BIOETICĂ ȘI EMIGRAȚIE
 
                                                                                                                      
            Abstract:
                The emigration process pertains to man’s condition on earth; it has always existed, even if at a smal scale. It has become a general phenomenon in the context of globalisation, creating problems of cultural, spiritual, economical and political nature and requiring clear answers regarding foreigners’ integration in the host - societies. Hospitality and marginalisation aren’t valid solutions, as they cause conflicts. Some of them can be seen as “side-effects”, of criminal nature. Therefore, an authentic integration of the emigrants needs a flexible and a human- oriented state juridical system and a good, healthy mentality of the society
               
Key words: emigration, hospitality, marginalisation, integration, law, delinquent, citizenship, dialogue, to humanize, illnesses, sanitary conditions.
 
            .      
 
 
            Prin fenomenul migratoriu s-ar putea intelege: “Deplasarea temporara sau definitiva, periodica sau neregulata, a mai multor persoane sau a mai multor animale, dintr-o regiune in alta, cu scopul gasirii de conditii de viata sau locuri mai bune” (1). Definitia aceasta, destul de completa, chiar daca nu exhaustiva, incearca sa surprinda un fenomen destul de complex, prezent in toate epocile istorice, fapt pentru care ar putea fi considerat una din conditiile omului pe pamant.
            De fapt, acestor mari deplasari de persoane, uneori cuprinzand intregi populatii, se datoreaza marile schimbari din istoria omenirii, nasterea unor popoare si culturi. De fiecare data, marile migratii au lasat urme considerabile de natura lingvistica, abitudinala sau institutional-sociala, identificabile in intregul patrimoniu cultural al umanitatii (2).
            Epoca noastra cunoaste si ea o accentuare a acestui fenomen, legat inextricabil de altul, mai complex, numit globalizare. Deplasarile de populatii genereaza serioase probleme sociale, economice si politice, mai ales in tarile de sosire, dar si in cele pe care le abandoneaza. E de asteptat ca ele sa ridice si probleme de natura bioetica, desi, pana acum, specialistii s-au ocupat mai putin de aceste aspecte (3).
 
            Dintotdeauna, oamenii s-au deplasat dintr-un loc in altul, din motivele cele mai variate: pentru a fugi din calea unui razboi sau a unei calamitati naturale, pentru a cauta terenuri mai fertile sau mai mari posibilitati de munca, pentru a scapa de persecutii sau pentru a coloniza noi teritorii. Se spune chiar ca omul, de la Turnul Babel incoace, este, prin natura sa, nomad. Pornind de la aceasta convingere, Sfantul Apostol Pavel afirma ca omul este calator pe pamant, ca noi nu avem aici “cetate statatoare, ci o cautam pe aceea care va sa vina”. Pavel insusi se nascuse in diaspora, a trait toata viata ca emigrant, fiu al unui popor care merita din plin acest nume. Din punct de vedere istoric si antropologic si luat in sensul sau restrans, acest fenomen a fost insa destul de limitat, legat de conditii contingente specifice unei tari sau regiuni, si deci un fenomen episodic.
 
 
            Emigratia, un fenomen global
            Epoca globalizarii a modificat substantial acest scenariu, fenomenul migratoriu schimbandu-si sensul si dimensiunile. Interconexiunea globala, care contrasemneaza miscarile de capital si de informatii, dar si de forta de munca, face din emigratie un fenomen structural, cu efecte multiple asupra societatilor noastre. Deplasarea persoanelor dintr-o parte in alta a globului nu mai este (doar) consecinta saraciei sau a razboaielor, ci si a disparitiei frontierelor(4). Intr-o geografie a emigratiei, se pot constata directiile in care aceasta din urma se desfasoara: dinspre sud spre nordul planetei si dispre est spre vest. Ultimii ani au cunoscut o accentuare fara precedent a mobilizarii persoanelor dinspre estul Europei, din tarile ex-comuniste, inspre Occident. Iar ca o noutate a epocii globalizarii, numerose persoane, uzand de mijloacele de locomotie moderne, se deplaseaza dintr-o tara in alta din motive de munca, dar nu manate de saracie.
            In noul cadru, exista grupuri de emigranti care domina acest fenomen, altele care il suporta. Din prima categorie, fac parte cei care fac din emigrare propriul orizont personal si profesional. Ceilalti sunt cei carora dezradacinarea le este impusa de necesitate. Diferenta este, desigur, semnificativa; cu toate acestea, atat pentru cercetatorul care se deplaseaza de la o universitate la alta sau omul de afaceri care se misca pe toate continentele, cat si pentru mucitorul de rand, emigratia este un fenomen structural si endemic, care reclama o conditie existentiala a omului contemporan si niste raspunsuri valide din partea societatii, nu in sensul strict al limitarii emigratiei, cat, mai ales, al administrarii ei (5).
            Problema administrarii procesului migratoriu, dincolo de sensurile incerte pe care terminologia le-ar presupune, ne pune in fata unei realitati mult mai complexe: crearea de societati multietnice, nasterea metropolelor multiculturale, multireligioase si multilingve. De multe ori, structurile noastre nu sunt in stare sa raspunda acestor imperative. Caci nu-i usor sa administrezi si sa garantezi convietuirea atator traditii culturale si religioase. Respectul identitatilor civile si religioase ar trebui sa garanteze intalnirea, iar nu confruntarea intre diversele traditii diverse. E clar ca nu se intampla merea asa; proba sunt conflictele existente azi in tarile industrializate (ex., SUA, Franta etc.). In acest context se nasc marile intrebari de natura bioetica, la care vom incerca sa ne referim in continuare, nu inainte de a surprinde si alte aspecte ale acestui fenomen complex, care este emigratia.
 
 
            Politica statelor fata de conditia emigrantului
            Se constata astfel ca interventia directa din partea institutiilor statului, ca urmare a semnalelor care vin din partea societatii-gazda, in ce-i priveste pe emigranti, cauzeaza mai multe tensiuni si nemultumiri, decat rezolva probleme. Ne dam seama ca nu-i suficienta o planificare legislativa si economica, in care sa se tina seama de emigranti, nici macar punerea la punct a structurilor de primire (care sunt si ele absolut utile, in prima faza), ci crearea unei mentalitati a ospitalitatii, printr-o corespunzatoare educatie a autohtonilor. Redundanta societatii noastre suferinde (mai ales in sfera axiologica), coplesita de nihilism si de relativism etic, face din emigrant un element pasiv (6), util doar in sectorul productiv, unde, foarte adesea, este lipsit de drepturile de care se bucura muncitorii autohtoni, exploatat prin numar major de ore de serviciu, prin excluderea din anumite sectoare ale asistentei sanitare, fara protectie legala corespunzatoare. Perioadele de acceptare si repulsie alterneaza in functie de culoarea politica a unui guvern sau a altuia sau de necesitatile economice si sociale momentane. De exemplu, indicele de natalitate deficitar din tarile occidentale determina guvernele ca, in anumite perioade si cu o recurenta determinata, sa favorizeze reglementarea temporara a emigrantilor, care, dobandind conditii de viata mai bune decat in tarile de origine, isi construiesc familii, uneori cu un numar consistent de copii. Emigrantii insisi sunt tineri, persoane potrivite pentru munca, de altfel, patura cea mai defavorizata in tarile subdezvoltate sau cu probleme economice post-totalitare. De aceea, cand se ia in discutie prezenta emigrantilor in tarile occidentale, se limiteaza la statistici, ca si cum am avea de-a face doar cu numere, nu cu persoane umane, cu subiecti de drept si cu prezente culturale cu identitati bine definite.
            Ar trebui, in schimb, sa se deprinda considerarea emigrantului drept cetatean activ (7), subiect activ responsabil (8), demn de sentimente umane, ca si de o viata de o calitate mai buna. Atunci cand, vorbindu-se despre emigrant, se foloseste expresia: “persoana straina”, accentul cade invariabil pe “straina”. Atunci cand se foloseste termenul “extracomunitar”, accentul cade pe prima parte a vocabulei. Ne dam seama, deci, ca este nevoie de o umanizare a atitudinii fata de primirea si acceptarea celor pe care ii numim straini. Ceea ce se cere este o noua viziune despre emigrant, care sa furnizeze elementele pentru a-l considera, mai intai, om, in dimensiunea sa ontologica si intima, si abia apoi ca pe o persoana straina mecanismelor societatii ospitante, care are datoria sa-i garanteze un standard de viata corespunzator instantelor sale.
            Responsabilitatile de natura etica ale autohtonilor, dar si ale emigrantilor, sunt multiple. Comporta riscuri, sacrificii (inclusiv de natura economica), dar pot fi si sursa de imbogatire culturala si umana. Datorita contiguitatii cu sfera bioeticii, vom incerca sa surprindem sumar cateva aspecte de risc in intalnirea dintre strain si autohton, sa observam si beneficiile si sa sugeram eventuale solutii pentru evitarea de conflicte sociale sau de alta natura.
 
 
            Stadii migratorii. Modele de acceptare
            In numeroase cazuri, emigrantii, cei mai multi fiind tineri si doritori de a-si construi o casa si intemeia o familie in propria tara, isi propun sa se deplaseze pe timp limitat, pana la realizarea proiectului propus. Dar cel mai adesea sfarsesc prin a se stabili definitiv (9), formand comunitati culturale-lingvistice-religioase, mai mult sau mai putin compacte, care genereaza in impact particular asupra comunitatii-gazda, dar si suporta unul asemanator din partea acesteia.
            N-am putea vorbi de societati multiculturale fara fluxuri migratorii. E drept ca societatea globalizata presupune confruntari culturale prin insesi fluxurile informationale continui, ceea ce face ca diverse arii culturale sa se gaseasca in schimburi de continuturi, care, de fapt, le si face sa se masoare. Dar fenomenul devine mult mai evident prin emigratie. Si totusi, aceste doua aspecte ale originii multiculturalismului trebuiesc separate, caci necesita strategii institutionale diverse.
            Un fapt trebuie subliniat ca fiind negativ, caci are repercursiuni directe asupra compozitiei societatii autohtone: paradigma ospitalitatii (10). Caci o astfel de paradigma este improprie si ideala: oaspetele-emigrat este primit bine, respectat, recunoscut, dar, in acelasi timp, suportat, caci prezenta lui este trecatoare, temporara. Emigrantului i se respecta cultura, identitatea, in aceeasi masura in care i se respecta unui oaspete, fie el si extravagant, dar cu constiinta ca atitudinea este circumscrisa in timp. In ce priveste emigrantul, aceasta atitudine este cu totul nepotrivita. In sprijinul acestei teze, putem aduce cazul raportului personal ce se instaureaza intre gazda si oaspete; in schimb, emigrantul se insereaza, inca de la inceput, intr-un alt timp de raport, unul de munca; un raport personal se poate, eventual, instaura intr-o faza secundara. Oaspetelui i se garanteaza o pozitie explicit marginala; nu are de fel capacitati decizionale in societatea sau comunitatea autohtona. I se recunosc spatii limitate infra-culturale.
            E drept ca ospitalitatea activeaza mecanisme comunicationale, ca intre gazda si oaspete se instaureaza raporturi de prietenie, de colaborare diverse la niveluri; ramane insa ocazionala. Gazda ii stabileste oaspetelui spatii precise de autonomie, astfel incat primirea sa nu devina structurala. Aceasta atitudine duce la marginalizarea emigrantului (11), ceea ce explica faze recurente de acutizare a raporturilor, caracterizate de ghetto-izarea extracomunitarilor si de reactia sociala violenta a acestora. Daca aceasta atitudine este asimilata cu toleranta, inteleasa, desigur, in sensul strict al cuvantului, e evident ca nu reprezinta calea cea mai potrivita. O astfel de toleranta, care “emargineaza si il refuza pe strain” sfarseste prin a compromite orice forma de primire (12), caci duce la “eliminarea, in celalalt, a specificitatii fizice, culturale si psihologice si poarta la identificari generice (negrul, africanul, arabul etc.)” (13). Emigrantul va fi obligat sa traiasca “intr-un fel de limb, intr-un compromis permanent intre modurile de viata mostenite din trecut si noile posibilitati de existenta ca cetateni producatori si consumatori” (14).
            O alta cale, practicata, din pacate, frecvent, este cea asimilationista. Claude Lévi-Strauss a surprins de mult limitele acestei variante, care, la prima vedere, pare generoasa si care se bazeaza pe prejudecata ca orice minoritate, oricarei credinte, culturi sau etnii ar apartine, poate fi asimilata de catre o majoritate iluminata. Acest model a fost numit si antropofagic, caci, pornind de la presupunerea ca identitatea care se propune ar fi superioara celei din care se provine, pretinde grupurilor minoritare sa renunte (sau macar sa-si ascunda) propria identitate de origine (15). Modelul, pentru emigrant, provoaca suferinta, caci se bazeaza pe violenta. Dar nu este de bun augur nici pentru aspirantul asimilator, caci tentatia de a ingera si digera, ca intr-un banchet pantagruelic, culturile celorlalti, il va dovedi tot mai putin credibil.
            Singura cale, ce-l poate recunoaste pe emigrant cu statutul sau de „om intre oameni”, demn sa-si traiasca pe deplin viata si sa-si vada tutelate propria demnitate si drepturile conexe (16), este cea a integrarii, chiar daca acest din urma termen nu este dintre cele mai fericite. (S-ar putea folosi, mai degraba, termeni precum: personalism intercultural sau inculturare.) Principiul integrarii se vrea o sinfonie intre diversitate (sau diferenta) si egalitate. Diferentele culturale, sociale si economice trebuiesc considerate motive de imbogatire si de crestere. „Orice interactiune culturala, mai devreme sau mai tarziu, va genera o crestere, o (evolutie) pozitiva. Nici macar pozitiile cele mai dure si mai inchise nu sunt imutabile. (...) Nu toti au o atitudine inchisa si timorata. In multi regasim o curiozitate deschisa sau o dorinta explicita de a cunoaste alte lumi, alte moduri de a trai si de a gandi. (...) Contactul si interpenetrarea diferitelor culturi e ceea ce le mantine vivacitatea, capacitatea de a se schimba si, deci, de a gasi noi raspunsuri la problemele tot mai noi ale vietii. Acest principiu nu se poate aplica automat si superficial la religii diverse; dar nici nu poate fi exclus” (17). Primirea strainului, intrucat divers, trebuie sa se bazeze pe „principiul egalitatii fiecarui om cu oricare dintre oameni, garantat de drepturile omului, si care e auspicabil sa fie impartasit de toate culturile, caci toate sunt chemate – in ziua de azi – la o recunoastere si la comunicare reciproca. (...) Respectul identitatii si al diferentei culturale trebuie inteles pe baza principiului egalitatii, care il fundamenteaza si il sustine” (18). Insasi demnitatea de om garanteaza armonic atat diferentele, cat si egalitatea tuturor fiintelor umane. Intr-o astfel de viziune personalista, integrarea devine ocazie de respect al demnitatii persoanei umane – oricat de diversa ar fi ea si pe orice fel de motive --, de cunoastere reciproca si de imbogatire. Cultura, limba, religia, modul de viata diverse nu vor mai fi motiv de diviziune, ci stimul pentru cautarea integrarii cu aproapele tau: „(...) Sa-ti daruiasca bucurie toate bunurile pamantului: umbra si lumina sa-ti daruiasca bucurie, cele patru anotimpuri sa-si daruiasca bucurie, dar, mai ales si mai presus de toate, sa-ti daruiasca bucurie omul!” (19).
 
 
            Eventuale pericole, cu impact direct de natura bioetica
            Daca adevarata problema, pentru o fructuoasa primire si conviventa cu emigrantii, este respectarea demnitatii persoanei umane si a identitatii culturale si spirituale a fiecaruia, perspectiva pe termen lung este promovarea dialogului intre culturi (20). Dar nu totdeauna se intampla asa si nici nu este usor de indeplinit.
            De obicei, tinerii (sau mai putin tineri), care aleg sa emigreze, sunt bine pregatiti profesional si intelectual. Odata angajati pe aceasta strada, emigrantii se inarmeaza cu o marita doza de flexibilitate, nu doar pentru a infrunta diferentele culturale si spirituale in tara in care ajung, dar si salariale. Caci ei s-au aflat intr-o conditie de „slabiciune” in tara lor, au facut o alegere, mai mult sau mai putin constienta, individuala sau familiala” (21), care suscita in ei o dorinta de asimilare a valorilor prezente in societatea care-i accepta, a unor stiluri de viata diferite. Asadar, unor factori de ordin economic si social (factori expulzivi) se adauga variabile inerente sferei individuale a subiectilor (factori de atractie) (22). Acestia din urma ajuta uneori la realizarea unei „socializari anticipatorii”(23), alteori genereaza grave conflicte interioare, pentru individ, si sociale, pentru comunitate.
            Cel putin in primele faze, noii sositi intr-o tara se gasesc in faza de clandestinitate, fapt pentru care trebuie sa presteze munca neconditionata, platita „la negru”, adica retribuita sub nivelul muncitorului autohton. De aceea, muncitorul emigrant este chiar preferat, ceea ce si instaureaza, la nivel social, o mentalitate de refuz al strainului, in care, de obicei, se vede cel care, acceptand orice conditie, „strica piata” si ocupa locul de munca al autohtonului, adica al celui mai indreptatit sa presteze munca respectiva. In felul acesta, el creeaza fenomenul numit „job discrimination”, fata de muncitorul national, sursa de neincetate conflicte. In acelasi context, disponibilitatea emigrantului da mana libera patronului spre alte abuzuri la locul de munca: pentru acelasi salariu, muncitorul emigrant e dispus sa mareasca numarul de ore prestate, deci accepta si retributia diferentiala, in comparatie cu muncitorul local. Lucrurile se complica si mai mult, antunci cand patronul incepe sa prefere muncitorul emigrant in defavoarea emigrantului deja integrat (si care se bucura de minima garantie de drepturi). Acest fapt e in stare sa creeze tensiuni in interiorul aceleiasi comunitati a emigrantilor, tensiuni care vor grava sensibil asupra intregii colectivitati (24).
            Prezenta strainilor (si nu neaparat clandestini) reprezinta uneori sfera de mana de lucru preferata pentru munci grele sau prost platite sau, oricum, evitate de autohtoni, intrucat comporta unele conotatii degradante (munci domestice, asistenta la batrani, domeniul salubrizarii etc.), dar implica si angajarea in sectorul numit „subteran” (comert ambulant, manufacturier nedeclarat), care mineaza, prin evaziune fiscala si prin calitatea indoielnica a produselor (25), comertul oficial. Cei ce lucreaza in acest sector sunt privati de drepturi asistentiale si exploatati de catre patroni, iar de catre proprii conationali, luati in deradere. 
            In acelasi context, trebuie discutate si efectele colaterale pe care dificultatile de integrare le presupun: furtul, traficul de droguri, exploatarea prostitutiei, traficul de copii sau de organe umane pentru transplant, traficul de arme. Acestea sunt, uneori, rezultatul unei dezamagiri privitoarea la incompatibilitatea dintre asteptari si realitate, astfel ca, unii emigranti, furati de mirajul unei imbogatiri rapide, se lasa atrasi in acest tip de capcane. Altii, mai putini, emigreaza cu planuri precise de a desfasura astfel de activitati, angajandu-se in structuri criminale specializate.
            Excluzand situatia din urma, cand activitatea criminala se desfasoara premeditat, in celelalte cazuri, lucrurile trebuiesc privite si abordate realist, fara prejudecati. Adoptarea indiscriminata a ecuatiei emigranti=devianta nu duce la vreun rezultat satisfacator. In primul rand, pentru ca nu corespunde realitatii. Apoi, mass-media, cunoscand resurse subterane de natura psihologica, prezente in orice societate, uzeaza de cazurile de delincventa ale emigrantilor, care provoaca un grad sporit de indignare in sanul societatii, decat l-ar provoca aceeasi fapta savarsita de un autohton. Societatile-gazda ar trebui sa adopte metoda numita „functiune-oglinda”: emigrantii sunt adesea protagonisti ai unor acte criminale pentru ca fenomenul este deja prezent in teritoriu si se foloseste de paturile cele mai slabe pentru a-si indeplini propria activitate (26). A pune pe seama emigrantilor intreg fenomenul criminalitatii (27) unei tari este o exagerare, dupa cum este si omologarea tuturor strainilor sub aceeasi eticheta.
            Si acestea sunt aspecte ce influenteaza adesea luarea de hotarari legislative din partea unor guverne in ce priveste statutul emigrantilor din tarile respective. Numai ca masurile restrictive si nerealiste conduc la acutizarea fenomenelor delincventiale, nu la reducerea lor. In plus, se lasa spatiu unei multitudini de abuzuri de tot felul, in detrimentul emigrantilor. Nemultumirea in randul societatii autohtone creste. Sansele de racolare a emigrantilor in structuri ilegale se maresc. Abuzurile la locul de munca devin „normalitate”, caci muncitorul strain nu are drepturi tutelate de nimeni. Strainul nu are drepturi sociale de nici un fel (nu are drepturi de proprietate, de asistenta medicala, de asigurari de sanatate si pensie etc.). Iar structurile sociale si religioase se vad adesea pe pozitii de contrast cu legislatia in vigoare.
 
 
            Aspecte sanitare si spirituale
            Atunci cand emigrantul clandestin se gaseste in dificultate, neavand acoperire de garantii a drepturilor umane fundamentale (legal, nici macar dreptul la existenta, caci el „nu exista” pe teritoriul statului respectiv; dreptul la supravietuire fizica – nu are nici ce manca, nici unde dormi, nici posibilitati de calatorie pe mijloacele publice; dreptul la sanatate, caci nu este nici asigurat medical, nici nu are posibilitati sa-si procure tratament medicamentos), se adreseaza structurilor celor „mai umane”. In primul rand, se adreseaza comunitatilor eclesiale, care, in afara de legislatia statului, sunt tinute sa observe – uneori, chiar mai asiduu – poruncile cuprinse in crezul lor religios. Daca in fata statului emigrantul clandestin este o fiinta fara drepturi, comunitatea religioasa il primeste ca pe un „fiu al lui Dumnezeu”, ca pe un frate in Hristos, si-i garanteaza primul si cel mai important dintre drepturi, acela de a i se recunoaste demnitatea umana. Este divers, dar este, inainte de toate, un „Om”, iar acest lucru nu trebuie demonstrat. Desigur, acest drept si-l gaseste recunoscut din prima clipa intr-o comunitate religioasa. Caci, in societate, a fi fiinta umana nu este suficient pentru a fi tratat ca un om si a te bucura de beneficiile si drepturile aferente; „titlul” de om (28) se castiga cu multa greutate.
            Din punct de vedere sanitar, la emigranti se gandeste ca la o eventuala sursa de riscuri (29), desi cel mai adesea emigrantii insisi sunt supusi la riscuri sanitare, datorita conditiilor insalubre in care traiesc si muncesc, malnutritiei, diferentelor climatice, variabilitatii agentilor patogeni, virali si bacteriologici, specifici noului ambient. In ce-i priveste pe noii veniti, acestia sunt priviti de catre autohtoni cu angoasa, ca fiind eventuali purtatori de boli „noi”, „diverse”, „straine”, fara sa se realizeze ca, de obicei, persoana care emigreaza este una sanatoasa, in stare sa infrunte o calatorie de acest fel si sa traiasca intr-un ambient divers de cel de pana acum. Se poate observa ca, de fapt, emigrantii insisi se imbolnavesc de patologii „occidentale”, contractate datorita conditiilor igienico-sanitare deficitare si a imposibilitatii accesului la servicii de asistenta (30).
            In ultimii ani, legislatiile celor mai multe tari occidentale si-au remaniat atitudinea fata de straini, in sensul garantarii asistentei medicale de urgenta cu titlul de gratuitate, ca si garantarea unei oarecare autonomii a structurilor (statale sau religioase) ce asigura prima asistenta sociala (structurile de tip caritas, unde emigrantii primesc gratuit mancare, imbracaminte, loc de dormit, uneori asistenta medicala si legala).
            Ajunsi intr-o tara straina, emigrantii se indreapta, in primul rand catre comunitatile religioase. In primul rand, in biserica, toti sunt egali, ca fii ai lui Dumnezeu. Evanghelia este pentru toti; nimeni nu este discriminat, nici macar daca, social, ar fi clandestin sau delincvent. In comunitate, strainul isi regaseste propria identitate: culturala, lingvistica, spirituala: se simte „acasa”. Si tot aici (re)gaseste prieteni, care l-ar putea ajuta, garantandu-i minima supravietuire si minima demintate.
            O data depasita prima faza, care este critica, emigrantul isi manifesta solidaritatea cu cei care reitereaza dificultatile sale si stie sa le intinda o mana de ajutor, asa cum, la randu-i, a primit.
 
 
 
                                                                       *
 
            Experienta noastra pastorala de mai bine de un deceniu intr-o comunitate romaneasca de emigranti ne-a ajutat sa intelegem cateva din realitatile acestui domeniu si sa le abordam si din perspectiva bioetica; aceasta se impune ca o necesitate, pentru o mai buna integrare a emigrantului roman intr-o societate diversa cultural si confesional si pentru o buna convietuire intr-o societate ce se dovedeste tot mai evident multi-etnica, multi-religioasa, o societate cosmopolita. Conflictele sunt inevitabile, mai ales in contextul mondial marcat profund de tendinte teroriste. Trebuie sa adoptam o atitudine dialogica, de respect a identitatii celuilalt si de afirmare – deloc exclusivista – a celei proprii. O viziune personalista ne poate garanta recunoasterea si afirmarea demnitatii personale a fiecarei fiinte umane, dincolo de diferente. Doar asa, societatea in care traim devine vivibila, iar lumea, o casa a noastra.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Note:
[1] AA.VV., La Grande Enciclopedia del Mondo, S.I.V.E. S.a.s., Roma 1975, vol. 8, p. 2867;
[2] P. Dagradi, Introduzione alla geografia umana, Pàtron, Bologna 1982, pp. 133-135;
[3] Nu lipsesc titluri dedicate emigratiei, insa abordarea priveste alte aspecte – politice, demografice, economice, culturale etc.. In marile manuale de bioetica, un capitol dedicat emigratiei nici nu exista. Gasim, eventual, un titlu in dictionare de bioetica. Ex., S. Leone si S. Privitera (coord.), Dizionario di Bioetica, Edizioni Dehoniane Bologna – Istituto Siciliano di Bioetica, Bologna-Acireale 1994, pp. 471-475. Penuria publicatiilor in aceasta directie poate fi unul din insuficientele acestui articol; sper ca cititorul sa-mi acorde acest credit;
[4] Fabio Macioce, Introduzione, in F. D’Agostino, R. Sapienza, A. Scerbo, Immigrazione. Fra accoglienza e rifiuto, Ed. San Paolo, Cinisello Balsamo 2005, p. 7;
[5] Ibidem, pp. 7-8;
[6] Maria Grazia Condomitti, Immigrazione: analisi socioeconomica e aspetti bioetici, in Bioetica e Cultura, nr. 1(25)/2004, p. 126;
[7] Candido Grzybowski, Altri mondi nell’orizzonte della cittadinanza planetaria, in Concilium, nr. 5/2004, p. 41;
[8] M. G. Condomitti, Immigrazione…,op. cit., p. 126;
[9] S. Palidda, E. Reyneri, Immigrazione e mercato del lavoro, in M. Chiesi, I. Regalia, M. Regini (coord.), Lavoro e relazioni industriali in Europa, NIS, Roma 1995, p. 75;
[10] F. Macioce, Introduzione…,op. cit., p. 9;
[11] F. D’Agostino, Per una convivenza…,op. cit., p. 18;
[12] M. G. Condomitti, Immigrazione…, op. cit., p. 138;
[13] A. Sobrero, La condizione dei lavoratori extracomunitari in Italia, in Eurispes per il Ministero del Lavoro edella Previdenza sociale, Roma 1987, p. 21;
[14] S. Di Riso, Immigrazione, eurocentrismo, religione, in Sociologia. Rivista di Scienze Sociali, nr. 1/3(1993), p. 244;
[15] F. D’Agostino, Per una convivenza…,op. cit., p. 17-18;
[16] M. G. Condomitti, Immigrazione…,op. cit., p. 140;
[17] P. F. Cagnasso, L’annuncio in un contesto migratorio plurireligioso, Conferenza Episcopale Italiana – Convegno Nazionale Migrazioni, Castelgandolfo 25-28 februarie 2003, in www.chiesacattolica.it;
[18] Comitato Nazionale per la Bioetica, Problemi bioetici in una società multietnica, Presidenza del Consiglio dei Ministri, Roma 25 septembrie 1998, p. 10;
[19] N. Hikmet, Ultima lettera al figlio 1955, citat de M. G. Condomitti, Immigrazione…,op. cit., p. 141;
[20] Cosmo Francesco Ruppi, Cosa cerca e cosa trova il popolo dei gommoni, in Nuntium, nr. 13/martie 2001, p. 22;
[21] S. Palidda, E. Reyneri, Immigrazione…,op. cit., p. 76;
[22] F. Compagnoni, Riflessioni teologiche sulla multietnicità e i diritti umani, in F. Compagnoni, F. D’Agostino, (coord.), Bioetica, diritti umani e multietnicità, Ed. San Paolo, Cinisello Balsamo 2001, p. 15;
[23] A. Sobrero, La condizione…,op. cit., p. 19;
[24] A. Venturini, Una nota sul contributo lavorativo differenziale dello straniero, in M. Delle Donne, U. Melotti, S. Petilli (coord.), Immigrazione in Europa: solidarietà e conflitto, CEDISS, Roma 1993, p. 59;
[25] E. Reyneri, Sociologia del mercato del lavoro, Ed. Il Mulino, Bologna 1996, pp. 243 si 321;
[26] M. G. Condomitti, Immigrazione…,op. cit., p. 132;
[27] Sergio Tanzarella, Immigrazione e integrazione, in Rivista di Teologia Morale, nr. 1(141)/ianuarie-martie 2004, p. 47;
[28] M. G. Condomitti, Immigrazione…,op. cit., p. 137;
[29] M. Affronti, S. Mansueto, Immigrazione, in S. Leone, S. Privitera, Dizionario…,op. cit., p. 473;
[30] M. G. Condomitti, Immigrazione…,op. cit., p. 144.