Acest calendar își propune să aducă în fața unui public ortodox “lărgit”, nume și figuri de sfinți, răsăriteni și apuseni, pe care calendarele pe scurt cu care suntem obișnuiți nu mai reușesc să le cuprindă. Numărul mare de sfinți face ca acestea să rămână, chiar dacă un instrument indispensabil din viața creștinilor din toate timpurile, doar un reper care își cere, prin el însuși, fireasca completare. Datorită marii varietăți de sfinți locali care se adaugă anual prin canonizările atât de mult așteptate ale Bisericii, dar și datorită descoperirii și altor tradiții ortodoxe locale, atât din Răsărit cât și din Apus, se naște nevoia unei completări a calendarului bisericesc de perete.

Poate mai mult ca oricând în aceste vremuri de restriște, Biserica ține să se manifeste în toată splendoarea ei de sfinți care parcă, până acum, erau păstrați cu o iubire geloasă și “mândră” de către fiecare tradiție în parte. Iată că acum, de când pronia lui Dumnezeu i-a scos pe cei drept-slăvitori din hotarele strâmte ale patriilor lor pământești, împrăștiindu-i pe toată fața pământului, Biserica lui Hristos începe să se contureze cu și mai multă fermitate, și să se afirme în integralitatea Ei, în inimile celor ce caută sfințenia ca model și cale spre Hristos.

Nu întâmplător trebuie să fie faptul că cel care a deschis calea cinstirii sfinților ortodocși din Apus, a fost el însuși un sfânt. Episcop venit din Răsărit, fugind de marea prigoană a comuniștilor din Rusia, sfântul Ioan Maximovici a fost cel care a făcut cunoscută lumii ortodoxe din exil prezența sfinților locali în viețile lor, și a scris despre importanța redescoperirii și cinstirii lor. Astfel înțelegea sfântul episcop să mulțumească pământului adoptiv care l-a primit, pământ stropit de sângele mucenicilor primelor secole în Europa Occidentală, în Italia, Franța, Belgia, Elveția – unde a fost episcop –, sau pământului pe care l-a sfințit cu rugăciunea și cu moaștele sale, în America. Dar sfântul Ioan nu i-a descoperit doar pentru ortodocși pe sfinții apuseni. Însuși Occidentul privește cu mirare la cinstirea și interesul pe care aceștia l-au stârnit credincioșilor drept-slăvitori. Și aceasta pentru că noi nu descoperim o istorie a unor biserici locale rupte de ortodoxie, ci prin descoperirea și cinstirea acestor sfinți, creștinii ajung în mod firesc la Biserica lui Hristos, Biserica în care, ei, cei de astăzi, nu sunt decât un strat firesc, chemat să se adauge în continuitate, generație după generație, sfinților, în slava lui Hristos și la proslăvirea Lui. Sfinții nu pot fi ignorați, mutilați de granițele pământești ori temporale, ei sunt vii și, acum, când suntem mai aproape decât mai departe de sfârșitul timpurilor, vor să se facă cunoscuți și nouă, vor să lege deja cu noi o frățietate pe care Împărăția cerurilor doar o va plini. Și poate că și noi, cei care suntem chemați să întregim această Împărăție care ne-a fost făgăduită, ar trebui să dorim să cunoaștem pe cât mai mulți dintre locuitorii ei, pentru ca aceștia să mijlocească și mai mult pentru noi și să ne fie mai ușor drumul până acolo.                           

Pe de altă parte, calendarul de față a apărut și din necesitatea completării unui alt instrument bisericesc, și anume mineele. Mineele, cărțile de cult care conțin lună de lună (după grecescul mine), rânduiala slujbelor sfinților din fiecare zi, încep să își arate neajunsurile prin lipsa lor de actualizare. De o mare frumusețe liturgică, aceste slujbe au fost scrise de călugări și maici, de slujitori ai altarului sau mireni înduhovniciți, acum mai multe veacuri, în majoritatea lor în limba greacă. Biserica ortodoxă română, greu încercată în ultimul secol, s-a îngrijit pe parcursul timpului de traducerea și diortosirea acestor texte. Împrejurările istoriei, cât și lipsa unei comunicări depline între Bisericile surori ortodoxe, nu au îngăduit o aplecare asupra acestor texte care au rămas astfel, cu excepția a foarte puține adaosuri, la nivelul secolului al XIV-lea, în cel mai bun caz. Puține nume de mucenici, și aceia greci, s-au mai adăugat mineielor, ajungându-se astfel, la un sinaxar destul de redus. Ori, între timp, noi nume s-au impus cinstirii populare. Este vorba de sfinți de naționalități diferite, atât de la Sfântul Munte și din Grecia de după secolul al XV-lea cât și din Georgia, Serbia, Rusia sau Țările Baltice, etc.

Creștinii ortodocși pribegi ai acestui veac ca și ai celui care a trecut, ieșiți din pământul lor, asemenea poporului evreu rob în Egipt, trăind cu nostalgia frumuseții ortodoxiei de acasă, a graiului și ale tradițiilor strămoșești care păreau să fie acum atât de departe, în dorul lor după ortodoxie, s-au văzut nevoiți să caute spre izvoare. Si astfel, bând din apa cea limpede a începuturilor, le-a înflorit înaintea ochilor inimilor Biserica cea Una, Biserica cea Împodobită “cu sângiurile mucenicilor ei din toată lumea”, cu nevoințele și lacrimile cuvioșilor ei, cu jertfele și rugăciunile ierarhilor și preoților lui Hristos, cu credincioșia și evlavia mirenilor ei. Toate acestea nu au făcut decât să se întărească legătura și credincioșia pribegilor față de Biserica lor mamă în care s-au născut “din apă și din duh”. Poate că prin acest calendar vom “convinge” și noi pe cât mai mulți sfinți, prin cinstirea pe care le-o purtăm, să ne stea alături la judecata cea de obște, căci fiecare neam va merge la judecată împreună cu sfinții lui.

Calendarul din acest an își propune să facă cunoscute nume al sfinților din Italia ortodoxă de dinainte de schismă. El nu are bineînțeles pretenția de a fi exhaustiv, pentru că numai numele tuturor sfinților mucenici de la Roma ar umple probabil mai multe volume. Numele care s-au pus înainte sunt, în general, cele ale sfinților atestați prin actele martirice sau ale căror moaște au ajuns până la noi. Astfel, am crezut de datoria noastră acolo unde am reușit să avem și informațiile necesare, să semnalăm și locul în care se află moaște ale sfinților mucenici, cuvioși sau ierarhi pe care Biserica îi cinstește. Este un început care, dacă Dumnezeu va binevoi, va permite creștinilor ortodocși să adauge acestor nume de sfinți și informațiilor sumare despre viața lor, și un reper despre locul în care aceștia pot fi cinstiți și rugați să mijlocească pentru noi.

Italia este înainte de toate binecuvântată cu moaștele sau cu locurile de mucenicie ale aproape tuturor apostolilor Domnului. Astfel, moaștele sfântului apostol Andrei – cu excepția capului - se află la Amalfi, mai jos de Napoli. Se știe că moaștele sfinților apostoli Petru și Pavel, precum și locurile unde ei au suferit mucenicia sunt la Roma. Tot la Roma se află și osemintele sfinților apostoli Filip și Simon și o parte din moaștele sfântului apostol Vartolomeu, o altă parte fiind la Benevento. Trupul sfântului apostol Luca odihnește la Padova. Sfântul apostol Toma are moaștele și piatra funerară la Ortona, nu departe de Pescara. Sfântul apostol Marcu are trupul la Veneția. La Salerno, se află moaștele  sfântului apostol Matei. Moaștele sfântului apostol Timotei, furate de la Constantinopol, se află la Termoli.

Pământul Italiei este un pământ binecuvântat nu numai cu numeroase sfinte oseminte de apostoli și mucenici, ci și cu ale multor sfinți din Răsărit. Sfinți foarte cinstiți în Răsărit precum sfinții Ioan Gură-de-Aur, Grigorie Teologul (la Roma), sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei (la Bari), Atanasie cel Mare și Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (la Veneția), Varsanufie cel Mare (la Oria), Ioan Colibașul (la Roma), sunt sfinți care au cea mai mare parte din oseminte în locurile mai sus menționate. 

 

 

Monahia Maria