În ce condiţii şi cât de des primesc Sfânta Împărtăşanie copiii?

 

 

Răspunsul la întrebarea din titlu are nevoie de o scurtă incursiune în istoria Bisericii primelor veacuri, când creştinii fără impedimente se împărtăşeau la fiecare Sfântă Liturghie. După secolul al IV-lea, evlavia faţă de primirea Sfintei Împărtăşanii a scăzut, Sfinţii Părinţi fiind nevoiţi să vorbească şi să scrie împotriva împărtăşirii rare, considerată chiar una din cauzele îmbolnăvirii. De exemplu, Sfântul Macarie Egipteanul îi spunea unei femei pe care tocmai o vindecase de demonizare: „Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta ţi s-a întâmplat pentru că timp de cinci săptămâni nu te-ai apropiat de Preacuratele Taine“ (Viaţa Sfântului Macarie Egipteanul, în PSB, vol. 16, Bucureşti, 1992, p. 27).

 

În epoca apostolică, Sfintele Liturghii erau săvârşite seara, după agapă (masa frăţească), având modelul Cinei celei de Taină (cf. Luca 22, 20 sau 1 Corinteni 1, 25). Foarte curând, după secolul al II-lea, agapele s-au mutat după Sfânta Liturghie, îndeosebi cu scopul de a-i ajuta pe cei săraci. Ulterior au apărut canoane care interziceau agapele organizate în biserică (Canonul 28 Laodiceea - 343), ceea ce a adus la separarea lor de Sfânta Liturghie, având loc în încăperi special amenajate sau în case particulare. Tot în această perioadă, s-a generalizat practica împărtăşirii pe nemâncate sau cu ajunare, aşa cum consemnează Canonul 41 al Sinodului de la Cartagina, din 419: „Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au ajunat, exceptându-se o singură zi la an, întru care se săvârşeşte Cina Domnului (…)“.

 

Acest canon ne arată că practica generală era aceea a primirii Sfintei Împărtăşanii pe nemâncate, rămasă valabilă şi astăzi, atât pentru clerici, cât şi pentru credincioşi.

 

Interesant este că, pe lângă consemnarea practicii generale, canonul de la Cartagina ne arată îngăduinţa Bisericii acelei vremi pentru o excepţie: obiceiul unor creştini, care în Joia Mare slujeau Liturghia după o cină specială.

 

Totodată, în colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe, în privinţa ajunării înaintea primirii Sfintei Împărtăşanii mai întâlnim două canoane: Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei (†385) şi Canonul 9 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul (†818), ambele vorbind tot de excepţii de la rânduiala ajunării.

 

Iată textul acestora:

 

„Dacă cineva ajunând pentru a se împărtăşi, spălându-şi gura sau în baie a înghiţit apa nevrând, se cuvine a se împărtăşi?“ Răspuns: Da; fiindcă satana aflând prilej de a-l opri de la împărtăşire, mai des va face aceasta“ (Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei).

 

„Se cuvine să se dea dumnezeiasca împărtăşanie celui bolnav în primejdie de moarte, chiar şi după ce a gustat mâncare“ (Canonul 9 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul).

 

Am expus aceste informaţii legate de atitudinea Bisericii primelor veacuri faţă de ajunarea care precedă primirea Sfintei Împărtăşanii, consemnată în canoane şi în rânduielile liturgice, deoarece o considerăm ajutătoare în oferirea unui răspuns cât mai echilibrat întrebării din titlu.

 

Ne ajută ceea ce am scris până acum să înţelegem că, în privinţa copiilor mici, poate fi făcută o derogare de la regula ajunării, ei primind Sfânta Împărtăşanie şi dacă au mâncat cu câteva ore înainte. Impunerea ajunării pentru sugari sau pentru copiii de doi-trei ani este absurdă şi nerealistă. Dacă pentru cel bolnav canoanele fac o derogare de la obicei, acelaşi lucru poate fi făcut şi pentru copiii care nu pot înţelege rostul ajunării, ca parte a pregătirii pentru împărtăşire.

 

În condiţiile respectării cu stricteţe a rânduielii ajunării, riscăm ca cei mici să nu se împărtăşească niciodată în timpul Sfintei Liturghii, ci numai în afara ei, cu Dumnezeieştile Taine păstrate pe Sfânta Masă (care sunt, de altfel, „pentru cei bolnavi“, aşa cum scrie în Liturghier).

 

În ce priveşte cea de a doua parte a întrebării, referitoare la frecvenţa cu care pot fi împărtăşiţi copiii, credem că nu pot fi impuse reguli inventate, de genul: „nu mai repede de 40 de zile“. În condiţiile în care aceştia au o viaţă curată, nestricată încă de păcate, pentru care, de altfel, nici nu se spovedesc, considerăm că, botezaţi fiind, se pot împărtăşi la fiecare Sfântă Liturghie la care participă. Împărtăşirea lor cât mai deasă constituie cel mai mare dar pe care îl pot mijloci pentru ei părinţii sau naşii.

 

Ştim că s-a împământenit obiceiul ca, la Sfânta Spovedanie, copiii să vină după ce împlinesc şapte ani, considerându-se că aceasta este vârsta la care încep să conştientizeze ce înseamnă păcatul şi consecinţele lui. Experienţa ne arată că vârsta ar putea fi şi mai mică, în funcţie de temperamentul şi de condiţiile în care trăiesc copiii respectivi. În privinţa vârstei de la care ar trebui să primească Sfânta Împărtăşanie cu ajunare, considerăm că ea depinde, de asemenea, de firea copilului, dar şi de disponibilitatea părinţilor de a-l ajuta să înţeleagă de ce ajunăm înainte de primirea Sfintelor Taine. Lucrul acesta se poate face treptat, cu mult tact, astfel încât, după câţiva ani de viaţă, copilul să vină la Sfânta Liturghie nemâncat, bucuros că va primi Sfânta Împărtăşanie, nevăzând în această rânduială un chin de care vrea să scape cât mai repede. (Responabil de rubrică diac. Ciprian Bâra)

 

sursă: www.ziarullumina.ro

Căutare

Instagram

    5 X 1000

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

    Numărul total de vizitatori

    10932338