Repere biblice misionare (m.)

 

Repere biblice despre misiune (m.)

În VT[1]:

-          pentru rabini termenul avea sensul acțiunii conform proiectului și însărcinării cuiva;

-          din perspectivă iudaică, trimisul reprezenta în persoana sa pe cel care l-a trimis (Dumnezeu, regele, etc.) și avea puterea celui din partea cui venea;

„Deci au venit slujitorii lui David la Abigail in Carmel si i-au zis asa: “David ne-a trimis la tine, ca să te luăm să-i fii femeie”. Atunci ea s-a sculat și s-a închinat cu fală până la pământ și a zis: “Iată roaba ta este gata să fie slujnică, ca să spele picioarele slugilor domnului meu” (1 Reg. 25,40-41).

„Insă căpeteniile Amoniților au zis către Hanun, domnul lor: “Socotiți, oare, că David din dragoste către tatăl tău a trimis mângâietori la tine? Nu cumva a trimis David slugile sale la tine ca să iscodească cetatea și să vadă ce este în ea și apoi s-o dărâme? Atunci a luat Hanun pe slugile lui David și a ras fiecăruia jumătate de barbă și le-a tăiat hainele pe jumătate, până la șolduri, și apoi le-a dat drumul” (2 Sam. 10,3-4).

-          trimisul regelui era (trebuia să fie) primit ca însuși regele;

„Mariam și Aaron vorbeau însă împotriva lui Moise pentru femeia etiopiancă, pe care o luase Moise, căci Moise era căsătorit cu o etiopiancă. (Și a zis Domnul): Cum de nu v-ați temut să cârtiți împotriva robului Meu Moise?” Și s-a aprins mânia Domnului asupra lor și, depărtându-Se Domnul, S-a depărtat și norul de la cort și iată Mariam s-a facut albă de lepră, ca zăpada” (Num. 12,1,8,9,10).

 

-          šālîăh͎ reprezenta raportul dintre 2 sau mai multe persoane; rezultă că cel trimis devenea reprezentantul unui popor sau al unei comunități. De aici a căpătat înțeles religios și s-a așezat și între instituțiile statului evreu; de ex.: sinedriul îi însărcina pe rabini cu diferite treburi; ei au fost la Mântuitorul și L-au întrebat:

„Iar după ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învața, arhiereii și bătrânii poporului și au zis: Cu ce putere faci acestea? Și cine Ți-a dat puterea aceasta?” (Mat. 21,23)

-          tot ei reprezentau poporul și erau trimiși în diaspora iudaică de către autoritatea centrală, ca să verifice problemele care țineau de Lege;

„Și aceasta este mărturia lui Ioan, când au trimis la El iudeii din Ierusalim, preoți și leviți, ca să-l întrebe: Cine ești tu?” (Ioan 1,19).

-          Sfântul  Apostol Pavel, când mergea la Damasc era un šᵉlûh͎îm al autorității centrale, cu scrisori de acreditare. Sinedriul l-a însărcinat pe mai marele preoților, care trebuia să supravegheze și să se asigure că Legea se împlinea. Acesta era delegatul a tot poporul în ziua marelui post;

-          în VT misiunea consta în serviciul sacerdotal, profetic și eshatologic al poporului ales, înaintea lumii, prin care Dumnezeu avea să instaureze era mesianică; popoarele vin la Ierusalim (Is. 60,5; 61,6); ideea: salvarea Israelului și a „multor popoare” (Is. 2);

-          o legitimare directă a misiunii creștine nu poate fi pusă în legătură cu VT;

-          nu descendența, ci împlinirea dreptății este elementul decisiv;

-          misiunea nu depinde de Israel, de un loc anume, ci de dorința salvării unei lumi întregi, exprimată clar de Dumnezeu;

-          prin respectarea Legii se evidenția sfințenia și măreția lui Dumnezeu, slava Sa;

În greaca profană:

-          ἀπόστολος  era un termen tehnic al limbajului politic; ca adjectiv, se referea la o navă de transport/flotă/armată; de aici s-a dezvoltat sensul trimiterii unui grup de oameni cu un anume scop;

În NT:

-          ἀπόστέλλειν– trimiterea este făcută cu un scop bine determinat, special și particular.

-          acest scop stabilește (în primul rând) un raport, atât între cine trimite și cine primește, iar în al doilea arând între cel care trimite și persoana/lucrul trimis[2];

-          trimiterea pentru  o misiune, ceva de făcut[3];

-          celor trimiși li se dădea o autorizație; ei erau reprezentații autorității emitente[4];

-          ἀπόστέλλειν indică puterea deplină conferită de Dumnezeu, în timp ce πέμπειν se referă la misiune încredințată de către o autoritate umană, profană;

-          ἀπόστέλλειν avea în vederea trimiterea unui mesager fără ca să-i fie pronunțat sau amintit (uneori) numele, dar cu o misiune specială, ceea ce înseamnă că pe primul loc se situa trimiterea în sine și scopul ei, iar persoana care ducea anunțul trecea pe locul secund[5];

-          šlh(din ebraică) – indică importanța celui care trimite și scopul trimiterii; astfel, trimisul devine purtătorul autorității, al mesajului[6], al spiritului sau al duhului Emitentului[7]; inițial, termenul avea sensul de „a lăsa să plece pe cineva”; apoi s-a adăugat semnificația de a „trimite”, care este mai mult decât înțelesul primar, căci acum se arăta clar voința Cuiva pentru ceva sau Cineva[8].

 

-          În LXX ἀπόστέλλειν cu referire la Dumnezeu arată voința Sa și conștiința că El posedă dreptul de a trimite; persoana trimisă este redusă volițional la minim[9];

 

În NT ἀπόστέλλειν – apare de 135 ori: de 12 ori în afara Evangheliilor și a Faptelor; între care cele mai importante sunt:

·         Rom. 10,15: „Și cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși?”;

·         1 Cor. 1,17: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc”;

·         Evr. 1,14: „ Îngerii oare nu sunt toți duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii?”[10].

 

-          Πέμπειν – se găsește de aprox. 80 ori; 33 în Ioan, 5 Apoc, 4 Mat, 10 Lc., 1 Mc. În NT acesta se folosește și când accentul este pus pe acțiunea trimiterii, pe când ἀπόστέλλειν când se evidențiază trimiterea legată de conținutul ei; sinopticii și sf. Pavel când vorbesc despre Dumnezeu folosesc doar ἀπόστέλλειν.

-          În Evanghelia după Ioan, Mântuitorul folosește ἀπόστέλλειν pentru a desemna mandatul său către Evrei și în fața ucenicilor, ceea ce înseamnă că în spatele cuvintelor Sale și a Persoanei Sale este Însuși Dumnezeu Tatăl.

-          ἀπόστέλλειν exprimă trimiterea în serviciul Împărăției lui Dumnezeu, cu autoritatea și puterea Aacestuia; sunt elocvente cuvintele prin care se încheie prima Evanghelie și Faptele Ap:

Mt. 28,19:„Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-leîn numele  Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,”

Fap. 28,31: „Propovăduind împărăția lui Dumnezeu și învățând cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala”.

Acestea sunt punctele care unesc cele două Testamente (a se vedea literatura intertestamentară și primele îndemnuri ale Mântuitorului și sf. Ioan: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor”).

            Cuvântulἀπόστολος este atestat de 79 de ori în NT. În Mt., Mc., și Ioan, apare o singură dată. În scrierile Sfântului Apostol Pavel este prezentă de 29 de ori. De 34 de ori în Lc.; 28 în Fap. și restul 6 în Ev. Câte o dată, termenul se găsește în Evrei, 1 Petru și Iuda. De asemenea , este utilizat în formulele destinatare ale Epistolelor Pastorale, în 1 Ptr. și 2 Ptr.

Semnificația termenului:

A.    nu desemnează actul trimiterii sau a obiectului trimis, ci are în vedere un om care este trimis, și mai precis un pleni-potențial. În NT cuvântul ἀπόστολος se referă doar la oameni; în anumite circumstanțe și unele femei ar fi putut avea acest nume, dar acest fapt ar fi fost în contradicție cu însuși termenul, căcišālîăh͎ este un termen juridic, iar femeile evreice aveau drepturi limitate și mai presus nu puteau îndeplini funcția de martore (pentru ele însele), căci statutul lor urma sclavilor. În schimb, fiind proprietatea unui domn, ele puteau reprezenta voința lui, de ex. puteau oferi sacrificiul mielului de Paști[11].

B.     În Ioan 13,16 există o identitate deplină între ἀπόστολος și šālîăh͎;

„Adevărat, zic vouă: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el”.

Aici ἀπόστολος este traducerea termenului ebraic, înțeles ca și însărcinat de a reprezenta juridic persoana cuiva sau lucrul cuiva. Dumnezeu ca și autor și inițiator al trimiterii  (și implicit al misiunii), se identifică cu cei trimiși, căci:    

„Adevarat, adevarat zic voua: Cel care primeste pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Ma primeste; iar cine Ma primeste pe Mine primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (13,20).

Acest fapt trebuia determina categoric implicarea (fizică, psihică, sufletească, etc.) în misiune a apostolilor și a reprezentanților acestora, căci ei aveau conștiința prezenței lui Dumnezeu în lucrarea lor; de unde și răsplata:

 „Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă, că voi cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel.Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnica” (Mt. 19, 28-29).

C.     Ca șišālîăh͎ și ἀπόστολος desemnează trimisul unei comunități. Acesta este semnificatul expresiei din 2 Cor. 8,23 cu care sf. Pavel desemnează grupul acelora care au dus la Ierusalim darurile Bisericilor grecești, adunate la îndemnul său pentru „sfinți”[12];

D.    În sens restrictiv tot ἀπόστολοi sunt numiți aducătorii kerygmei, anunțului NT, a vestei celei bune, adică mai întâi cei 12. Termenul este folosit în Mt. 10,2; Mc. 6,30. Apostoli s-au numit și o parte din primii misionari creștini, chiar dacă n-au aparținut cercului de apostoli, cum se petrece în Fapt. 14,4,14, unde Pavel si Barnaba sunt numiți așa; la fel sunt numiți și: Iacov, fratele Domnului (Gal. 1,19), Iunia și Andronic, etc. (1 Cor. 15,7)[13].

-          Apostolatul își are fundamentul în trimiterea sa de către Hristos Cel Înviat/Cel Viu: „Oare nu sunt eu liber? Nu sunt eu apostol? N-am vazut eu pe Iisus Domnul nostru?” (1 Cor. 9,1);

-          Apostolii se identifică cu aceeași misiune pe care au avut-o profeții în VT (Ef. 2,20; 3,5). Ei reprezintă Biserica Universală (1 Cor. 12,28);

 

μαθηταί(învățăceii, discipolii) devin apostoli.

-                      instituția apostolatului și numele de apostol își au originea în cuvintele Mântuitorului, numele de „apostol” nefiind legat de semnificația sa grecească, nici de vreo instituție din această arie, ci de instituția šālîăh͎. Tot Mântuitorul a unit šālîăh͎/ἀπόστολος cu anunțul învățăturii, timp în care cel în cauză se dedică total misiunii.

 

Mântuitorul Iisus Hristos – Trimisul lui Dumnezeu Tatăl

În Ioan 20,21 cu ἀπόστέλλειν,  Hristos indică propria Sa trimitere de către Tatăl și Își bazează autoritatea pe cea a  Tatălui Însuși (a se vedea și Ioan 3,17; 10,36, 17,18):

„ Și Iisus le-a zis iarăși: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi”.

Tot prin acest cuvânt se arată că Hristos Însuși participă la opera trimișilor Săi -  sfinții apostoli (deci și a întregii ierarhii bisericești care lucrează în/cu Duhul Apostolilor, nu și a sectarilor, schismaticilor, ereziarhilor[14]). Ucenicii pun mai degrabă în evidență prezența lui Hristos în misiunea lor, decât autoritatea lor de trimiși[15]. Misiunea este fructul iubirii care-și are originea în voința Tatălui de a mântui întreg neamul omenesc:

-          Însuși Duhul sf. este trimis de Fiul (Ioan 14,26; 15,26) (πέμπειν) și în El se actualizează prezența și participarea Mântuitorului Hristos în activitatea discipolilor;

-          În Evr. 3,1,  Hristos este numit „Apostol”; aceasta semnifică faptul că în El s-a împlinit revelația definitivă a lui Dumnezeu Tatăl prin mijlocirea Sa[16]:

„Pentru aceea, frați sfinți, părtași chemării cerești, luați aminte la Apostolul și Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos”,

-          Hristos S-a îndreptat către toate categoriile sociale (vameși, sutași, desfrânate etc.) din rândul poporului evreu, dar și spre neamuri, trimițându-i pe apostoli.(1 Co. 15,5-8; In. 20,21; Mc. 3,25; Rm. 1,5; 11,13; Gal. 1,15;

-          trimiterea celor 12 în Mat. 10,1; Lc. 10,1;

-          Domnul a predicat în templu, sinagogă, case particulare, locuri publice;

 

Apostolatul creștinismului primar

-          Predicarea Împărăției lui Dumnezeu;

-          Mântuitorul  este Cel Care îi numește ἀπόστολοι și-i alege dintre ucenici[17]; misiunea le fusese dată de El Însuși; ea consta în anunțarea Evangheliei și a împlinirii profețiilor VT[18].

-          ei erau martorii Învierii (Lc. 24,49; 1 Cor. 15,8); cercul lor nu era prea mare (deci nu toți cei 500 de frați care-L văzuse pe Domnul erau apostoli); dintre ei nu făceau parte femeile, chiar dacă acestea Îl văzuse pe Domnul înviat și chiar mai și profețeau (Fapt. 21,8).

Mat. 28,19: „Drept aceea mergând învățați toate neamurile, învățându-le” –

πορευθέντες οὖν μαθητεύσατε πάντα τὰ ἔθνη

-          modele sau tipologii de trimitere la misiune asemănătoare celei din Mat. 28,19, se găsesc în: Ieș. 7,2; Ios. 1,7; 1 Paral. 22,13, Ier. 1,7[19].

„Tu dar vei grăi lui Aaron toate câte îți voi porunci, iar Aaron, fratele tău, va spune lui Faraon, ca să lase pe fiii lui Israel să iasă din pământul lui” (Ieș. 7,2);

„Fii dar tare si foarte curajos, ca sa pazesti si sa implinesti toata legea pe care ti-a incredintat-o Moise, robul Meu; să nu te abați de la ea nici la dreapta nici la stânga, ca să pricepi toate câte ai de făcut”(Ios. 1,7);

„Atunci vei fi cu spor, de te vei sili să împlinești așezămintele și legile pe care le-a dat Domnul lui Moise pentru Israel. Fii tare și curajos, nu te teme și nu te deznădăjdui” (1 Paral. 22,13);

„Domnul însă mi-a zis: <<Să nu zici: Sunt încă tânăr; căci la câți te voi trimite, la toți vei merge și tot ce-ți voi porunci vei spune>>” (Ier. 1,7).

Din textele de mai sus se poate observa:

·         în VT, porunca[20] lui Dumnezeu era transmisă unui slujitor al Său, care a fost chemat printr-un mod deosebit, la o slujire aparte în cadrul poporului ales.

·         profetul trebuia să meargă la toți aceia către care Domnul îl trimitea; nu este omisă vreo parte din întreg, și nici nu este vreo preferință către careva; în VT trimiterile erau singulare (nu mai mult de o persoană; excepție fac Moise și Aaron) și naționale. 

·         porunca de a merge și de a face ucenici;

·         imperativul observării a tot ceea ce Mântuitorul a poruncit;

·         promisiunea prezenței divine în orice timp și loc până la sfârșitul misiunii;

·         Sfârșitul m. în Biserică va avea loc „la sfârșitul veacului”[21].

-          A se vedea: Deut. 31,14-15,23; Ios. 1,1-9 ( vv. 7-9); A se compara cu Mc. 16,15; Lc. 24,47.

„A face ucenici”[22]  înseamnă a-i ajuța pe alții să trăiască aceeași experiență pe care ai trăit-o tu, când ai devenit ucenic, și pe toată perioada uceniciei; „discipoli ai lui Hristos”, nu ai altora, sau ai lor înșiși.

-          pentru a începe să I se urmeze lui Hristos și a face lucrarea Sa, nu trebuie să se aștepte, ci trebuie „să se meargă”,  deoarece așa se va crește duhovnicește:

-          „A face ucenici” înseamnă a crea o legătură între o persoană și Dumnezeul-Iubire, o Iubire personală care iartă și care vindecă rănile păcatelor; înseamnă a pune bazele vieții creștine, după modelul lui Hristos.

-          „discipol” este definiția concretă a creștinului; exprimă o relație personală, înaintea transmiterii unui mesaj; așadar, MISIUNE înseamnă a anunța Kerygma, comuniune, liturghie și diaconie. Modalitatea trimiterii se face prin rugăciune, post, punerea mâinilor[23];

            Reprezentantul „clasic” al apostolatului în NT est Sfântul Apostol Pavel. Activitatea sa misionară este redată în Biblie, pe când a celorlalți apostoli se găsește în Sfânta Tradiție. Deși nu a fost cu Mântuitorul Hristos nici înainte de răstignire, nici după înviere, totuși el a putut spune că a muncit în slujba lui Hristos mai mult decât ceilalți (1 Cor. 15,10). Chemarea sa la apostolat a presupus intervenția directă a lui Hristos, fără a se lua în considerare posibilitatea lui de a refuza, ci doar de a recunoaște „domnia” lui Dumnezeu și de a începe să se supună voii Lui (Gal. 1,15). La începutul misiunii sale el a trebuit să se rupă total de familie și de patrie, și de trecutul său, pe când la ceilalți apostoli lucru acesta nu a existat (1 Cor. 15,9; Gal. 1,13,23; Filip. 3,7). Conștiința propriei misiuni a fost determinată de întâlnirea cu Hristos lângă Damasc.

-          prin Gal. 1,15 și 1 Cor. 3,5 sf. Pavel se înserează în planul divin ca un element important și indispensabil;

-          conștiința apostolilor și a unora dintre colaboratorii lor, de a fi trimiși de Dumnezeu, este specifică într-un anume fel, întregului creștinism primar;

-          Sf. Pavel nu a dat o importanță prea mare semnelor apostolatului (2 Cor. 12,12);

-          Apostolul subliniază caracterul revelat al predicii sale, ceea ce-l apără de orice eroare umană. De aceea de multe ori în Epistole, el arată „mandatul” dat de Hristos; nu se tratează de persoana sa, ci de cauza pe care o reprezintă (1 Cor. 1,18 – rob al crucii). Așa se explica lupta lui Pavel împotriva partidelor formate la Corint.

-          conștiința lucrării cu Hr (2 Cor. 6,1); suferința și sărăcia sunt 2 caracteristici care acompaniază figura apostolului:

„De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare. M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-ați silit! Căci se cuvenea să vorbiți voi de bine despre mine, pentru că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli, deși nu sunt nimic. Dovezile mele de apostol s-au arătat la voi în toată răbdarea, prin semne, prin minuni și prin puteri” (2 Cor. 12,10-12).

-          în tot ce face Pavel, el vede mâna lui Dumnezeu (1 Cor. 3,9)

-          Pavel cunoaște responsabilitatea care-i vine din apostolat:

„ După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înțelept meșter, am pus temelia; iar altul zidește. Dar fiecare să ia seama cum zidește; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos (1 Cor. 3,10-11), de unde și conștiința prezenței divine „căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Co. 3,9).

Viața autentică a creștinului este primul mijloc de a face misiune. Preotul/creștinul trebuie să creadă în ceea ce anunță, să trăiască ceea ce crede, să predice ceea ce crede.

Metode pauline:

1.      Muncește, ca să nu îngreuneze pe alții;

2.      Face colecte și-și ajută comunitățile aflate în nevoi;

3.      Predică în cetățile aflate de-a lungul marilor cetăți și a drumurilor „internaționale”;

4.      Scopul predicării Evangheliei: de a face noi creștini, implicit noi comunități[24];

5.      Avea 57 de colaboratori, dintre care un cerc mai restrâns: Timotei, Tit, Sila și Sostene;

6.      Se concentra pe nucleele familiale: Cloe (1 Co. 1,11), Aquila (1 Co. 16,9), Febe (Rm. 16,1);

7.      Importanța femeilor (păgâne, de condiție bună, care lucrau faptele bune);

8.      Grupurile creștine formate trebuiau să ajungă în măsura de a trăi ca și o singură comunitate în Hristos, să proclame la rândul lor Evanghelia și să-i atragă și pe alții; în centrul vieții eraEuharistia și Ierarhia;

m = a crea o structură de legături afective interpersonale directe și intime

 

Propuneri pentru o mai bună misiune în parohii:

1.      Constituirea unei duminici dedicate misiunii, în care Preasfințitul să trimită un scurt cuvânt de învățătură cu doi destinatari: clerul și credincioșii; în acesta se va încerca o conștientizare și o dinamizare a implicării (și) laicatului în activitatea socio-culturală, misionară a Bisericii[25].

2.      Misiunea în parohie ar trebui să aibă în vedere orice metodă pozitivă de a interacționa cu toți creștinii parohiei, în orice plan al vieții acestora; din înțelepciune iudaică reținem importanța predicii actualizate, și implicit a oricărui fel de dialog în afara altarului (evreii au transmis Legea sute de ani prin viu grai și studiu asiduu, și apoi în scris, de unde înțelegem importanța comicării).

3.      Acolo unde nu există catapetesme sau axionițe, să se sugereze ca cei care dau comandă să ceară sculpturilor să creeze un stil anume de sculptură (bizantin, etc.), sau să se inspire dintr-un stil românesc: ștefanian, brâncovenesc, etc; căci, din nefericire câți meșteri sunt, atâtea stiluri.

4.      Cooperarea cu diferite forme ale Caritasului sau a unor instituții similare, unde există.

 


[1]Aproape fiecare idee VT sau NT se poate dezvolta în parte morală, lucru ce rămâne în interesul și competența fiecăruia dintre noi.

[2]Aici se au în vedere cele trei slujiri ale Mântuitorului prin care El a stat în relație cu Tatăl și a lucrat mântuirea „obiectivă” („Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamant; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-l fac, l-am savarsit”, Ioan 17,4), și în același timp, rolul de mijlocitor al preotului, prin împuternicire,; („Până acum nu ați cerut nimic în numele Meu; cereți și veți primi, ca bucuria voastră să fie deplină”, Ioan 16,24); „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii” (1 Tim. 2,1). Așadar, aici există un înțeles alm.

[3]Lucrarea cu timp și fără timp în slujirea Cuvântului, K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω, Gerhard Kittel, Gerhard Friederich, Grande Lessico del Nuovo Testamento, Vol. 1, Edizione italiana a cura di Felice Montagnini e Giuseppe Scarpat, Paideia, 1065.

[4]În cazul de față se înțelege că este vorba de conștiința preotului, care este trimisul episcopului, reprezentantul lui Hristos; „Caci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti! (1 Cor. 9,16).

[5]În acest caz se pot aminti multe locuri din VT în care profeții erau (re-)trimiși să propovăduiască o catastrofă iminentă (distrugerea Ninivei, a Ierusalimului, etc.) fără să se țină cont (la o primă vedere) de persoana lor; (re-trimiterea avea loc după mai multe încercări ale prorocilor de a-i convinge pe destinatari să renunțe la faptele rele).

Mai mult, Dumnezeu și-I însușește ca fiind „ai săi”, în așa măsură, încât îngăduie să li se întâmple diverse suferințe, cum ar fi: înghițirea de către un mare pește (și să rămână cu urmele sucului gastric pe chipul și corpul lor spre spaima celor cu care intrau în contact), să fie puși în temniță și în groapa cu noroi (Ieremia 20; 38), să se căsătorească cu o desfrânată (Osea) etc. Profeții ca și trimiși trebuiau să ajungă cu mesajul divin la un popor sau la o cetate; de modul în care profetul își îndeplinea misiunea depindea pocăința (întoarcerea) de la rău la bine a destinatarilor.

                Și în NT, apostolii „au fost trimiși ca niște oi în mijlocul lupilor”, „prin predica lor au despărțit pe părinți de copii”, etc., adică și-au pus viața în primejdie de multe ori;

„Sunt ei slujitori ai lui Hristos? Nebunește spun: eu nu mai mult ca ei!În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetați, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații cei mincinoși;În osteneală și în trudă, în privegheri adeseori, în foame și în sete, în posturi de multe ori, în frig și în lipsă de haine”, 2 Cor. 11,23-27; (K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω, 1068).

În aceeași direcție pot fi amintite și locuri biblice unde Dumnezeu a purtat de grijă de trimișii Săi: „Să nu aveți nici aur, nici arginți, nici bani în cingătorile voastre; Nici traistă pe drum, nici doua haine, nici încălțăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Mt. 10,9-10).

                Cu toate acestea voința profetului sau a apostolului ca și aducător al adevărului mântuitor nu era anulată, ci simțind puterea lui Dumnezeu și ajutorul Lui, acesta slujea Vestirii Cuvântului cu bucuria duhovnicească și conștiința că avea șansa slujirii lui Dumnezeu Însuși; (în acest sens, este de folos să se revadă sfaturile și  maniera în care unii sfinți au reușit să aibă o misiunea cu adevărate roade duhovnicești:  Sfântul Apostol Pavel, Ioan Gură de Aur, Nectarie de Eghina, Ioan de Kronstand, Ioan Maximovici, Justin Pârvu, etc. sau de Părinți Episcopi.

[6]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω, 1144.

[7]Un exemplu înteresant, sunt cuvintele Ps. 118,126 pe care diaconul le rostește la începutul liturghiei: „Vremea este sa lucreze Domnul, ca oamenii au stricat legea Ta”, adică a Domnului îi este lucrarea, iar slujitorii altarului sunt slujitorii (slujbașii, slugile, mâinile) Sale. De aici se înțelege care ar trebui să fie gândul și conștiința preotului în orice lucrare liturgică.

[8]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω, 1072.

[9]A nu se înțelege faptul că voința prorocului era anulată, iar el se comporta ca și un teleghidat; exemplul „clasic” de împotrivire a fost sf. Iona; numai că în fața poruncii lui Dumnezeu omul nu prea are prea multe de spus: „Dacă leul mugește, cine nu se va înfricoșa? Și dacă Domnul grăiește, cine nu va prooroci?” (Amos 3,8).

[10]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω,1077.

[11]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω,1127.

[12]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω,1128. Așadar, aici avea asociată partea socială a lucrării misionare.

[13]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω,1130. Apostoli sunt numiți și noii evanghelizatori ai popoarelor slave (Chir și Metodiu, etc.) și cei care prin viața și opera lor au adus mari beneficii Bisericii: sf. Constantin și Elena, etc.

[14]Cred că este important ca să conștientizăm continuitatea și succesiunea apostolică din Biserica Ortodoxă.

[15]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω,1164

[16]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω,1133.

[17]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω,1152.

[18]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω,1154.

[19]A se vedea și Allison, Moses, pp. 53-62.

[20]Este vorba de o poruncă, nu de un îndemn sau de vreun sfat.

[21]Așadar, nici un slujitor al altarului nu poate pretinde că m. este un capitol de activitate încheiat atunci când a finalizat lucrările de construire a bisericii, când a ieșit la pensie, când etc.;m. cere și trebuie să se ajute de toate metodele de comunicare pentru a-L face pe Hristos prezent în viața omului prin toată fapta cea bună, prin cuvântul evanghelic, prin Trupul și Sângele Său.

[22]W.D. Davies, F.B.A., and DALEC. ALLISON, Jr., A critical land exegetical Commentary on the Gospel according to Sain Matthew, Volume III, T&T CLARK, Edinburg, 1997.

[23]K.H. Rengstorf, ἀποστέλλω,1167. Deci se are în vedere pregătirea duhovnicească, trupească și intelectuală în vederea hirotoniei (/hirotesiei); așadar misiunea în sine este însoțită atât de eforturi duhovnicești, cât și de o pregătire prin studiu în școală. 

[24]Bine ar fi, dacă am reuși să ne imaginăm cât de „convingătoare” a fost vedenia de pe drumul Damascului, și apoi celelalte cercetări ale Duhului Sfânt, încât sf. Pavel spune că va fi vai de el de nu va binevesti.

[25]În 1926 papa de atunci a hotărât ca în întreaga Biserică Catolică,  penultima duminică din luna octombrie, să fie dedicată misiunii; în ea se fac rugăciuni, adunare de bani și propagandă; aproape anual papii emit câte o enciclică sau câte un îndemn în acest sens.