Pomenirea conducătorilor statului la slujbele liturgice ortodoxe

 

Pe 16 noiembrie 2014 poporul român a ales prin vot liber şi secret, pe noul preşedinte al României, în persoana profesorului Klaus Iohannis, care îşi va începe mandatul său de 5 ani la data de 21 decembrie 2014, când va depune jurământul. Alegerea sa în această demnitate a fost confirmată de forurile legale competente. Preşedintele nou ales este creştin de confesiune evanghelică-luterană şi de cetăţenie română. Întrucât cetăţenii români sunt, în majoritatea lor, creştini de confesiune ortodoxă, iar Biserica Ortodoxă Română pomeneşte conducerea ţării în cultul ei, s-a pus întrebarea dacă noul preşedinte, de confesiune protestantă (evanghelică-luterană) va fi pomenit la slujbele ortodoxe şi în ce mod.

Conform rânduielilor sale tradiţionale vechi, Biserica Ortodoxă Română va pomeni şi pe noul preşedinte al României la slujbele divine, aşa cum a făcut-o Biserica noastră întotdeauna, indiferent dacă cel pomenit este creştin ortodox sau de altă credinţă. Biserica creştină apostolică universală s-a rugat pentru conducătorii de stat chiar şi când aceştia erau împăraţi romani păgâni sau politeişti, deci necreştini, care persecutau Biserica. Când împărat roman a devenit Constantin cel Mare (306-337), acesta s-a convertit la creştinism fiind astfel primul împărat roman creştin. El a dat libertate creştinilor şi a sprijinit Biserica în activitatea ei pastorală şi misionară în societate.

Problema pomenirii conducerii de stat în cadrul sfintelor slujbe trebuie privită în contextul mai larg al sensului şi legitimităţii rugăciunilor pentru autorităţile de stat în cultul Bisericii. În această privinţă trebuie să precizăm că aceste rugăciuni şi pomeniri ale autorităţii de stat nu sunt ceva străin de cultul creştin şi nu sunt nici de dată recentă sau o adaptare contextuală, ci provin din tradiţia cultului creştin apostolic. Prin ele s-a dat expresie atitudinii Bisericii faţă de societate şi autoritatea de stat. Ele exprimau cererile de mijlocire spirituală pe care Biserica le-a săvârşit în toate timpurile şi pentru toţi oamenii. Ele au la bază îndemnul scripturistic adresat de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire, fără numai de la Dumnezeu” (Romani 13, 1-7) şi îndemnul adresat de acelaşi Apostol episcopului Timotei din Efes: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru conducători şi pentru cei care sunt în înalte dregătorii” (I Timotei 2, 1-4). În virtutea acestui îndemn, Biserica a făcut rugăciuni pentru autorităţile de stat în primele veacuri după Hristos, chiar dacă împăraţii romani erau păgâni şi persecutori. Din sec. al IV‑lea, când împăratul a devenit creştin, el a fost pomenit pe nume la slujbe, nu numai pentru că deţinea puterea politică seculară sau lumească, dar şi pentru că era considerat slujitor al poporului şi apărător al credinţei creştine, după ungerea (confirmarea) sa liturgică în funcţie de către căpetenia bisericească. În virtutea acestei practici, Biserica Ortodoxă Română a pomenit nominal la slujbe pe toţi domnitorii români creştini ortodocşi şi pe regii României (catolici sau ortodocşi) din perioada 1866-1947, ei fiind asimilaţi cu împăraţii creştini ai Bizanţului. După 1947, pomenirea conducerii de stat nu s-a mai făcut nominal, ci folosind o formulă generală de „conducătorii ţării”, care cuprinde întreaga conducere centrală a ţării (preşedinte, parlament, guvern). Ceea ce trebuie reţinut este faptul că indiferent de perioadele sau momentele de armonie sau tensiune dintre Biserică şi stat, Biserica nu a încetat niciodată să se roage pentru conducătorii statului, deoarece conducătorii unui popor au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a fi sinceri şi drepţi, patrioţi şi milostivi. Rugăciunile pentru autorităţi nu s-au impus din afară şi nu au constituit un mijloc de adaptare, de oportunitate a Bisericii creştine, ci prin aceste rugăciuni ea a recunoscut statul şi conducerea de stat ca fiind o realitate îngăduită de Dumnezeu. Biserica s‑a rugat pentru conducătorii statului totdeauna, indiferent de numele sau credinţa religioasă pe care au avut-o aceştia, şi pentru că toţi oamenii care ocupă funcţii de mare responsabilitate în viaţa poporului au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a promova adevărul, dreptatea şi demnitatea umană în societate, dacă au şi cultivă conştiinţa responsabilităţii.

 

Aşadar, rugăciunile pentru conducătorii unei ţări au la bază o temeinică argumentare scripturistică şi patristică, ele exprimând o atitudine spirituală şi pastorală a Bisericii, nu una politică sau partizană. În acest sens, episcopul Vasile Coman al Oradiei scria în anul 1983: „Creştinii se roagă pentru stăpânire nu din frică sau din linguşire, nici pentru vrednicia stăpânitorilor, ci din convingerea că stăpânirea (n.n. responsabilitatea conducerii) este rânduită de Dumnezeu”[1].

În concluzie, deşi conducerea de stat este temporară şi schimbătoare, Biserica a rămas totuşi constantă în tradiţia ei apostolică de a se ruga pentru conducătorii statului, pentru binele poporului.

 

Pr. Prof. N. D. Necula

 

 

[1] Episcopul Vasile Coman al Oradiei, Scrisori de teologie liturgică şi pastorală, Oradea, 1983, p. 57.

 

sursă: basilica.ro

Căutare

Instagram

    5 X 1000

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

    Numărul total de vizitatori

    10922517