DONAREA DE ORGANE ÎN BELETRISTICĂ. TEMERI ȘI PERICOLE
 
 
 
         Abstract:An apex of medical sciences and biotechnologies  of the late 20th century, was reached with the organ transplants; that is an issue looked upon, justifiably or not, with reluctance, sometimes with anxiety and apprehension. One of the voices that speaks about such fears is the narrative literature. In the present article we try to bring forward some of the many examples which under the shape of a novel hide bioethical issues. The passage that bioethics carries out from the simple theoretical concept to legal expression finds an “intermezzo” in the social field to whom literature is in a privileged way connected. Edgar Allen Poe in his fantasy stories expresses fears regarding premature deaths caused by organ takings, Mary Shelley´s Frankenstein desecrates the dignity of human corpses, in “Heart of a Dog” Mihail Bulgakov speaks about a psychosis of change caused by a xeno-transplant, whereas with Dominique Lapierre (“The city of joy”) one comes upon a very actual problem: the organ trade. Thus, literature accomplishes the passage from theories and experiment to the consciousness of the large masses, claiming bioethics, at the same time, unavoidable answers.
 
Key Words: literature, fear, transplant, organ donation, anthropomorphize, death, trade, biotechnology
 
 
 
         E recunoscut faptul ca multe stiinte considerate sistematice (precum teologia, filosofia, etica) se preteaza cu greu unor abordari de factura narativa, dar ca, in acelasi timp, literatura se reveleaza adesea prolifica in a da glas problemelor, temerilor sau chiar angoaselor care bantuie societatea contemporana, solicitand disciplinelor specifice sa ia act si sa-si orienteze cercetarea, spre a raspunde noilor exigente pe care cercetarea stiintifica le ridica. In campul bioetic, acest filon s-a dovedit deosebit de fecund, dar, din pacate, destul de putin exploatat.
         Nu pretindem sa ne ocupam de un anumit gen de litaretura stiintifico-fantastica, de multe ori sclava genului horror, nici de acela nuelistic-lacrimogen, care abunda in serialele de televiziune. Credem insa ca unele referinte la literatura culta, intrata deja in patrimoniul cultural al umanitatii, vor fi in masura sa releve statutul interogatiilor care au dus la justificarea insasi a aparitiei bioeticii si care ii si garanteaza dreptul de cetatenie in sfera stiintelor despre om si pentru om. In articolul de fata, ne vom opri asupra catorva exemple literare referitoare la transplantul de organe, asa cum a fost receptat de literatura.
         Cand se vorbeste de transplant de organe, cele mai multe temeri si perplexitati se profereaza in jurul certificarii mortii. Asupra acestui aspect, consideram ca ultimul cuvant trebuie lasat stiintei medicale, care, in constiinta menirii sale in slujba sanatatii si a vietii omului – a oricarui om --, trebuie sa dea raspunsuri adecvate si fara echivoc.
         Dintotdeauna a existat temerea ca cel “mort” nu este inca pe deplin mort, ca ar exista o minima sansa de a-l resuscita, ca termenii “moarte clinica”, electroencefalograma plata” sau “stare vegetativa” sunt termeni tehnici, cu un oarecare grad de echivoc. De aici, si retinerea de a proceda la explant, de teama anticiparii acelui “moment” fatidic, in care un semen al nostru devine “cadavru”, precum si tendinta de a nu vedea cu ochi buni pe medicii care abia asteapta sa deposedeze pe cineva de toate organele (1).
         Aceasta frica a omului in fata mortii inevitabile si cvasi-tangibile este inegalabil ilustrata de Edgar Allan Poe intr-una din nuvelele sale fantastice, Inmormantarea prematura, din care citam un amplu fragment:
 
“Nu indrazneam sa ma sustrag prezentei celor care cunosteau dispozitia mea fata de catalepsie, de teama de a nu fi surprins de vreun atac departe de ei si a nu fi inmormantat inainte de stabilirea cu certitudine a starii mele de fapt. Pe de alta parte, aveam dubii serioase chiar fata de prietenii mei cei mai dragi, ma temeam ca nu cumva, in timpul vreunei transe prelungite, sa ma considere deja dus; am ajuns sa ma gandesc ca, datorita deranjului pe care li-l provocam, puteau chiar sa profite de ocazia unui atac prelungit, pentru a se elibera de mine. Degeaba se chinuiau sa ma asigure cu promisiuni solemne. I-am pus sa-mi jure ca nu m-ar fi lasat, sub nici o forma, sa fiu inmormantat inainte ca descompunerea sa anuleze orice posibilitate de conservare a trupului meu. Dar nici asa, teroarea mortii n-a cedat, nici n-am fost in stare sa gasesc oarecare liniste (…). Acum, iata, inca o data – cum, de altfel, se intamplase de mii de ori --, ma trezesc dintr-o totala inconstienta la un vag, indistinct sens al existentei. Incet, cu incetineala de melc, reveneau zorii cetosi ai constientei propriei mele minti. Un sopor. Impresia apatica a unei dureri surde si sufletul gol de speranta, de tensiune, o indiferenta absoluta. Asadar, dupa un lung interval, simt o scrijelare in urechi si, dupa un alt interval lung, o mancarime sau, mai exact, o furnicare a extremitatilor; apoi, un sens de placuta odihna, care mi s-a parut o eternitate, si un travaliu al senzatiilor ce nasteau si deveneau gand; o momentana recadere in inconstienta si o revenire rapida. In sfarsit, dupa putin, un lejer tremur al pleoapelor, un cutremur electric al unei indistincte terori a mortii a facut sa mi se adune tot sangele dinspre tample la inima (…). Incerc sa strig; buzele si limba uscate se strang convulsiv in incercare, iar din plamani, asupra carora simteam apasand un munte si care frematau, impreuna cu inima, la fiecare inspiratie greoaie si travaliata, nu iese nici un sunet. Miscarea maselelor, in incercarea de a striga, ma convinsera ca aveam fata infasurata, cu se face de obicei la morti, si intelesei ca eram intins pe ceva dur si ca ceva la fel de solit imi strangea coapsele. Inca nu incercasem sa misc nici macar un deget si dintr-odata ridicai bratele, care indelung statusera intepenit incrucisate. Cu ele, dadui de un capac din lemn ce se intindea deasupra mea la nu mai mult de sase polici de fata. Nu ma puteam indoi ca ma aflam intr-un sicriu” (2).
 
Din fericire pentru protagonistul acestei nuvele, cel inmormantat de viu reuseste sa se elibereze. Insa angoasa pe care autorul o descrie aici in minime detalii chinuie uneori rudele celui de la care se va face explantul: va fi oare cu adevarat mort cel in legatura trebuie sa exprimam consensul pentru prelevare de organe? Si daca semnatura noastra, prin cine stie ce conjuncturi imperceptibile pentru noi, e echivalenta cu autorizarea abrevierii vietii celui drag noua? Daca la angoasa mortii facem sa se adauge si aceea de a fi fost omorat de cei dragi lui?
Nu putem sa nu face referinta, in acest context de “bioetica narativa”, la faimoasa figura a lui Frenkenstein (3), devenita deja mitologica pentru secolul XX. Nu mai avem de-a face cu angoase subconstiente, ci cu posibile proiectii de viitor si cu perplexitati epistemologice asupra transplantologiei. Serioase semne de intrebare se ridica in fata stiintei “substitutive”, care este vazuta adesea in termeni de “profanare” a corporeitatii cadavrului. Vanturarea delirului prometeic poate avea uneori efecte nefavorabile transplantului. O abordare in termeni echilibrati si realisti a acestor probleme poate avea drept rezultat imprastierea temerilor in parte intemeiate, in parte exagerate. Ignorand reprezentarile cinematografice, ar fi interesant sa ne oprim putin asupra unui fragment din Frankenstein a lui Mary Shelley; de notat ca opera are ca subtitlu: Prometeul modern.
 
“Cine si-ar putea imagina ororile muncii mele talharesti in timp ce ma agitam prin mormintele umede pe care le profanam sau in timp ce torturan un animal inca viu, pentru a da viata argilei inerte? Membrele imi tremura acum, iar privirea mi se intetoseaza doar la gandul (acestor lucruri). Atunci, un impuls irezistibil, aproape frenetic, ma imboldea neincetat; sufletul meu, simturile mele erau intru totul pierdute, dedicate doar atingerii acestui scop. Era vorba, da fapt, de o transa pasagera, care mi-au ascutit si mai mult simturile indata ce acel stimul a incetat si, in acord cu vechile mele abitudini, am adunat din morminte si am violat, cu maini profane, tainele inefabile ale corpului uman” (4).
 
Mai putin ribila decat precedentele, povestirea unui transplant de hipofiza la un caine, adica, in iconomia romanului, transformarea unui caine in om, ne-o ofera scriitorul rus Mihail Bulgakov, in cartea sa, devenita celebra, Inima de caine. Nu ne intereseaza aici referintele politice si sociale, care abunda in textul scriitorului, ci teama colectiva care se proiecteaza pe ecranul unei stiinte invazive. De fapt, transplantul unui organ ar pune in pericol insasi identitatea organismului care primeste un corp strain si care-l face sa devina altceva decat este. Aceeasi amenintare planeaza si asupra celui de la care se preleveaza organul: identitatea lui ramane cu ceva “lipsa”. Chiar si cand e vorba de un cadavru, prelevarea unei parti e vazuta ca o amenintare a identitatii sale “cadaverice”. Aceasta ar induce la diminuarea drepturilor pe care atat omul, cat cadavrul le are in mod natural.
Lectura textului lui Bulgakov fixeaza tensiunea in jurul identitatii subiectului care primeste hipofiza, un subiect care nu mai este egal siesi. Putem nota aici o suprapunere intre identitatea personala si organicitatea; amputarea celei din urma comporta obligatoriu modificarea celei dintai.
 
“22 decembrie 1924, luni. Foaia de observatie: Caine de laborator; Varsta: circa doi ani; Sex: masculin; Rasa: maidanez; Nume: Pallino; Blana: razata, cu smocuri, maro cu pete.
23 decembrie. La orele 8.30 seara, efectuata operatia, prima in Europa, metoda Preobrajensky (…), dupa prealabila gaurire a craniului, extirpata hipofiza si substituita cu cea a unui om de 28 de ani, decedat cu 4h si 4’ inainte de operatie.
29 decembrie. Se constata neasteptata pirdere a parului de pe frunte si pe flancuri. Chemati pentru consultatie: titularul catedrei de dermatologie, Prof. Vasili Vasilievici Bundaraev, si directorul Institutului Demonstrativ Veterinar din Moscova. Cazul definit fara precedent in literatura. Diagnostic incert. Seara, prima aparitie a latratului (ore 8.15). De notat, brusca schimbare a timbrului si scaderea tonului. In locul tipicului “ham-ham”, se distinge diftongul “a-i”, care, prin intonatie, seamana cu un gemut.
30 decembrie. Pierderea parului capata caracterul unei alopecii generale. La greutate, neasteptate 30 kg, prin dezvoltarea oaselor. Cainele, in pozitie de decubit.
31 decembrie. Apetit colosal. (Pete de cerneala pe caiet; apoi, caligrafie grabita.) Orele 12.12 p.m. Cainele, in mod distinct: AKSEP… (intrerupere in caiet, apoi, evident, din gresala, datorita emotiei, se citeste):
1 decembrie (sters si corectat) 1 ianuarie 1925. Fotografiat azi dimineata. Latra AKSEP, repetand cuvantul cu intonatie forte si aproape vesela. Orele 3 dupa amiaza (cu litere mici) a ras, provocand lesinul ingrijitoarei Zina.
7 ianuarie. Fiinta a pronuntat multe cuvinte: “caruta”, “epuizare”, “jurnal de seara”, “cadou pentru copii” si toate acele imprecatii care exista in lexicul rusesc. Are un aspect straniu. Parul s-a conservat doar pe cap, pe menton si pe piept. Restul corpului e fara par, pielea moale. In zona organelor genitale, “om” in toata puterea cuvantului. Craniul a crescut in mod evident. Fruntea tesita si joasa.
8 ianuarie. Seara tarziu s-a pus diagnosticul. Ca adevarat om de stiinta, Filip Filipovici si-a recunoscut propria eroare: substituirea hipofizei nu provoaca intinerirea, ci o totala antropomorfizare (…). Se deschide un nou capitol al stiintei: fara a recurge la (metodele) alambicate ale lui Faust, am creat un homunculus. Bisturiul chirurgului a dat viata unei noi entitati umane” (5).
 
            Prin xenotransplant, asadar, omul risca sa devina animal, iar animalul, sa se “antropomorfizeze”. Evident, mult mai diminuate, aceste temeri continua sa nelinisteasca pe unii. Si totusi, stiinta biotehnologica a facut considerabile progrese in directia transplantului de organe de la animal (se studiaza posibilitatea transplantului de la porc, de exemplu) la om. Nu stim ce ar putea insemna acest lucru pentru rasa umana sau daca temerile sugerate de Bulgakov sunt fondate, insa un plus de prudenta e de recomandat in oricare din variante.
            Un ultim aspect, pe care am vrea sa-l ilustram literar este unul de maxima actualitate: se refera la comertul cu organe, flagel care priveste, in primul rand, tarile subdezvoltate, dar si pe cele industrializate, si imbracand forme cat mai variate. In tarile lumii a treia, vanzarea unui organ este vazuta ca o plauzibila cale de a iesi din saracie. In tarile “lumii bune”, acest comert sa invarte in jurul embrionilor si tesuturilor din care se preleveaza celule stem. Pentru populatiile sarace, acest fenomen este facilitat de diferentele de cadre legislative ce variaza de la o tara la alta. Astfel, acolo unde legislativa este mai rigida se constata o adevarata migratie de interes in directia tarilor unde legea este permisiva. Cei ce-si permit, apeleaza la sacrificiile atator saraci din India sau al meninos de rua din America de Sud. E evident ca, in astfel de tari, conditile tehnologice pentru prelevarea de organe sau tesuturi in bune conditii lipsesc; iar daca fenomenul e perceptibil, se intelege ca avem de-a face cu concursul unor structuri potente financiar, care dezvolta un astfel de comert reprobabil. Aici, clandestinitatea capata caractere de inalta clasa; un fel de “clandestinitate de lux”.
            O pagina sugestiva din Cetatea bucuriei ne ajuta sa intelegem acest fenomen atat de practicat in India:
 
<<“Vrei sa castigi cateva rupii?”, intreba un omulet cu ochelari ce semana mai mult cu un functionar decat cu un vanzator de bazar. Hasari il observa cu atentie pe necunoscut si ii facu semn ca da.
“Nu trebuie decat sa ma urmezi. Te voi duce intr-un loc, unde iti vor lua un pic de sange si iti vor da treizeci de rupii. Cincisprezece pentru mine si cincisprezece pentru tine”.
“Treizeci de rupii pentru sangele meu!”, repeta Hasari socat.
“Cine poate vrea sangele unui mic diavol ca mine si sa-mi mai si dea treizeci de rupii?”
“Idiotule, sangele e sange!”, replica vioi omul cu ochelari. “Ca vine de la un bandit sau de la un proscris, de la un marwarii plin de bani sau de la un rebut ca tine, tot sange este”. Convins de o asemenea logica, Hasari se ridica cu greutate in picioare si-l urma pe necunoscut. Omul avea o meserie destul de raspandita in oras, unde cea mai mica sursa de castig atragea oricum o intreaga gasca de paraziti, numiti “middlemen”, intermediari. Pentru orice tranzactie sau prestare de serviciu, exista unul sau mai multi intermediari, care-si percepeau procentele lor. Individul cu ochelari era un vanator de donatori si lucra penru una din nenumaratele banci private de sange aparute la Calcutta. Tehnica sa consta in a se invarti pe langa portile santierelor, ale fabricilor, ale magazinelor, oriunde se puteau gasi oameni fara munca, gata sa accepte orice in schimbul a cateva rupii. Intrucat tabuurile islamului ii impiedicau pe musulmani sa dea propriul sange, el se interesa doar de hindusi. Pentru un om strans de probleme, vanzarea propriului sange era ultima posibilitate de supravietuire. Iar pentru comerciantii vicleni si fara scrupule, era ocazie de castig. Cererea de sange din partea spitalelor si a clinicilor, intr-un oras imens precum Calcutta, era de cateva zeci de mii de flacoane pe an. Cata vreme cele patru sau cinci banci oficiale de stat nu erau in masura sa raspunda solicitarilor, era normal ca o intreaga armata de intreprinzatori privati sa profite de o astfel de piata. La Calcutta, origine putea sa deschida o banca de sange. Era de ajuns complicitatea unui medic, pentru a te inscrie la departamentul de Sanatate, sa iei in chirie un local, sa-ti cumperi un frigider, cateva seringi, pipete si flacoane si sa angajezi un tehnician de laborator. Rezultatul era o activitate prolifica, ce depasea, conform unor zvonuri, o cifra de afaceri de zece milioane de rupii, un milion de dolari pe an>> (6).
 
In astfel de situatii se gasesc o multime de persoane, obligate sa-si vanda sangele sau parti din propriul corp sau gameti, fara sa se gandeasca la propria sanatate, la faptul ca-si aduc o contributie la dezvoltarea unui trafic ingrozitor, care deja sfideaza demnitatea persoanei umane, dar care, in anumite conditii, poate ameninta direct integritatea personala a celor carora li se preleveaza organe sau tesuturi fara acordul lor. A facut zarva zvonul traficului de copii in tarile din estul Europei. Traficul de organe functioneaza subteran. Ne lasa uimiti recenta propunere de lege in Marea Britanne privind comercializarea de ovuli.
Medicul se gaseste adesea in situatia de a oferi propria complicitate in actiuni incompatibile cu vocatia sa si, mai grav, un anumit “suport cultural”. E, deci, logic, chiar daca reprobabil, ca unii medici, precum chirurgul indian K. C. Reddy, sa propuna legitimarea unei rezolutii economice intre donator si primitor, ca forma a “raului minor”, cu scopul de a controla traficul clandestin de organe umane (7).
 
In cele de mai sus, am incercat sa facem nu o “istorie romantata” a unor temeri ce pleaca de la fapte concrete, uneori – si pentru unii – dureros de concrete, ci sa dam glas unor unor probleme carora stiintele biotehnologice si medicale, impreuna cu cele teologice, filosofice si sociale, trebuie sa le raspunda in forme legale (in termeni de drept), astfel incat oprobiul sa nu cada doar (sau mai ales) in sfera celor dintai, de vreme ce devianta se situeaza in campul moralei.
Literatura (beletristica) se bucura de facilitatea de a penetra mai usor in acele straturi sociale care nu ridica pretentii intelectuale deosebite si are capacitati formatoare de constiinta sociala. E de apreciat ca ea se ingrijeste si de problemele care framanta stiintele medicale si biotehnologice, ca tine pasul cu ultimele cuceriri ale acestor stiinte si ca, in acelasi timp, se face ecoul impactului pe care acestea din urma il are asupra celor multi. In felul acesta, scriitorii se erijeaza in “profeti” ai epocii lor “grabite”, ai post-modernismului care nu mai permite omului sa se opreasca o clipa spre a medita asupra cursului vietii sale si al societatii in care traieste. Stiinta este a omului si pentru om si nu trebuie sa vorbeasca o “limba straina”, inaccesibila celor care, in fiecare zi, apeleaza la serviciile sale. Mai ales intr-un camp atat de sensibil, precum cel al sanatatii si al vietii.
 
 
 
 
 
 
 
Note bibliografice:
 
  1. Salvino Leone, L’etica della donazione d’organi, in Salavore Privitera (coord.), La donazione di organi. Storia, etica, legge, Città Nuova, Roma 2004, p. 88;
  2. Edgar Alla Poe, Il seppellimento prematuro, in Racconti del terrore, Mondatori, Milano 1985, pp. 283-285;
  3. Creatoarea lui Frankenstein este Mary Shelley, Frankenstein, 1818; reeditat in engleza moderna, Dent and Dutton, London and New York 1963; editia franceza, Frenkenstein, Press Pochet, 1994; studii: Gwenhael Ponnau, La Folie dans la littérature fantastique, PUF, 1997; ID., Les Savants fous (cu traducerea lui Frankenstein de Mary Shelly); a se vedea si Pierre Brunel (coord.), Miturile secolului XX, vol. I, Univers, Bucuresti 1999, pp. 327-332;
  4. Mary Shelley, Frenkebstein o il Prometeo moderno, Demetra, Bussolengo 1995, pp. 65-66;
  5. Mihail Bulgakov, Cuore di cane, Newton, Milano 1975, pp. 52-53;
  6. D. Lapierre, La città della gioia, Mondadori, Milano 1985, pp. 62-63;
  7. K. C. Reddy, Organ Replacement Therapy: Ethics, Justice and Commerce, Springer-Verlag, Berlin-Heidelberg 1991.

Căutare

Instagram

    5 X 1000

    Reportaje EORI

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Vă Recomandăm

    Numărul total de vizitatori

    10740752