Bioetica și medicina catastrofelor
 
 
    
      
Abstract: In our times, man’s influence on nature expanded in such extraordinary manner to represent a real risk to the environment and even to the survival of humankind on earth. Scientific knowledge helps man, nowadays, dominate nature, but it also helps society prevent and control “natural calamities” and those caused by man himself. That is why, it is called up – today more than ever – the ethic responsibility of man towards his own generation and the future ones. The bioethics and the medicine of catastrophes analyse, first of all, the general principles one must obey  in case of calamities, insisting on the specific ethical aspects, but not putting aside the need to bring into discussion a natural and responsible relation between man and nature.
 
Key words: bioethics, ethical principle, catastrophes, ecology, nature, responsability
 
   
 
In reflectiile ce urmeaza, “catastrofa”, care uneori e sinonima cu “nenorocirea” sau “cataclismul” sau “dezastrul”, noi o vom aborda in sensul antropologic si social, lasand de-o parte alte dimensiuni, care nu ne intereseaza in acest context. Asadar, evenimente distrugatoare care au avut loc pe pamant atat inainte de aparitia omului, cat si in conditiile in care nu l-au afectat direct, pot fi numite dezastre naturale, dar nu intereseaza aceasta ramura a medicinei si nici bioetica. Consideram, deci, o catastrofa acel eveniment care comporta compromiterea grava a raportului dintre om si natura, care presupune un grav pericol pentru sanatatea si viata multor persoane, care survine pe cai naturale sau este provocat de om si care necesita, din partea comunitatii, eforturi considerabile pentru a-l tine sub control. In alte cuvinte, o catastrofa presupune cel putin doua elemente: afectarea grava a raportului om-ambient si eforturi majore din partea comunitatii pentru a depasi situatia de criza sau a limita daunele [1]. O catastrofa poate fi lenta si persistenta, precum seceta, sau violenta si neasteptata, precum cutremurul sau o epidemie. De toate aceste aspecte, ca si de masurile urgente si necesare ce se impun, se ocupa medicina catastrofelor.
In definitia de catastrofa pot intra si razboiul (si eventualele sale variante, precum revolutia, lupta partizana, greva, revolta etc.), atentatul terorist si alte forme de lupta armata, dat fiind ca presupun pierderi de vieti omenesti, iar in aumite cazuri, deteriorari considerabile ale ambientului natural, uneori cu efecte ecologice greu de apreciat. Dat fiind ca originea acestor catastrofe e de sorginte geopolitica si intereseaza vointa omului, consideram ca pot apartine medicinei militare, de care nu ne ocupam in acest studiu. Ele apartin medicinei catastrofelor doar in masura in care amploarea efectelor asupra populatiei si a ambientului justifica aceasta incadrare. (De obicei, se considera catastrofa acea situatie de criza in care isi pierd viata 50.000 de persoane; desigur, avem de-a face cu o simpla conventie [2].)
Pentru o prezentare oarecum generala a acestor aspecte, nu putem sa nu incepem cu o clasificare – ce poate parea destul de artificiala – a tipurilor de catastrofe, unele naturale, altele provocate de om.
 
 
 
 
Catastrofe naturale si catastrofe provocate de om
 
Catastrofele naturale sunt multiple si greu de incadrat intr-o categorie, mai ales ca, uneori, se prezinta asociate altor tipuri. De exemplu, efecte globale precum topirea ghetarilor sau inaltarea nivelului oceanelor si marilor sau incalzirea sunt efecte secundare emisiunilor de gaze si deversarilor necontrolate in atmosfera sau in apa marilor. Doar in mod indirect sunt provocate, intrucat emisiunile si deversarile depasesc capacitatea naturii de a asimila si metaboliza si a restabili echilibrul care in mod normal defineste circuitul elementelor reciclabile.
a. Catastrofele naturale. Intre acestea, putem aminti activitatea vulcanilor, cutremurele, infectiile (precum “moartea neagra”, ciuma, holera, variola, febra galbena, febra “spaniola”, sifilisul, SIDA etc.), inundatiile si alunecarile de teren, tsunami si tornados, seceta, foametea, boli ale animalelor si ale recoltelor, pentru a aminti doar unele din nenorocirile care pot afecta comunitatea umana si ambientul sau natural.
b. Catastrofele provocate de om. Intre acestea, am putea aminti acele calamitati care au ca element constitutiv tehnologia: sunt evenimentele care au loc in fabrici si centrale (chimice, atomice, biologice, de armament) [3], in sfera transporturilor aeriene sau navale, indiferent daca avem de-a face cu actiuni intentionate sau accidentale [4].
Desigur, e greu de elaborat o lista exhaustiva de catastrofe care se pot intampla, mai ales ca se pot verifica adesea combinatii intre diverse tipuri; e importanta insa abordarea celor mai imprtante dintre ele si pregatirea unor structuri sociale de interventie menite sa faca fata celor mai comune (si mai diferite!) tipuri de calamitate. In ce priveste aspectele aplicative, bioetica se afla in linia intai, in reglementarea unor principii de prevenire si alarma – in sensul medical al cuvantului --, ca si a optimizarii mijloacelor de comunicatie si de transport, in conditiile producerii, astfel incat numarul victimelor sa fie cat mai redus, sa fie garantata siguranta si promptitudinea interventiei si sa se evite orice fel de discriminare in momentele de criza. Respectarea unui minim de principii etice, in astfel de conditii de criza, se impune cu necesitate.
 
 
Principii pentru strategii de interventie
 
Cercetatorii care s-au ocupat de acest aspect al medicinei au stabilit cateva principii de care ar trebui sa se tina seama, in conditiile in care comunitatea ar fi amenintata de catastrofe. Acestea sunt:
«1. Cu cat mai mari sunt pregatirile pentru evenimente posibile sau previzibile, cu atat mai eficiente vor fi operatiunile de interventie;
 2. Pregatirile presupun: a) organizarea pratica a oricarui element ce ar putea fi util pentru asistenta; b) planificarea in sensul contruirii si organizarii spitalelor si locuintelor in mod rational;
 3. Chiar daca, in multe aspecte, doua catastrofe nu sunt niciodata identice, tipurile de probleme pe care o anumita categorie de catastrofe le ridica sunt oarecum previzibile, cel putin calitativ, daca nu si cantitativ;
 4. Planificarea si organizarea la scara internationala e esentiala, pentru un prim ajutor international efectiv;
 5. Mobilizarea personalului medical trebuie organizata in asa fel incat sa poata raspunda cu promptitudine in probabile conditii de catastrofa;
 6. Trebuie sa existe o corespunzatoare evaluare a riscurilor si efectelor interventiei, ca si un studiu al situatiei post-dezastru;
 7. Faza urmatoare unui dezastru e o ocazie potrivita pentru atenuarea efectelor unui eventual a doilea dezastru;
 8. Faza de reconstructie trebuie sa inceapa imediat ;
 9. Administrarea globala necesita cercetare, educatie si antrenament pentru personalul calificat si o retea functionala care sa poata fi activata la nevoie.» [5]
Pentru concretizarea acestor principii, e necesara pregatirea personalului de interventie specific tipului de catastrofa (care sa fie capabil si sa lucreze in combinatie cu alte categorii profesionale, pentru un raspuns complex), ca formarea unei constiinte sociale sensibile pentru orice tip de dezastru si o retea de cooperare internationala (realizata, adesea, cu ajutorul diverselor tipuri de organizatii [6]).
 
 
Dualitatea riscului: moduri de raportare a omului la natura
 
Raportul omului cu natura a cunoscut, de-a lungul diverselor epoci istorice, o evolutie care astazi pare imposibil de oprit sau controlat. Perfectionarea mijloacelor tehnice sau intrumentale a facut sa creasca discutabil de mult puterea omului asupra naturii in care el traieste. E adevarat ca, prin perfectionarea tehnologica, calitatea vietii omului a cunoscut ameliorari sau imbunatatiri necunoscute pana acum, adevarate performante, dar, concomitent, s-a ajuns ca, prin intermediul tehnicii, viata omului sa fie conditionata si controlata, libertatea sa-i fie limitata, iar supravietuirea pe pamant de-a dreptul amenintata. Astfel si-a facut loc in viata omului si a comunitatii riscul catastrofelor, de data aceasta provocate – constient sau nu, mai mult sau mai putin voluntar – de omul insusi. Daca in epocile istorice trecute se putea vorbi aproape exclusiv de riscuri naturale, pe masura ce puterea tehnica a omului asupra naturii a crescut, s-a marit si riscul provocat, asa-zisul risc tehnologic sau instrumental, care astazi pare sa ameninte intr-adevar si serios insasi existenta omului pe pamant.
Conform unor cercetatori, celor doua tipuri de risc – natural si instrumental – s-ar adauga o noua categorie, zisa “industriala”, care ar reprezenta, de fapt, cealalta fata a medaliei confortului si bunastarii pe care ni-l garanteaza masinile [7]. Ajunsi in faza depasirii raportului om-masina in care omul ghideaza masina, epoca post-industriala, aceea a roboticii, stabileste o noua relatie cu masina, adica una a “programarii”, in care masina coordoneaza masina si in care responsabilitatea morala a omului sufera o mutatie in directie relativista, dat fiind ca “eroarea tehnica” nu mereu poate fi atribuita “vointei” omului. Mai mult, scientismul tehnologic isi pune amprenta asupra fiintei umane insesi; chiar si aceasta din urma devine “masurabila”: “Fiinta devine masurabila: cunoasterea nu este altceva decat masura cantitativa a fenomenelor si elaborarea matematica a cantitatii masurate. Calitatile non traductibile in termeni cantitativi sunt excluse din lumea fizica si – conform logicii scientiste – din lumea cunoasterii” [8]. Dupa experienta dezastrelor pe care omenirea le-a cunoscut in ultimele decenii, se vorbeste azi despre “tehnologia catastrofica”, ce defineste, de altfel, noul raport intre om si lumea in care traieste. “Astazi, ca niciodata, umanitatea a dobandit capacitatea de a se autodistruge, de a se anula pe sine si lucrurile minunate pe care le-a realizat pana acum. Marile sunt poluate; pana si in laptele matern s-au gasit toxine; armele chimice, biologice, nucleare acumulate constituie un potential inimaginabil, in timp ce, in diverse parti ale lumii, focare de razboi continua sa persiste amenintator, fiind alimentate de un vinovat trafic de arme. Insasi ingineria genetica, pe de o parte intrezareste noi posibilitati de tratament pentru diferite boli ereditare, iar pe de alta, deschide strada pentru periculoase manipulari ale fiintei umane” [9]. Asadar, intervetia omului asupra naturii este mai directa si cu repercursiuni mai profunde si de mai lunga durata.
Si totusi, aceste aspecte ne obliga sa recunoastem ca si capacitatea de interventie, in cazul unor catastrofe naturale, este sensibil marita, atat in ce priveste cunostintele, cat si mijloacele de care se dispune. Pentru a evidentia modul de raportare a riscului tehnologic la capacitatea de control, cercetatorii au elaborat o formula: R / C = K (unde R = Risc, C = Capacitate de control) [10]. Si totusi, nu putem spune ca a conduce o caleasca cu doi cai presupune aceeasi responsabilitate cu a pilota un avion supersonic sau cu a supraveghea un tablou de comanda intr-o centrala nucleara. De aceea, pentru a surprinde si responsabilitatea etica sociala, s-a apelat la o noua formula matematica:      S = Rs / Pt (in care, S = Siguranta, Pt = Potential tehnologic si Rs = Responsabilitate sociala) [11]. Noutatea acestei a doua formule consta in a aduce in discutie responsabilitatea etica sociala a omului, exigenta resimtita in momente dificile ale omenirii, in a doua jumatate a secolului trecut, dar care, la inceput de nou mileniu, pare sa dobandeasca noi conotatii, despre care, macar in parte, am vrea sa amintim chiar foarte sumar, in cele ce urmeaza.
 
 
Pericole si responsabilitate: fata de natura si fata de umanitate
 
Este, intr-un fel, curios sa vorbim de “bioetica a catastrofelor”, cu referinte directe la raportul deficitar dintre om si ambientul natural, dat fiind ca bioetica a luat nastere tocmai intr-un context “ecologic”: “inventatorul” termenului bioetica si intemeietorul disciplinei, V. R. Potter pornea de la o viziune oarecum disperata despre situatia mediului inconjurator, si propunea infiintarea unei noi stiinte, cu competente interdisciplinare, pe care el a numit-o “bioetica”, si a definit-o “o punte spre viitor” [12], convins ca ea ar trebui sa ia in evidenta atat riscurile exceselor exploatarii naturii de catre om, cat si sugestiile si masurile drastice ce ar trebui luate, pentru ca existenta omului pe pamant sa nu fie amenintata de extinctie. De aceea, el a numit noua disciplina drept “stiinta a supravietuirii” [13], chemand in cauza atat dialogul dintre oamenii de stiinta din diverse sectoare ale cunoasterii, cat si responsabilitatea intregii omeniri, care, in aceasta perioada, se afla sub amenintarea serioasa a “razbunarii” naturii pentru “ofensele” si “violentele” pe care ea le-a suferit din partea omului. Daca initial bioetica lua nastere intr-un context pe care l-am putea numi – probabil, impropriu – “ecologic”, dupa improprierea lui de catre comunitatea stiintifica internationala, punctul ei de greutate s-a mutat in sfera stiintelor vietii si sanatatii (sau medicinei) [14]. Totusi, nu putem ignora “ambientul” in care s-a manifestat prima oara, adica acela al pericolelor ce se intrezareau drept amenintare pentru natura si pentru viata omului pe pamant, pentru intregul ecosistem [15].
Fata de ecosistem avem o responsabilitate “globala”, integrala, si ar fi bine sa nu ne amagim (desi, adesea, dovedim contrariul!), caci mai devreme sau mai tarziu natura se va “razbuna”. Intelegand gresit invitatia Creatorului de a “stapani” si “pazi” gradina Raiului, in care a fost asezat indata dupa creatie, omul a crezut ca poate exploata si domina natura, folosind in mod indiscriminat resursele pe care aceasta i le pune la dispozitie, fara sa se gandeasca la repercursiunile care inevitabil se prezinta – din pacate (sau, poate, din fericire!) destul de intempestiv --, atragand atentia asupra ofenselor pe care omul le face la adresa ambientului in care cu totii traim si fata de care avem niste responsabilitati precise. Asistam cu totii la un fel de “razboi”, pe care omul contemporan l-a declarat atat ambientului in care traieste, cat si impotriva semenilor sai (atunci cand avem de-a face cu razboaiele si, mai nou, cu terorismul de orice fel, de care secolul al XX-lea n-a dus lipsa si sub al carui semn secolul abia inceput s-a nascut). Ni se pare justificat si pe deplin indreptatita reactia naturii, care se “razbuna”, isi face dreptate singura, se revolta impotriva omului, dand nastere unor fenomene pe care umanitatea nu le-a cunoascut pana acum. Putem vorbi de accidente de natura biologica, nucleara sau chimica, vom vorbi, probabil, in viitor, si de accidente genetice; constatam insa numeroase manifestari de natura ecologica (fie ca avem de-a face cu incalzirea globala, cu topirea ghetarilor, cu modificari ale ritmurilor biologice ale plantelor si animalelor, dar si ale bacteriilor si virusilor etc.), fara sa mai vorbim de catastrofele provocate direct de om impotriva omului (razboaiele, terorismul, revolutiile etc., si de care nu ne vom ocupa in acest studiu). Nu uitam insa “razboiul” pe care natura insasi il dezlantuie – drept reactie! – impotriva omului, prin activarea unor resurse ce pareau “adormite”, in “standby”, dar care, provocate, se desfasoara, facand din om un invins, chiar si in bataliile in care parea sa fi biruit (de ajuns sa ne gandim la boli bacteriologice tinute sub control o data cu descoperirea antibioticelor, dar care astazi se prezinta din nou, cu noi forte “adaptative”; de ajuns sa amintim bacilul tuberculozei, unul dintre acestia).
Unul din fenomenele care ingrijoreaza cel mai mult pe cei ce privesc cu un ochi spre natura, sanctionat de Acordul de la Kyoto – de care se face atata caz, fara ca prea multi sa-l ia intr-adevar in serios – este incalzirea globala, sursa a multor modificari climatice, cu impact direct asupra omului si a ambientului sau. Fenomene extreme, precum cicloni, aluviuni sau valuri anomale de caldura sau de frig, care, prin insusi faptul de a se manifesta, se pot defini “catastrofice”, se afla la originea altor modificari, care cu mult mai greu vor putea fi tinute sub control. Asistam, de exemplu, la manifestarea unor boli infectioase in afara zonelor in care ele se manifesta de obicei: este cazul malariei si al holerei, care s-au “mutat” si in America Latina, sau a unor tipuri particulare de encefalite, prezente in nordul Europei. Dezechilibrele climatice duc la perturbari ale lantului de seceta si precipitatii, facand sa creasca frecventa, la scara planetara, a fenomenelor de tipul El Niño, la care se adauga topirea gheturilor polare, ceea ce determina, la nivel local, inundatii si desertificare. In zonele temperate, se previzioneaza ierni tot mai reci si veri toride si ploioase: fenomen numit, cu ingrijorare, “tropicalizare”, care aduce in aceste zone boli considerate candva invinse: holera si malaria. Vor fi tot mai frecvente toxinfectiile alimentare (precum salmoneloza) si boli virale trasmise cu ajutorul unor vectori afectati ei insisi de aceste modificari, rozatoare, insecte si pasari, care se vor face vinovate de tipuri de encefalita letale (alte alarme se ridica in privinta bolii lui Lyme si a ricketsiozelor, sau a West Nile Virus). Polenizarea anticipata a pomilor prelungeste sezonul alergiilor [16]. Iar migratiile de populatii nu doar ca “transporta” boli in zone in care acestea sunt necunoscute, dar tocmai din acest motiv, se pot afla la originea unei (preconizate de catre unii cercetatori) “imunodepresiuni” [17], un risc destul de grav, care ar putea lua prin surprindere lumea medicala mondiala. Dupa parerea unor specialisti, nici cele doua “fantasme” care au speriat serios lumea in ultimii ani, si ma refer la Sars [18] si gripa aviara [19], nu ar trebui lasate pe din afara acestui scenariu, chiar daca nu se cunoaste inca intreg cadrul etiologic al acestor boli.
Pentru a avea raspunsuri adecvate in situatii de criza, de o reala importanta este identificarea tipurilor de risc in conditii de normalitate; in functie de acestea se pot organiza atat planul de prevenire sau preintampinare, cat si cel de interventie. Este necesara, asadar, indentificarea zonelor din teritoriu cu risc seismic, ca si a altor riscuri care se pot inlantui acestuia: sistemul hidrologic necorespunzator (de exemplu, baraje naturale sau artificiale, diguri etc.) [20], instabilitatea solului (datorata defrisarilor, exploatarilor miniere, constructiilor abuzive etc.), contructii industriale de inalt risc – care pot reprezenta si singure un pericol pentru populatie sau ambient --, cum ar fi combinatele chimice, centralele nucleare [21] sau centrale de cercetare bacteriologica. Acestea din urma constituie tot atatia factori de risc major pentru comunitatea umana. Garantarea unor controale severe se cer nu doar acestor sfere, ci si laboratoarelor in care se manipuleaza materialul genetic, astfel incat sa nu existe posibilitatea producerii unor bacterii sau virusi, in fata carora umanitatea sa se gaseasca fara aparare, sau producerea de organisme cu caractere ce se pot transmite urmasilor si a caror eliminare poate deveni destul de discutabila. (Se poate discuta aici despre interventiile manipulatorii asupra celulelor germinale, ca si producerea de hibrizi si himere, prezente in ultimul timp in discursul bioetic european.)
Toate acestea, dar si multe altele pot fi subiectele unor scenarii de pericol major sau de catastrofa, adevarate nenorociri, fata de care medicina trebuie sa aiba o atitudine exprimata conjunctural (initial, in pregatirea personalului de interventie, si ulterior, in momentele de criza), dar bioetica are misiunea atat a preintampinarii acestui tip de evenimente, prin suscitarea simtului responsabilitatii, cat si a insotirii medicinei pe intreg parcursul desfasurarii operatiunilor de interventie, in cazurile in care cataclismele se verifica, veghind la respectarea catorva principii indispensabile. Vom incerca sa surprindem unele din aceste aspecte specifice, fara pretentii exhaustive.
 
 
Cateva principii etice in conditii de catastrofe
 
Aceste cateva principii sunt, de altfel, cunoscute: sunt esentiale pentru conduita terapeutica din orice situatie, dar sunt la fel de importante si pentru situatii de catastrofe.
1. Principiul binelui comun, ca bine pentru fiecare persoana. Cand vorbim de catastrofa, binele comun se refera la o comunitate, la o populatie sau la intreaga umanitate. Acest bine comun nu trebuie inteles ca un minim indispensabil, cuantificabil, care sa fie garantat tuturor membrilor, si nici ca un bine care sa satisfaca o majoritate (presupunand, asadar, o minoritate care s-ar putea sa fie exclusa). Masura cantitativa sau cea statistica nu-si gasesc locul aici. Binele comun, in aceste conditii, este binele tuturor, realizat prin intermediul fiecarei persoane in parte. Aceasta conceptie a binelui – caritativa si personalista – plaseaza etica sociala in contextul asa-zisului “umanism plenar” [22]. Persoana nu este doar o parte a societatii: ea transcende si fondeaza societatea. Iar notiunea de bine comun inglobeaza si depaseste binele particular, fara sa i se opuna. Interventiile in conditii de catastrofe, fapt de care se ocupa medicina catastrofelor, trebuie sa tina cont de aceasta conceptie personalista a binelui comun.
2. Principiul vietii fizice ca valoare fundamentala a persoanei. Desigur, viata fizica nu epuizeaza maretia si bogatia persoanei, nici nu are valoare absoluta, dar in ea si prin ea se manifesta si se exprima persoana umana. Din ea decurge preceptul moral al inviolabilitatii vietii umane. Si viata vegetala si animala isi au importanta lor, iar de echilibrul dintre ele depinde existenta si supravietuirea omului. Ontologic si metafizic, viata omului este superioara celorlalte tipuri, este axul central al intregului ecosistem. Din acest principiu decurge si problema sanatatii: orice persoana are dreptul la protectia si promovarea sanatatii. Nu este permis nimanui sa puna in pericol viata sau sanatatea altcuiva, inclusiv a indivizilor lipsiti de aparare.
3. Principiul terapeutic sau “principiul totalitatii”. Conform acestuia, e permisa interventia asupra vietii fizice a unei persoane doar in cazul in care acest lucru e necesar pentru binele integral al respectivei persoane, cu conditia ca interventia sa se faca asupra partii bolnave, sa se efectueze doar cand nu exista alte mijloace pentru tratarea bolii, sa existe perspectiva reusitei si sa se aiba consensul din partea bolnavului.
4. Principiul libertatii si responsabilitatii. Nu este ingaduita suprimarea vietii (inclusiv cea proprie) in numele libertatii.
5. Principiul solidaritatii si subsidiaritatii. Acesta exprima responsabilitatea sociala a fiecarei persoane. Demnitatea personala si dimensiunea comunitara fac posibile coresponsabilitatea pentru binele comun si al fiecaruia in parte. Principiul socialitatii trebuie inteles si integrat in cel al subsidiaritatii in sensul in care explica respectul capacitatilor operative ale individului si ale grupurilor, dar si necesitatea de a acorda atentie marita si prim ajutor cu prioritate celor ce au mai multa nevoie. Acesta este un punct de forta in ce priveste cooperarea internationala, mai ales in coditii de catastrofe [23].
Acestea sunt principiile fondamentale ce pot ghida interventii de prim ajutor, in situatii de calamitate. Per langa acestea, care au un caracter oarecum general, vom aminti cateva care sunt specifice acestor tipuri de interventie. Atat pe primele, cat si pe urmatoarele trebuie sa se bazeze responsabilitatea etica a persoanei umane (cadru medical sau nu), dar si a comunitatii si a intregii omeniri.
 
 
Si cateva chestiuni etice particulare
 
In conditii de calamitate, se poate verifica, de exemplu, insuficienta mijloacelor se prim ajutor, mai ales in primele ore de la consumarea dezastrului, iar uneori chiar pe intreaga durata a interventiei, datorata fie suprafetei extinse a catastrofei, fie incapacitatii de a administra si programa mijloacele de care se dispune. Imperativul etic este acela de a acorda salvare tuturor, fara distinctie, in cel mai scurt timp posibil si folosindu-se de mijloacele de care se dispune in acel moment [24].
Poate fi posibil, totusi, ca in primele ore de la dezastru sa nu fie usor de acordat primul ajutor tuturor celor care-l necesita, datorita numarului redus de persoane autorizate sa intervina, dar si capacitatii de dispunere a acestora si a mijloacelor dedicate intervetiilor. In aceste cazuri, prioritate au persoanele aflate in maxim pericol de moarte, cu respectarea principiilor enuntate mai sus. Nu este moral sa se acorde prioritate unui tanar sau unui copil, ignorand un batran, justificand faptul prin motivatii economice sau de productivitate de orice fel in slujba societatii, nu se pot opera discriminari, in cazul in care pericolul de moarte ar intra in conflict cu aceste ratiuni.
S-a verificat, in diverse ocazii, in care toate persoanele luate in consideratie s-ar afla in pericol de moarte, tendinta de a se acorda prioritate copiilor, femeilor si batranilor. Trebuie reamintit faptul ca demnitatea persoanei umane este identica in oricare faza a dezvoltarii sale. Favorizarea uneia din categoriile amintite tine, de fapt, de disponibilitatea sau generozitatea fiecarei persoane in parte, fenomen verificat – si, de altfel, laudabil! – in cele mai multe cazuri in care a fost nevoie de prim ajutor pentru persoane aflate in pericol de moarte. Martiriul si eroismul, in aceste cazuri, a fost intotdeauna voluntar si, deci, laudat, dar niciodata pretins: ar inceta sa fie el insusi. In aceste cazuri delicate, ar trebui sa se acorde ajutor tuturor, in mod indistinct, respectandu-se totusi vointa celor care vor sa puna salvarea proprie in plan secund fata de a celorlalti [25].
Nu de putine ori, a existat tendinta de a acorda prioritate persoanelor care au mai mare perspectiva de supravietuire, ignorand astfel pe cele aflate in conditii foarte grave, sau a prefera persoanele ce promit mai mult societatii, din punct de vedere productiv. Unii sunt de parere sa se aplice principiul prioritatii temporale (sau al primului sosit), altii aplicarea (unilaterala, credem noi) a principiului “terapeutic”, care ar da prioritate celor care ar beneficia mai mult si cu mai mari posibilitati de supravietuire.
In acest context, ar trebui sa amintim, macar in treacat, doua aspecte ce pot interveni in situatii de urgenta. Unul priveste respectul special ce trebuie acordat cadavrului [26], aspect prezent in toate manualele referitoare la situatii de calamitate. Celalalt aspect priveste protectia juridica a persoanelor, in cazul conflictelor armate de orice natura, cazuri in care functioneaza sectiuni speciale ale dreptului, precum asa-numitul ius in bello, adica dreptul international aplicat situatiilor de razboi, de care se ocupa, in primul rand, medicina militara [27], dar care nu poate face abstractie de principiile bioetice amintite mai sus.
 
 
Consideratii concluzive
 
Pentru a incheia aceste reflectii, nu putem sa nu facem referinte la principiul responsabilitatii, pe care incerca sa-l aduca in discutie intemeietorul “bioeticii” ca stiinta, V. R. Potter, dar si cercetatorii de mai traziu, intre ei, Hans Jonas, aliniindu-se, de altfel, traditiei milenare a crestinismului rasaritean, aceea care vede un raport de conditionare soteriologia intre om si mediul inconjurator, raport care poate avea rezultate distrugatoare, in cazul in care omul, rapit de mirajul stapanirii absolute (asupra mediului, dar si a semenilor, pe care ii ignora, in cautarea satisfacerii nesatioase a patimilor sale), nu gaseste de cuviinta sa se opreasca si sa reflecteze asupra repercursiunilor actiunilor sale. Masurile – propuse si, mai rar, adoptate – in favoarea protejarii mediului ambiant nu sunt decat forma “legislativa” a unei responsabilitati universale, care conditioneaza mantuirea omului – si a omenirii, in ansamblul sau – de responsabilitatea manifesta a societatii omenesti si a fiecarei persoane in parte fata de natura in care traim si fata de societate, in ansamblul sau. Iata de ce nu este suficient sa vorbim despre “supravietuirea” fiecaruia dintre noi, ci despre o “supravietuire acceptabila”, compatibila cu demnitatea omului celui de-al XXI-lea secol. “In sfarsit, mi se pare ca, in aceasta perioda in care supravietuirea speciei umane si posibilitatea vietii creaturilor depind de faptul ca noi avem o viziune asupra viitorului celorlalti catre care ne conduce angajarea noastra cea mai profonda, avem nevoie, in universitatile noastre (care trebuie sa se schimbe si sa cresca impreuna cu lumea), nu doar de catedre de istorie si de lingvistica comparata, sau de catedre de literatura si de arta, ci, mai degraba, avem nevoie de Catedre ale Viitorului, catedre pentru cei care se vor dedica pe ei insisi, cu toata doctrina si atentia necesare, spre dezvoltarea stiintei la maximul posibilitatilor sale pentru viitor” [28]. Viziunea unei bioetica “globale” ne duce cu gandul la o etica a responsabilitatii [29], finalizata unei supravietuiri acceptabile de lunga durata, care va avea in vedere “ingrijirea sanatatii” si “ingrijirea pamantului” si a intregii lumi in care traim [30]. Ar trebui sa depasim asa-zisul “orgoliu al solitudinii noastre cosmice”, sa modificam “calitatea” raportului dintre noi si lume. Nu marimea cantitativa a fiintei omului e relevanta in raport cu cosmosul, ci dimensiunea sa metafizica: “Faptul ca masura cosmica a omului este doar un atom este un fapt cantitativ irelevant: maretia sa interioara poate face din el un eveniment de o importanta cosmica” [31]. Aceasta viziune, care nu poate face abstractie de “clauza catastrofala”, tine sa-l “re-“raporteze pe om la “morala traditionala”, aceea care defineste atat raportul dintre om si natura, dintre om si semenii sai, cat si principiile specifice conditiilor catastrofale, o morala “situationala” [32], care nu se desprinde nicidecum de morala traditionala, ci care il aseaza pe om in ambientul sau “natural”, adica “creational”.
Iar asa-zisa “razbunare” a naturii impotriva omului si a civilizatiei sale nu sunt decat un revers al lipsei de responsabilitate a omului, o drama care afecteaza nu doar generatia de azi, ci si pe cele viitoare, si fata de care omul zilelor noastre ar trebui sa-si reglementeze atitudinile de exploatare a naturii si a semenilor, nu este decat o forma de “apostasie” de la vocatia sa de “mijlocitor” si “mantuitor” al cosmosului. Caci atunci cand natura se “razvrateste” impotriva abuzurilor pe care le sufera din partea omului, e clar ca e nevoie de masuri responsabile, pentru a preveni calamitatile, iar atunci cand acestea s-au dezlantuit, sunt necesare persoane de sacrificiu, in stare sa puna in discutie propria viata, sau sanatate, sau avut, pentru a salva sanatatea sau viata celorlalti. Nu putem asadar, sa nu apreciem valenta pedagogic – punitiva a calamitatilor (macar a unora dintre ele…) --, cum se exprima Sfanta Scriptura; adresandu-se omului din toate epocile, uzeaza de aceste cuvinte: “Oare nu ti-ai pricinuit tu singur aceasta, parasind pe Domnul Dumnezeul tau cand te povatuia? (…) Lepadarea ta de credinta [apostasia ta] te va pedepsi si rautatea ta te va mustra. Intelege si vezi cat e de rau si de amar de a parasi pe Domnul Dumnezeul tau si de a nu mai avea nici o teama de Mine, zice Domnul Dumnezeul puterilor” [33].
 
 
Note bibliografice:
 
[1] Cf. Elio Sgreccia, Manuale di Bioetica, vol. II: Aspetti medico-sociali, Vita e Pensiero, Milano 1991, 335;
[2] Cf. ibidem, 336;
[3] Cf. C. Manni et al., La medicina dei disastri: passato, presente e futuro, in Dolentium Hominum, 1/3 (1986), 33-46;
[4] Cf. A. M. Angelini, Le Accademie delle scienze di fronte ai problemi del mondo moderno, cit. de E. Sgreccia, Manuale…, vol. II, cit., 338;
[5] E. Sgreccia, Manuale…,vol. II, cit., 339;
[6] Exista cateva categorii de organizatii internationale constituite pentru a interveni in situatii de catastrofe. Pe langa ONU, functioneaza FAO (pentru dezastre ce implica alimentatia), UNEP (pentru dezastre ambientale), UNHCR (pentru rifugiati si migratii in masa), UNICEF (in apararea copiilor), OMS (pentru probleme referitoare la sanatate), toate acestea coordonate de un organism central – UNDRO (Biroul Natiunilor Unite pentru Coordonarea Asistentei Dezastrelor). Un statut special, pentru perioade de razboi si in chestiuni de drepturi umanitare il au Crucea Rosie si Semiluna Rosie Internationale. Functioneaza, in diverse zone ale lumii, Organizatii non guvernative (ONG), precum Les Médecins sans Frontière, Caritas (a Bisericii Catolice), Oxfam, agentia canadiana CIDA etc.. Sub egida Cansiliului Europei, s-a creat, in 1983, la Roma, si functionand, din 1986, cu sediul la San Marino, Centrul European pentru Medicina Catastrofelor (CEMEC).
[7] Cf. Elio Sgreccia, Giuseppe Fasanella, Bioetica e medicina delle catastrofi, in Medicina e Morale, 5/1989, 882;
[8] L. Lombardi Vallauri, L’impatto della tecnologia sulla vita e sull’autopercezione dell’uomo, in AA.VV., Etica e trasformazioni tecnologiche, Vita e Pensiero, Milano 1978, 40-65;
[9] E. Sgreccia, Manuale…, vol. II, cit., 342;
[10] E. Sgreccia, G. Fasanella, L’impatto…,cit., 883;
[11] E. Sgreccia, Manuale…, vol. II, cit., 343;
[12] V. R. Potter, Bioethics: Bridge to the Future, Prentice-Hall, Englewood Cliffs 1971;
[13] Id., Bioethics: The Science of Survival, in Perspectives in Biology and Medicine, 14(1970), 127-153;
[14] Cf. W. T. Reich (coord.), Encyclopedia of Bioethics, vol. I, New York 1995, XIX;
[15] Marco Doldi, Mario Picozzi, Introduzione alla bioetica, ELLEDICI, Leumann (Torino) 2000, 37;
[16] Cf. Luca Carra, Ciclone batterico. Le conseguenze dei cambiamenti climatici, in L’Espresso, nr. 9/3 martie 2005, 164-167;
[17] Cf. Sergio Cima, L’influenza mutante, in L’Espresso, nr. 9/3 martie 2005, 166;
[18] Pentru o analiza sociologica a impactului pe care aceasta boala a avut-o in tarile asiatice unde s-a manifestat, a se vedea Aurora Nicosia, Oltre la SARS, in Città Nuova, nr. 10/2003, 16-19;
[19] O lectura “catastrofista” se poate gasi in Edoardo Altomare, Virus dei polli, in Panorama, nr. 6/12.02.2004, 124-127;
[20] Cf. L. Lugli, M. Manfredini (coord.), Difesa delle società dalle calamità naturali nel bacinodel Mediterraneo, Ed. delle Autonomie, Roma 1982;
[21] Cf. AA.VV., Protezione civile: enti locali e volontariato, Fondazione Emanuela Zancan, Padova 1983; AA.VV., Enti locali e volontariato per un’educazione alla protezione civile, Fondazione Emanuela Zancan, Padova 1984; F. Biasia (coord.), Le implicazioni mediche e sociali della guerranucleare, Ed. GB, Padova 1988; R. Clarke, S. W. Gunn, Attacco alla città. Rapporto della commissioneGlawars, Guida, Napoli 1987. In ce priveste pericolale unui atac nuclear, cu toate consecintele inmunologica, psihologica, genetica si biologica (referindu-ne in mod specific la aspecte verificabile in mod nemijlocit, precum arsuri, simptome cauzate de radiatii, traume, incidenta cazurilor de cancer etc.), dispunem de o bibliografie destul de bogata, mostenire a “razboiului rece”, luat in consideratie de catre oamenii de stiinta mai ales in anii ’70-’80: S. W. Gunn, La médicine descatastrophes: une nouvelle discipline médico-chirurgicale, in Helv. Chir. Acta, 52/1985, 11-13; C. Manni et al., La medicina…,cit.; G. Nigro, I. Galli, C. Poderico, I bambini e il nucleare, Giuffré, Milano 1989; R. Heyer (coord.), Nuclear disarmament. Key statements of Popes, Bishops, Councils andChurches, Pauling Press, New York 1982; V. Tornetta (coord.), Deterrenza nucleare e moralecristiana, Laterza, Bari 1987; V. De Filippis, D. Romagno, Centrali nucleari ed inquinamentoambientale: responsabilità del medico nei confronti della presente e delle future generazioni, in Ospedale Regionale “Miulli”, 2/1987, 7-16; A. Lattuada, Il problema della deterrenza nucleare, in La rivista del clero italiano, 10/1989, 689-699;
[22] E. Sgreccia, G. Fasanella, Bioetica…,cit., 884;
[23] E. Sgreccia, Manuale…, cit., vol. II, 345;
[24] Ibidem, 349;
[25] E. Sgreccia, G. Fasanella, Bioetica..., cit., 890;
[26] Cf. E. Sgreccia, Manuale…,cit., vol. II, 349-350;
[27] Cf. Id., 351;
[28] M. Mead, Toward More Vivid Utopias, in Science, n. 126(1957)8, 957-961;
[29] Hans Jonas, Il principio responsabilità. Un’etica per la civiltà tecnologica, Einaudi, Torino 1996;
[30] Van Rensselaer Potter, Bioetica globale: la mia filosofia, in G. Russo (coord.), Bilancio di 25anni di bioetica. Un rapporto dai pionieri,  ELLE DI CI, Leumann (Torino) 1997, 70;
[31] Hans Jonas, Organismo e libertà. Verso una biologia filosofica, Einaudi,Torino 1999, 306;
[32] Cf. Nancy (Ann) Davis, Deontologia profesionala, in Peter Singer (coord.), Tratat de etica, Polirom, Iasi 2006, 245. Autoarea punea un accent, credem noi, exagerat asupra aspectului “situational”; noi consideram ca principiile etice fundamentale raman mereu valabile, atat in situatii de criza (sau calamitate), cat si de normalitate (care, de fapt, are constant in vedere eventualitatea unei catastrofe, care si justifica masurile de pregatire si preventie, de instruire a personalului si a comunitatii);
[33] Ieremia, 2, 17 si 19. Pentru aprofundarea raportului dintre om si cosmos, a se vedea si Pr. Ioan Ica, Dr. Alexandros Kalomiros, Diac. Andrei Kuraev, Pr. Doru Costache, Sfintii Parinti despre originilesi destinul cosmosului si omului, Diesis, Sibiu 2003.

Căutare

Instagram

    5 X 1000

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

    Numărul total de vizitatori

    10602807