât porunca ce trebuie să facem, cât o descoperire cine este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ne dă ca poruncă chipul Lui, ca într-acel chip să ne asemănam. Noi din fire purtăm chip dumnezeiesc, că zice că “a făcut pe om chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, dar asemănarea a rămas în libertatea noastră, printr-un continuu dialog cu Făcătorul nostru, să o însușim. Chipul îl avem, dar asemănarea rămâne în libertatea noastră, să ne-o însușim. Libertatea noastră ca alegere, nu ca putere, că numai Dumnezeu ne poate da puterea să devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie să fie a noastră și pentru alegerea noastră trebuie să cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputința omului, adică … să devenim ca Dumnezeu.

 

 

 

Ce vreau sa zic prin asta? Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.

Trec la Apostol fiindca apostolul de astazi este uimitor de… la ordinea zilei, ca sa zicem asa. Multe scrisori am primit, la care nu pot niciodata sa raspund si cu multi am vorbit, si am vazut ca fiecare om este, astazi, o tragedie, fiecare om, astazi, este o incarcatura de dureri si de deznadejdi.

Si iata ce zice Sfantul Pavel: Dumnezeu a luminat in inimile noastre sa straluceasca cunoasterea slavei lui in fata lui Hristos. Aceasta comoara insa o avem in vase de lut. Ca sa parafrazez putin, ca sa intelegem ca inaltimea puterii este nu a omului, nu e de la noi, ci este a lui Dumnezeu. Deci, zice apostolul, suntem obijduiti din toate partile, dar nu striviti, in mare cumpana, dar nu deznadajduiti, prigoniti dar nu parasiti (in alta versiune: prigoniti dar nu lepadati), doborati dar nu nimiciti, totdeauna purtand in trupul nostru moartea lui Iisus. De ce? Iata ca zice: ca si viata lui Iisus sa se arate in trupurile noastre.

Daca Sf. Pavel nu ar fi trait dragostea lui Dumnezeu pentru om, obijduit din toate partile, s-ar fi zdrobit; in cumpana [fiind], [ar fi] deznadajduit; prigonit fiind s-ar fi simtit lepadat, cum multi dintre noi astazi ne simtim lepadati de Dumnezeu; doborat fiind, ar fi fost si nimicit, cum multi care deznadajduiesc astazi – Doamne fereste – se doboara si greu le este, sau poate cu neputinta, sa se ridice.

Sa nu uitam ca Dumnezeu iubeste pe omsi dragostea lui nu poate sa paraseasca pe om si, orice s-ar intampla omului, chiar daca nu mai vedem nici o cale de iesire, ramane un singur lucru, cuvantul Sf. Siluan astazi mai actual astazi decat oricand: Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”. Iata ca Sf. Pavel si el isi tine mintea in iad, cum ne-a zis parintele nostru, se vede obijduit, se vede in mare cumpana, se vede doborat, se vede prigonit, dar in nici unul din cazurile acestea nu deznadajduieste. Ce inseamna ca nu deznadajduieste? Nu inseamna ca nu simti o deznadejde, pana la capat uneori, pana cand nu mai stii ce sa faci; in momentul cand nu mai stii ce sa faci, iti iei o oarecare mangaiere, ce-ti este la indemana, stiind ca desi nu o simt eu acum, Dumnezeu ma iubeste.

Si cam asta ar fi cuvantul pe care as vrea sa-l dau intregului popor si tuturor acelora care mi-au scris atatea scrisori sfasietoare si deznadajduite. Si deznadejdea mea este de a nu putea, de a ma vedea incapabil si sa le raspund si sa fac ceva pentru ei  si deznadejdea mea mi-o torn intr-o rugaciune cat de mica – daca doar un singur “Doamne…” in timp ce citesc sau cand ma gandesc sau cand imi amintesc de cineva – si putin credincios oi fi, dar am credinta ca nici un cuvant la Dumnezeu, care iubeste pe om, nu se pierde.

Deci cu astea doua ganduri as vrea sa va las. Porunca lui Dumnezeunu este ceva care Dumnezeu asteapta moralmentesa o implinim, fiindca El stie ca noi nu o putem implini, fiindca nu este porunca morala, ci este descoperire[a ccea] ce este Insusi Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu este viata dumnezeiasca pe care noi nu o putem in niciun fel atinge, dar putem sa strigam: Doamne! Doamne, iubesc porunca ta, dar tu vezi ca nu pot s-o traiesc, cum zicea P. Sofronie: “Vino, Tu, si salasluieste Tu intru mine, si lucreaza tu intru mine cele cu neputinta omului”.

Porunca lui Dumnezeu este spovedania lui Dumnezeu catre Adam, pentru ca Adam, intelegand – dea Domnul ochi launtrici intelegerii noastre ca sa vedem frumusetea acelui Chip, ca sa nu mai putem sa rezistam sa nu fim asa si atunci sa se inalte de la noi o rugaciune, fie [si] deznadajduita, o nadejde deznadajduita, ca sa zic asa, ca Dumnezeu ne va da. Si Dumnezeu ne va da! Si cum am spus mai multora si anul trecut, unor tineri din strainatate: cand simti ca este asa de greu sa ajungi la vreo virtute dumnezeiasca, sa stii ca nu este greu,este imposibil; firea ta iti marturiseste, iti da marturie launtrica ca acel cuvant iti este imposibil; dar de la Dumnezeul nostru, nimic mai putin decat imposibilul sa si asteptam! Nimic mai putin decat imposibilul, fiindca daca Dumnezeul nostru Dumnezeu este, apai imposibilul este ceea ce asteptam de la El si ceea ce numai El poate, pentru El nimic nu este imposibil. Si acel lucru imposibil, pentru dragostea si pentru puterea lui Dumnezeu, il vei vedea lucrand in tine; si ma rog lui Dumnezeu ca sa primeasca cuvantul asta si ca imbarbatare a credintei voastre -de la un putin credincios care stie ce inseamna putina credinta– si ca o rugaciune si pentru mine si pentru voi.

Deci porunca lui Dumnezeu este descoperire dumnezeiasca pentru a ne imbata, pentru a ne indulci cu frumusetea chipului Lui, pentru a ne atrage catre Imparatia Lui. Dar este lucru cu neputinta si acest lucru cu neputinta pentru dragostea lui Dumnezeu si pentru atotputerea lui, asteptam sa il vedem lucrand in noi.

Si celalalt lucru este: de ce ni s-a spus sa nu deznadajduim? Ne spune Sfantul Pavel: in virtutea acestei iubiri dumnezeiesti, care, daca ne zice sa iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toata inima noastra, cugetul nostru, din toata virtutea noastra, cam asa, in felul Lui dumnezeiesc, Isi iubeste Dumnezeu faptura, faptura de El zidita. Care [faptura] cazand prin pacat, cum a facut Adam, stramosul nostru, cine a platit “canonul” rascumpararii decat Hristos Insusi,Care l-a zidit pe Adam. Pe Cruce! Asa a iubit Dumnezeu pe Adam! Adica: din toata fiinta Lui, din tot ce era si din tot ce avea si totula dat pe Cruce. Si-a varsat pana la ultima picatura de sange, din solidaritate cu acest om care a pacatuit impotriva Lui.Ca era Singurulcare putea sa treaca prin iad si sa invie din morti si sa faureasca o noua cale catre Viata, la care Viata Adam nu ajunsese, adica sederea de-a dreapta Tatalui.

Deci in toate deznadejdile noastre, sa avem ca plasa de siguranta - cum ar fi la acrobatii din circ, cand fac acrobatii periculoase pun o plasa dedesubt – plasa aceea de siguranta sa fie: “nu deznadajdui”. Cand zice “nu deznadajdui”, nu interzice deznadejdea Dumnezeu, dar zice ca nu e nevoiesa deznadajduim. Si deci putem sa traim deznadejdile noastre, sa privim deznadejdea noastra in fata, sa zicem ca da, asa o fi, dar pentru Dumnezeu, in deznadejde nu cred; si continuam viata noastra cum putem: “Asteptand, am asteptat pre Domnul”, zice un psalm, “si a coborat la mine si a venit“. Pana cand se pogoara Domnul si va veni. Si intr-adevar va veni!

Deznadejdea, strafundurile alea ale deznadejdii sunt un prag prin care trebuie sa trecem, care in mainile lui Dumnezeu nu sunt decat o premisa pentru invierea noastra din acea stare pentru mantuire; ca iata si Apostolul zice ca noi cei vii, pururea suntem dati spre moarte pentru Iisus. De ce? Pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor.

Greu este omului sa creada in clipa deznadejdii ca Dumnezeu ii da acele dureri – sau, mai bine zis, ii ingaduie acele dureri, ca Dumnezeu nimica rau nu da, dar ingaduie - greu ne este sa credem ca acele dureri care ni se ingaduie si noua ne sunt date pentru ca sa vedem si Invierea lui Iisus. Ca daca noi, cum zice altundeva Sf. Pavel, cu Botezul lui Iisus [ne-am botezat] – botezul in greaca insemna afundare – deci afundandu-ne cu Hristos in moartea lui Hristos este numai ca sa putem cunoaste si Invierea lui Hristos, ca si viata lui Hristos sa fie in noi, iar viata lui Hristos este viata cea vesnica.

Deci inca din firea noastra animalica, biologica, din care traim acuma – si o zic fara nici un sens de ocara, ci ca realitate a vietii noastre – inca din starea noastra de acum, Dumnezeu vrea sa ne dea sa cunoastem premisele Invierii, care, dupa ce numim noi moartea, vor putea sa se arate cu mult mai multa putere, si mai ales la Invierea cea de apoi.

Frati si surori, aceste lucruri pe care eu vi le impartasesc, nu din teorie ci din dureroasa experienta, vi le impartasesc cu incredere. Dumnezeu sa faca restul, sa va dea in inimile voastre rabdare si incredere.Si sa stiti ca omul neputincios este, dar asta nu inseamna ca viata voastra este compromisa.

Pentru zilele care vin, omul este din ce in ce mai singur si nu stiu pana unde va merge singuratatea asta.Dar daca ramai singur in toata lumea, sa nu uiti ca si Hristos a fost singur in toata lumea, ocarat de toti, iar cei care Il iubeau erau departe de el. Si ramanand si tu singur si neputincios si aparent parasit de toti, te-ai asemanat cu Hristos,care si el a fost ocarat. Daca vreti o pricina pentru a nu deznadajdui… Continuam in starile alea si… venind, Dumnezeu va venisi ne va milui. Asa sa va faca voua Dumnezeu si cum zicea Parintele Cleopa… la poarta raiului, sa ne intalnim cu totii!“.

Părintele Rafail Noica despre poruncile lui Dumnezeu și deznădejdea noastră

– predică ținută la 1 decembrie 2002, București, Biserica Studenților (Sf. Nicolae)