Sfintele Taine ale Spovedaniei și Împărtășaniei – temelia slujirii

pastoral-misionare a Bisericii în Occident

 

Cele ce urmează a fi prezentate nu constituie un discurs academic bine documentat și structurat, așa cum convine unui Congres internațional de înalt nivel, ca cel de față, ci, mai degrabă se doresc a fi o mărturie a ceea ce înseamnă viața fiilor Bisericii noastrerisipiți pe meleagurile Occidentului european și slujirea acestora, din perspectivă preoțească sau episcopală, în ultimii douăzeci de ani, o adunare de constatări și observații pe marginea realității întâlnite pe tărâm pastoral misionar.

Contextul slujirii pastorale în Occident

După cum e bine cunoscut, în Occident se află mai multe pături de emigrație românească, dinainte și mai ales de după cel de-al doilea război mondial, apoi cea din perioada de după 1965, urmată de un val puternic al anilor 80’ și de cele de după 89’, culminând cu cele de după 2000 și, în special de după 2007, determinat de întrarea României în Uniunea Europeană.

Dacă emigrația de dinainte de 89’ este una compusă aproape exclusiv din intelectuali, având un pronunțat caracter cultural și politic, cea de după 89’ este compusă în majoritate din muncitori, mame și tați care caută să asigure un viitor mai sigur copiilor lor, sau din tineri absolvenți de liceu sau facultate aflați în perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată de căsătorie și care doresc să-și pună o bază mai temeinică unei eventuale căsnicii. Fenomenul pe care îmi îngădui să-l numesc ”fără precedent„ este acela al mamelor (numai în Italia fiind cel puțin 100.000!) care și-au lăsat pruncii în grija taților sau a bunicilor, a unei rudenii sau chiar a vecinilor, pentru a dobândi pentru ei ”pâinea cea de toate zilele”… Consecințele acestei tragice alegeri numai Dumnezeu le poate estima și mai ales compensa…

În contextul în care perspectiva celor care se află în Occident este de a se realiza material și de a-și putea reuni familia, în țara de rezidență sau ”acasă„ în România, la care se adaugă împrăștierea lor pe o suprafață întinsă (în Italia rare fiind localitățile în care să nu fie cel puțin un rezident român), misiunea pastorală pornește de la bun început cu un considerabil handicap față de aceea care s-ar putea numi pastorația într-o localitate unde toți credincioșii se află reuniți pe o suprafață de câțiva kilometri pătrați sau pe câteva străzi, într-un cartier.

Prin urmare, atât episcopii cât și preoții sunt ”obligați„ mai întâi să pornească în căutarea oii celei pierdute și, concomitent, să identifice mijloacele prin care să-și facă cunoscută prezența pe o scară cât mai largă, pentru a da posibilitatea celor care ar dori să-i caute să o poată face cât mai eficient. Astfel, primul punct de reper pentru românul creștin din Occident este un număr de telefon ”al părintelui” sau, în cazul mai fericit, o adresă unde s-ar face slujbă în limba română.

Latura dureroasă și tragică a statutului de emigrant, de străin printre străini, are însă și o dimensiune ”pedagogică„ în mâna Părintelui ceresc ce face ca inima celui înstrăinat să fie mult mai sensibilă și permeabilă la tot ce amintește de ”acasă„… Și prezența preotului și a unui lăcaș de slujire devine deodată pentru el un reper mult mai luat în seamă decât cel cu care se obișnuise atât de mult acasă încât nici nu-l mai observa. Pe acest fond începe cel mai adesea, uneori pe stradă sau în parc, alteori în biserică, dialogul de suflet cu creștinii noștri care trăiesc pe meleagurile Europei Occidentale.

Multe sunt motivele care îi aduc pe fiii Bisericii noastre spre biserică și spre preot: faptul că speranțele lui de mai bine s-au prăbușit odată cu sosirea într-o autogară sau aerogară în care nimeni nu l-a așteptat, așa cum i s-a promis; fericita decizie de a se căsători sau bucuria de a fi văzut venindu-i pe lume un prunc; răvășirea sufletească de pe seama neînțelegerilor din familie; zdrobirea de pe urma nedreptăților sociale pe care nu-și închipuia să le mai întâmpine în ”civilizatul„ și ”dreptul„ Occident; eșecul în cele întreprinse pe plan profesional; deteriorarea stării sale de sănătate sau a uneia dintre rudeniile sau dintre apropiații săi; pierderea unuia dintre cei dragi ai săi, etc.

Toate situațiile care îl împing pe om la a căuta repere și a deschide un dialog cu Dumnezeu sau cu un slujitor al Lui constituie o potențială și reală oportunitate de a deschide ochii spre perspectiva și sensul pe care numai Dumnezeu le poate da vieții sale. Acesta este cel mai adesea ”mobilul„ care stă la temelia a ceea ce, de la o simplă discuție ce îmbracă într-o primă fază mai degrabă conotații psihologice de descărcare și eliberare nervoasă, devine Sfânta Taină a Spovedaniei, cu bogatele ei roade duhovnicești.

Spovedanie și cateheză

Având în vedere că mulți dintre cei care se spovedesc în Occident o fac pentru prima dată sau după un oarecare număr de ani de la ultima lor spovedanie, prima noastră constatare este că aceștia nu știu prea bine ce au de făcut, lucru care se vădește adesea prin confuzia pe care o fac între a te spovedi și a te împărtăși. Aceasta a dus la necesitatea unei cateheze care, după caz, să abordeze, să învețe sau să împrospăteze cunoștințele fundamentale privitoare la credință, în general, și la Spovedanie și Împărtășanie, în special. Dacă aceasta se face punctual pentru cei care vin să se spovedească din proprie inițiativă, se face în mod sistematic și repetat, cel puțin de câteva ori, cu cei care intenționează să se cunune și cu nașii lor sau cu cei care aduc un copilaș la botezat și cu nașul sau nașa acestuia.

Atunci când se constată o totală sau o foarte mare lipsă de cunoștințe și de practică cu privire la credință, primul pas privește începerea unui parcurs de lectură catehetică, scripturistică și duhovnicească elementare prin care cel care vine spre preot să se familiarizeze treptat cu învățătura Evangheliei și cu cea privitoare la elementele fundamentale ale credinței, cu principiile de viață creștină și cu figurile exemplare ale celor care au împlinit rostul vieții creștine până la capăt – sfinții. Astfel, persona se angajează la un ”program„ de viață creștină, iar întâlnirea ei cu preotul devine treptat o convorbire catehetică și duhovnicească ce o aduce la a conștientiza tot mai mult, oglindindu-se în învățătura Bisericii, gradul de îndepărtare a sa de la pricipiile de viață creștină și, prin contrast, importanța vitală a legăturii sale personalizate cu Dumnezeu, sub îndrumarea unui părinte duhovnicesc.

Pe măsură ce această conștiință se adâncește și se maturizează, convorbirea catehetică se transformă într-o tot mai responsabilă și adâncă conștientizare a propriilor păcate și, implicit la o spovedanie care nu se mai limitează la un simplu interogatoriu cu caracter de ”anamneză clinică”, ci devine un act sacramental de autentică pocăință, un veritabil al doilea botez care înnoiește întreaga ființă și se face început de viață nouă pentru cel care îl trăiește.

Ritmul vieții tot mai trepidante și stresante din societatea occidentală asociat cu sărăcia și superficialitatea relațiilor umane care sunt și mai accentuate în condiția de emigrant, impun celui care dorește să trăiască creștinește o legătură permanentă, pentru începători săptămânală, iar pentru cei mai ”avansați” lunară, cu părintele său care îl învață și îl călăuzește duhovnicește. Aceasta presupune, în consecință, o disponibilitate și o jertfelnicie mereu crescânde din partea celui care voiește să fie bineplăcut întru toate Domnului și să facă voia Lui.[1] De aceea formarea catehetică și duhovnicească a credincioșilor se desfășoară în paralel cu formarea continuă a preoților (și preoteselor) începători (și nu numai), atât prin programele propuse de Centrul de Studii Teologice ”Dumitru Stăniloae„ de la Paris, cât și prin repetate întâlniri ale acestora cu episcopul și cu preoții (preotesele) care au deja o experiență bogată în domeniu.

Preoteasa, așa cum anticipam mai sus, se vede adesea implicată, volens nolens, în această complexă și delicată lucrarea de plămădire a fiilor lui Dumnezeu, mai ales în ce privește predarea credinței la cei mici, în absența benefică a bunicilor care odinioară le predau credința și a părinților care nu o mai cunosc suficient pentru a o face. Astfel, în paralel cu propria formare, preoteasa se implică frecvent în partea ”practică„ a catehezei, mai ales atunci când îi are de crescut și de educat pe propriii ei copii. Însoțirea catehetică a diferitelor vârste de înțelegere și de conștiință ale copiilor este fundamentală pentru tot restul vieții lor.

Spovedanie, Scriptură și rugăciune

Un rol important în creșterea și în înțelegerea duhovnicească atât a credinciosului cât și a preotului o are rugăciunea personală și, prin extensie, rugăciunea obștească. Progresul lăuntric al celui care dorește să trăiască creștinește sau să slujească lui Dumnezeu nu se poate reduce doar la ”teorie„ și la ”literă”. Așa cum lectura formează și îmbogățește vocabularul elevului, tot așa și lecturarea sistematică a Scripturii și în special a Evangheliei și a Psalmilor, precum și a scrierilor catehetice, dogmatice și duhovnicești ale Sfinților Părinți sau ale părinților și teologilor contemporani pregătesc mintea și inima credinciosului și a slujitorului altarului pentru a-și însuși și a asimila cuvintele rugăciunii personale și obștești.

Cuvântul lui Dumnezeu și toate scrierile inspirate de Dumnezeu constituie o adevărată și indispensabilă hrană pentru sufletul a tot credinciosul, cleric sau mirean.[2] Mintea și sufletul celui care se hrănește cu cuvântul lui Dumnezeu se împărtășesc de harul dumnezeiesc pe care acesta îl poartă și devin mai lucide și mai sensibile față de tot ce nu este de la Dumnezeu, iar, în cazul preotului, mai predispuse la inspirație și la discernământul duhovnicesc atât de necesare atunci când se călăuzesc sufletele pe calea cea plină de capcane și de primejdii a mântuirii.

Rugăciunea personală a creștinului a cărui minte și inimă sunt ”impregnate” de cuvântul lui Dumnezeu primește un real ajutor și străbate mai ușor printre norii gândurilor și ai grijilor care acoperă tot mai mult cerul vieții acesteia. Pomenirea la Proscomidie și, în general, la slujbe, a celor care caută să-și acordeze viața la învățătura Bisericii constituie un sprijin important atât la întărirea conștiinței de ”părinte„ a preotului, cât și la ajutorarea celor care sunt pomeniți.

Spovedanie și pastorală

În contextul amintit mai sus, nu e de mirare că perioadele cele mai potrivite pentru demararea unei noi parohii sunt cele legate de posturile mari, înainte de Paști și înainte de Crăciun. Aceasta se datorează faptului că, deși sunt ”pierduți” printre străini, fiii Bisericii noastre caută să-și împlinească ”datoria” creștinească de a se spovedi cel puțin o dată pe an, în Postul Paștilor și, eventual, în Postul Crăciunului. Aceste momente constituie, în afara celor menționate mai sus, o oportunitate de neratat de a deschide un dialog pe durată nedeterminată cu cei care, adesea, vin să se spovedească după mulți ani de nespovedire, la insistențele bunicii sau a mamei sau a celor de lângă ei.

Importanța și gravitatea momentului, în lumina celor afirmate mai sus, fac de neconceput și de neacceptat abordarea ”pe bandă”, într-un dialog ”telegrafic”, contra cronometru, a persoanei care vine după mulți ani și fără o conștiință prea limpede cu privire a ceea ce bine și a ceea ce e rău, și admiterea ei aproape ”automată” la împărtășirea cu Sfintele Taine, doar pentru că ”n-a omorât pe nimeni, n-a luat femeia nimănui și nu a furat”, cum se rezumă adesea spovedania acestei categorii de ”penitenți”… Deși excepțiile pot întări regula, se constată că cei care își definesc identitatea creștină prin spovedania anuală nu numai că nu progresează duhovnicește, ci ajung să repete ”anual” aceleași păcate, rămânând la același nivel de conștiință creștină superficială și relativizantă care limitează ”îndatoririle„ creștine la ”minimul necesar„.

Spovedanie și Împărtășanie

Angajarea persoanelor într-o perspectivă de viață creștină care cuprinde deopotrivă dimensiunea învățătoare-catehetică și pe cea sacramentală care, împreună, stau la temelia celei practice (la praxisul creștin de toată vremea) a împlinirii poruncilor mântuitoare în viața de zi cu zi, duc în mod firesc la armonizarea acestora, dând fiecăreia dintre ele, în mod firesc, locul și importanța ei.

Bunăoară, dacă în mentalitatea ”obișnuită”, Spovedania și Împărtășania se condiționează reciproc în mod aproape ”automat”, în contextul în care viața creștinească nu se mai reduce la ”o dată pe an” sau la ”duminici și sărbători”, creștinul va lua aminte în toată vremea la ceea ce greșește și va cere iertare lui Dumnezeu și aproapelui de fiecare dată când va greși față de ei, căutând să se spovedească cu o frecvență corespunzătoare cu intensitatea vieții sale lăuntrice și cu problemele pe care le întâlnește zi de zi și nu doar când și pentru că se gândește să se împărtășească. Aceasta nu presupune că el, în mod automat, se va și împărtăși cu Sfintele Taine de fiecare dată când se spovedește, frecvența împărtășirii ne mai depinzând de aceea a spovedirii, așa cum se întâmplă atunci când se spovedește o dată pe an…Pe de altă parte, împărtășirea cu Sfintele Taine nu mai e nici ea determinată de ”obligația” de a se spovedi în posturi sau o dată pe an, ci se armonizează treptat cu zilele în care se slujește Dumnezeiasca Liturghie, cu duminicile și praznicele, zile în care, aproape în mod exclusiv, mai reușește să ajungă la biserică omul prins în ritmul și sistemul de muncă occidental. Astfel, creștinul trece treptat de la mentalitatea de pietate individuală la una de trăire creștinească comunitară.

Împărtășanie și cateheză mistagogică

Cateheza despre care pomenisem mai sus are un rol foarte important în ce privește însoțirea persoanelor pe calea creșterii în înțelegere și în conștiință cu privire la Darul cel mare al Sfintei Împărtășanii. Astfel, după modelul Sfinților Ierarhi ai primelor veacuri creștine: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Chiril al Ierusalimului sau Chiril al Alexandriei, se va ține cont de diferitele categorii de vârstă trupească și duhovnicească, pentru a se evita transformarea participării la împărtășire cu un simplu și banal act care nu mai aduce celui în cauză folosul așteptat. Se constată, de pildă, că, deși nu au o formare teologică specifică, copiii care de mici au fost împărtășiți cu Sfintele Taine au o receptivitate sporită și la primi și înțelege explicațiile privitoare la ceea ce se întâmplă și la ceea ce primesc atunci când se apropie de Sfântul Potir. Lipsa de cateheză mistagogică atât pentru cei mici, cât pentru cei mari, poate duce ușor la bagatelizarea gestului împărtășirii și la pierderea treptată a foloaselor lui.

Împărtășanie și Liturghie

Lipsa de lăcașuri de cult în uz exclusiv contribuie și ea la ritmarea vieții creștinului din diasporă în funcție de Liturghia duminicală și, acolo unde se poate, la Liturghiile prăznicale, lucru care, îl ajută pe creștin să asocieze venitul la biserică cu Sfânta Liturghie și pe aceasta cu spoveditul și, în mod tot mai constant, cu Împărtășitul cu Sfintele Taine. Și cateheza de care aminteam mai sus este pusă în situația de a se adapta la această realitate, atât la cei mici, cât și la cei maturi, dat fiind faptul că învățătura de credință, rugăciunea, viața sacramentală și cea practică a creștinului constituie un tot unitar a cărei fragmentare a constituit unul dintre principalele motive ale dezarticulării și compartimentării vieții în general, neajunsuri care stau la temelia secularizării.

Această rearticulare a împărtășirii cu Sfintele Taine cu Dumnezeiasca Liturghie care pentru liturgica teoretică pare evidentă, dar care nu se prea aplică în plan practic, îl pun pe păstorul de suflete, pe fondul prezenței aproape exclusiv duminicale a creștinilor la biserică, în situația de a face tot posibilul să fructifice cât mai mult aceste rare și relativ scurte momente în care se poate adresa celor pe care îi păstorește. Astfel, el are fericita oportunitate de a redescoperi dimensiunea biblică și catehetică, mistagogică și sacramentală, pe cea dogmatică, misionară și practică a Liturghiei care, în mod concentrat și complet, îl fac părtaș pe cel prezent la bunătățile Împărăției Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Și între aceste bunătăți cel dintâi este cuvântul lui Dumnezeu din psalmii antifoanelor, din Apostol și Evanghelie. Apoi sunt rugăciunile, în speciale cele ale credincioșilor și anaforaua care, prin caracterul lor învățător și mistagogic, deschid mintea și inima creștinului spre a pătrunde înțelesurile cele duhovnicești ale tainei la care e părtaș, împlinind totodată și un rol pregătitor pentru participarea lui sacramentală la darurile ce s-au adus și s-au sfințit. Toate acestea fac din cel care a gustat și a văzut că bun este Domnul un văzător al luminii celei adevărate și, prin aceasta, un martor care, cu pace ieșind de la Liturghie devine, prin faptă, prin vorbă și prin felul de a fi, un adevărat apostol în familia și în societatea în care trăiește.

Împărtășanie și responsabilitate

Dacă, privită de la depărtare și cu prejudecăți, împărtășirea mai frecventă a credincioșilor cu Sfintele Taine comportă reale riscuri de relativizare și bagatelizare a actului împărtășirii (lucru parțial justificat și care îi privește înainte de toate pe slujitorii altarului), în realitatea concretă și personalizată a pastoralei fiecărui suflet în parte se constată că, pe măsură ce persoana leagă ”mersul la biserică” de finalitatea Dumnezeieștii Liturghie la care participă – adică împărtășirea din Darurile ce s-au sfințit de către preot – aceasta devine tot mai conștientă de măreția celor pe care le primește și, prin urmare, tot mai responsabilă față de împlinirea unui asemenea act și față de tot ceea ce aceasta implică, înainte și după împărtășire.

Totodată, revenirea tot mai sistematică la legarea firească a participării la Dumnezeiasca Liturghie de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului îl determină pe credincios la o abordare mai atentă și mai implicată a tot ceea ce se întâmplă în timpul slujbei și are ca urmare o armonizare crescândă a vieții lui cu principiile de viață creștină, atât în familie, cât și în societate.

Împărtășanie, echilibru lăuntric și unitate familială

Unul dintre efectele vizibile și palpabile ale împărtășirii cu Sfintele Taine se poate constata atât pe plan personal, prin dobândirea unui echilibru și a unei stări de împăcare lăuntrice, cât și pe plan familial, prin întărirea unității dintre soți întemeiate pe Sfânta Taină a Cununiei și a unității și armoniei dintre părinți și copii. O femeie care se împărtășește pe perioada sarcinii și apoi continuă să își aducă duminical copilașul nou botezat la împărtășire, încercând, împreună cu soțul ei, pe cât este cu putință, să păstreze un ritm de împărtășire cât mai apropiat cu al fiului lor, vede crescând odată cu pruncul pacea și bucuria din familie. Aceasta face ca familia creștină care își acordează ritmul vieții cu participarea duminicală la Dumnezeiasca Liturghie și, pe cât posibil, cu împărtășirea tot mai regulată cu Sfintele Taine, să vadă lucrând Harul lui Dumnezeu în interiorul ei și făcând din ea Biserică Dumnezeului Celui Viu.

Aceasta constituie de fapt baza unității în Hristos și în Biserică, lucru ce se constată în mod concret și în cadrul comunității parohiale sau monastice. Acolo unde nucleul parohiei sau al mănăstirii este format din tot mai multe persoane care participă la Dumnezeiasca Liturghie în vederea împărtășirii cu Sfintele Taine, domnește o atmosferă de armonie, de unitate și totodată mai responsabilă duhovnicește.

Împărtășirea cu Sfintele Taine – între încununarea nevoinței și necesitate vitală

Deși participarea mai frecventă la Împărtășanie poate lăsa impresia unei relativizări sau micșorări a nevoinței personale care este mai accentuată atunci când oamenii se împărtășesc rar (postind trei sau chiar șapte zile înainte de a se împărtăși), pentru cel care trăiește și muncește în Occident nevoința îmbracă o dimensiune cotidiană, acesta fiind adesea supus multor umiliri și privațiuni, postind de mamă și de tată, de soț, de soție sau copii și de tot ce îi este drag, făcând din ziua duminicii care urmează un adevărat liman lin, un far călăuzitor care îi ține vie nădejdea și curajul de a străbate prin valurile încercărilor din săptămână spre a se putea adăpa din nou din izvorul de apă vie care să-l pregătească, la rându-i să ia pentru încă o nouă săptămână viața în piept. Așadar, pentru cel care pare a se împărtăși mai des (pentru cei ce se împărtășesc în cele patru posturi sau o dată pe an), departe de a însemna un ”privilegiu” nemeritat sau un capriciu, împărtășirea cu Sfintele Taine înseamnă mai degrabă o necesitate vitală care îi păstrează sistemul imunitar sufletesc capabil să reziste la mulțimea microbilor care îl asaltează zi de zi în deșertul spiritual în care trăiește. Aceasta însă nu face decât să întărească principiul și experiența creștină de veacuri care arată că împărtășirea cu Sfintele Taine, atunci când nu se îmbină cu o nevoință corespunzătoare, nu aduce de la sine folosul duhovnicesc așteptat și riscă să se transforme într-un gest și un moment ”oarecare„… După cum și nevoința fără sprijinul constant și continuu al Sfintelor Taine riscă să ducă pe cel în cauză la descurajare sau la un ”ascetism„ mai degrabă exigent cu cei din jur și lipsit de blândețea și pacea proprii Domnului.

Împărtășire și comuniune iubitoare și jertfelnică

Un alt efect benefic al împărtășirii cu Sfintele Taine este trezirea credincioșilor la o conștiință a comuniunii dintre ei care, de data aceasta, se întemeiază pe credința în Hristos și pe dorința și pe râvna de a-I fi ascultători și de a I se asemăna. Unirea tot mai profundă cu Hristos deschide inima credinciosului către aproapele lui, către nevoile lui, către bucuriile și necazurile lui, făcându-l generos și jertfelnic față de toți. El descoperă în obștea creștinească din care face parte o adevărată familie din care face parte în mod organic, raportându-se la cei care o compun ca la trup din trupul lui și os din oasele lui, cinstind în ei noblețea de a fi în aceeași măsură ca și el mădulare ale Trupului lui Hristos. Așa se face că, la majoritatea parohiilor, momentul de după terminarea Dumnezeieștii Liturghii devine o firească prelungire a împărtășirii la același potir, în sensul apostolic al cuvântului (c.f. F.A. 2, 42), prin părtășia tuturor la prinoasele aduse pentru cei vii și pentru cei adormiți, moment care nu de puține ori bulversează inimile celor care erau obișnuiți să se raporteze ”individual„ la participarea la slujbă și aduce puțină mângâiere celor care în restul săptămânii cu greu își dobândesc bucata de pâine cea de toate zilele.

Se observă, de asemenea, o reală creștere a calității raportului dintre credincios și preot și dintre preot și credincios atunci când aceștia sunt legați printr-o împărtășire continuă din același potir, Harul lui Dumnezeu lucrând atât la nivelul inspirației și a râvnei pastorale a păstorilor, cât și la nivelul ascultării și a încrederii credincioșilor.

Conștiință creștină și conștiință de neam

La cele amintite mai sus se constată că regăsirea de sine în Hristos și în Biserică este însoțită de regăsirea de sine ca neam, de redescoperirea datului ontologic pe care îl constituie identitatea românească, cu toate calitățile care o caracterizează: omenie, bunătate, generozitate, jertfelnicie, altruism, credincioșie față de Dumnezeu și față de semeni. Aceasta face ca, pe măsură ce omul devine mai bun creștin devine și un mai bun român, devenind în societatea în care îi este dat să-și lucreze mântuirea o mărturie vie care grăiește de la sine și care nu de puține ori îi determină pe cei care o întâlnesc să-și reconsidere propria trăire și propria identitate.

Închei prin a conclude că dacă pastorația credincioșilor din Occident a dat roade vizibile în ultimii 20 de ani, aceasta se datorează în mod deosebit întemeierii ei pe Sfintele Taine ale Spovedaniei și Împărtășaniei care, primind cuvenitul rol și loc în viața creștinului, îl fac părtaș pe acesta la izvorul Harului lui Dumnezeu.

Lui Dumnezeu să-i fie slava pentru toate, acum și în veci. Amin.

 

†  Episcopul Siluan

 

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 

Congresul Internațional Euharistic, București, 7 octombrie 2014.



[1] Cum se amintește la hirotonia preotului.

[2] Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu(Mt. 4, 4).

Căutare

Instagram

    5 X 1000

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

    Numărul total de vizitatori

    10739314