Tradiţiile profane de primăvară (Mărţişorul şi Babele)

 

În următoarele rânduri, voi încerca să schiţez câteva idei despre două sărbători de primăvară ale românilor: Mărțișorul şi zilele Babelor. Deşi vorbim despre două evenimente care ţin de tradiţia populară profană şi considerăm că nu au tangenţe cu viaţa bisericii creştine, totuşi, dorim să le rememorăm pentru că altfel există riscul ca ele să se piardă iremediabil. În secolul vitezei, nu ne mai interesează trecutul, ci numai prezentul. A pierde legătura cu trecutul, in toate laturile sale, este un mare pericol de a rămâne fără rădăcini, iar o cultură fără rădăcini şi fără trecut este o cultură sortită pieirii, este o lume fără istorie.

Mărţişorul

Mărţişorul este o sărbătoare tradiţională care marchează începutul primăverii şi corespunde zilei de 1 Martie, fiind una din sărbătorile populare româneşti autentice. Ea se celebrează în Moldova, Bulgaria, Macedonia, Grecia, dar mai ales în România. Cuvântul „mărţişor” este diminutivul cuvântului Martie, care în limba greacă înseamnă (Μάρτης - Martis). În această zi, se oferă mici cadouri fetelor, mamelor sau surorilor. Aceste cadouri pot fi simboluri de animale, flori, inimioare, darurile fiind legate cu un şnur de culoare albă şi roşie care, din punct de vedere simbolic, exprimă dragostea şi nobleţea. Ele se înmânează celor iubiţi şi stimaţi ca un semn de respect şi dragoste la 1 Martie, odată cu sosirea primăverii.

Originea sărbătorii Martişorului nu este foarte bine cunoscută. Se ştie că era o sărbătoare de origine daco-tracă, anterioară romanizării poporului român. Pe vremea dacilor, celor apropiaţi se înmânau celor apropiaţi amulete despre care strămoşii noştri credeau că sunt simbolul frumuseţii şi fertilităţii. Simbolurile respective erau confecţionate încă din timpul iernii şi se purtau doar după 1 Martie. Amuletele erau la vremea aceea pietre albe sau roşii înşirate pe o aţă, iar cei care aveau o situaţie materială mai bună puteau oferi celor apropiaţi monede din aur sau argint. Aceste daruri erau înmânate celor apropiaţi pentru a fi sănătoşi la început de an şi pentru a avea un an mai bun, fiind purtate până când copacii începeau să înflorească, apoi erau atârnate de crengile acestora.

Unii cercetători consideră că sărbătoarea Mărţişorului a apărut pe vremea Imperiului Roman, când Anul Nou era sărbătorit în prima zi a primăverii, în luna lui Marte. Marte era zeul războiului, dar şi al fertilităţii şi vegetaţiei. Această dualitate este remarcată în culorile Mărţisorului, albul însemnând pacea, iar roşul, războiul. Cercetările arheologice efectuate în România, la Schela Caldovei, au scos la iveală amulete, pietricele, asemănătoare Mărţişorului, albe şi roşii, care erau purtate la gât şi care datează de acum circa 8000 de ani[1].

Prin urmare, culoarea roşie simbolizează reînvierea naturii, sănătate, vigoare şi voie bună, iar albul insemna pentru strămoşii noştri –  puritate, spiritualitate, nobleţe şi fericire. Într-o formă succintă, sărbătoarea a sintetizat cele mai nobile trăsături de caracter ale poporului nostru: ospitalitatea, bunătatea, prietenia şi sentimentul de comuniune, dragostea de oameni şi patrie.

În tradiţia poporului român, cele două culori nu au fost alese la voia întâmplării. Roşul corespunde pielii rumene, iar albul este asociat luminii, înţelepciunii şi credinţei. Din punct de vedere teologic creştin, culoarea albă este zona luminii solare şi a puterii, fiind culoarea care-L reprezintă pe Hristos. În multe culturi, hainele albe erau veşminte ale clasei sacerdotale care din punct de vedere simbolic însemnau puritatea şi adevărul[2]. Neofiţii creştini din vechime, ca şi cei de astăzi, după Taina Sântului Botez, se îmbracă în veşminte albe, care reprezintă simbolul curăţirii. De asemenea, în momentul schimbării Mântuitorului Iisus Hristos la faţă se spune că veşmintele sale erau albe ca zăpada, iar Duhul Sfânt este descris în chip de porumbel alb. În ceea ce priveşte arta creştină tradiţională, roşul este culoarea sângelui jertfit al Domnului, sângele sfinţilor martiri, dar şi simbolul Duhului Sfânt care se coboară în chip de limbi de foc asupra Apostolilor. În simbologia populară, roşul este culoarea dragostei, fiind pusă în relaţie cu florile de culoare roşie, în particular cu trandafirul roşu[3].

 

Zilele babei (sau babelor) sau babele

Aşa cum am arătat, numeroase surse leagă începutul primăverii de Zeul Marte, dar şi de Baba Martie sau Baba Dochia. Nu mă voi opri asupra aspectelor istorice şi sensurilor mitologice pe care le are Zeul Marte, Zeiţa Mamă, sau Baba Martie la romani, la turci sau bulgari, ci voi încerca să fac câteva referiri generale la ceea ce este specific poporului român.

În DEX cuvântul babă (баба) este de origine bulgară, iar în limba greacă se spune βάβα, βάβω şi are sensul de „femeie bătrână”, de „bunică” sau “femeie în vârstă”, trecută de prima tinereţe. În vorbirea curentă, când te adresezi unei peroane cu acest apelativ, expresia poate avea un sens ireverenţios. La români,zilele babei marchează sfârşitul iernii şi anunţă începutul primăverii, fiind considerate primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, perioadă în care vremea este adesea foarte schimbătoare. Tradiţia profană leagă zilele babelor de primele nouă zile ale lunii martie, de sosirea primăverii, şi mai exact de Baba Dochia, personaj din mitologia populară.

Cine a fost Baba Dochia sau Odochia? (cea care leapădă cojoacele). Este un personaj important în mitologia românească. Sunt numeroase versiuni ale acestui mit al cărui nume se pare că derivă în calendarul bizantin de la Sfânta Evdochia, care a trăit în vremea împăratului Traian şi care este sărbătorită la 1 martie. Mitul Dochei spune că: “era o bătrână care a plecat cu oile la munte îmbrăcată cu nouă cojoace; vremea a început să se încălzească şi, plouând zilnic, a început să-şi lepede cojoacele, unul după altul, până când, în ultima zi, un îngheţ brusc a degerat-o, lăsând-o în chip de stană de piatră pe munte, împreună cu turma sa”[4].

 

Mitul lui Traian şi al Dochiei

După afirmatiile criticului literar George Călinescu, acest mit este „rezultatul unei întregi experienţe de o viaţă a poporului român”. Mitul lui Traian şi al Dochiei[5]povesteşte despre formarea poporului român, despre asimilarea dacilor de catre romani. Dochia, fiica lui Decebal, era o fată extraordinar de frumoasă. După cucerirea Daciei, Traian este vrăjit de farmecul ei şi doreşte să o ia de nevastă. Traian vrea ca, prin exemplul căsătoriei sale cu Dochia, să dea un exemplu romanilor în ceea ce priveşte asimilarea populaţiei dacice. Fata refuză să răspundă cererilor cuceritorului şi fuge în munţi. Este urmărită şi, ajunsă de trupele lui Traian, se ascunde printre stâncile Muntelui Ceahlău. Ca să nu fie prinsă, Dochia îi cere Zeului Zamolxis să o prefacă în stană de piatra, ca să nu fie prizonieră cuceritorului poporului dac. Ascultându-i ruga, zeul o transformă împreună cu oile sale în stane de piatră. O altă variantă încreştinată a legendei spune că este ajutată de Maica Domnului, care o transformă împreună cu turma sa în stânci.

Dimitrie Cantemir descrie o statuie de pe Ceahlău, precizând că există şi azi vârful muntelui care se numeşte Dochia. El spune: “Muntele cel mai înalt este Ceahlăul, care, de era cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puţin celebru în fabulele lor decât Olimpul, Pindul sau Pelia. El se află în ţinutul Neamţului, nu departe de sorgintea Tăzlăului; mijlocul lui totdeauna e acoperit de zăpadă […]. În mijlocul muntelui se vede o statuie de piatră, foarte veche, de cinci coţi înaltă, care reprezintă o babă înconjurată de douăzeci de oi; dintru a căreia parte firească curge necontenit un izvor de apă și cu greu poate cineva să înţeleagă dacă natura și-a arătat în acest monument jocurile sale sau dacă s-a lucrat astfel prin mâna vreunui maestru iscusit. Pentru că această statuie nu are o bază pe care să fie așezată, ci este împreună crescută cu restul stâncii ei, iar pântecele și spatele îi sunt libere […]. Se poate cu adevărat să fi servit păgânilor pentru cultul idolilor, ai cărui închinători erau obișnuiţi ori prin mijloace firești, ori prin farmece a face lucruri care să aducă minuni și cugetări de dumnezeire pentru uimirea gloatei cea lesne credincioasă”[6].

Din această mărturie a lui Dimitrie Cantemir, în 1838, Gheorghe Asachi, după o călătorie la muntele Ceahlău, a compus o legendă literară care descrie istoria urmăririi Dochiei de Împăratul Traian şi transformarea ei în stană de piatră[7].

O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor care voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Ajunsă în vârful muntelui, se lăsă deodată un frig năpraznic. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile, în bolovani.

În tradiţia populară, se spune: „În ziua de Dochia se face mărţişor, un fir de mătasă sau lână roşă, înpletucit cu un alt fir alb, care apoi se pune la gât, pentru ca purtătoarea să fie rumenă şi albă peste an. Se poartă până în ziua de Sfânt’Gheorghe şi atuncea îl pune pe un trandafir sau pe o creangă de cireş înflorit”[8].

Legendele populare au asociat mărţişorul purtat tradiţional de fetele şi femeile tinere la 1 martie cu înnoirea timpului şi strălucirea soarelui de primăvară, cu naşterea şi moartea simbolică a Dochiei. Firul mărţişorului a fost numit şi „funia timpului” pentru că adună împreună săptămânile şi lunile în cele două anotimpuri străvechi ale calendarului popular, iarna şi primăvara. Funia ar fi fost toarsă chiar de Baba Dochia înainte de a urca cu oile la munte, unde a murit de frig după ce şi-a dezbrăcat cojoacele.

 

 


[1]Capcelea Valeriu, Tradiţi – Esenţa, locul şi rolul ei în existenţa socială, Bălţi, p. 84.

[2] Hans Biedermann, Enciclopedia dei Simboli, Editrice Garzanti, Roma, 2001, p. 72.

[3] Ibidem,p.450.

[4]Victor Kernbach, Dicţionar de Mitologie Generală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 65.

[5]Dragobétele este numele dat fiului Babei Dochia, personaj mitic născocit de fantezia populară. Origine cuvântului se pare că provine din sb. Drugobrat  - „cumnat”.

[6] Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, cap. V, Editura Semne, 2004, p. 53-54.

[7]Andrei Brezianu and Vlad Spânu, The A to Z of Moldova,The Rowman & Littlefield Publishing Group, Maryland, 2007, p.121.

[8]Elena Niculiţă Voronca, Datinele şi credinţele poporului roman – adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 134-137.