Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae

În cele ce urmează vom povesti câteva dintre amintirile despre tatăl meu, întâmplări pe care fie ni le-a povestit el, fie le-am trăit noi. Câteva precizări cronologice şi de altă natură vom face numai în cazurile în care în scrierile apărute până acum s-au comis greşeli şi diletantisme prea evidente, pentru că, din păcate, ele nu lipsesc în unele relatări biografice. De aceea, regretăm dacă se vor descoperi nepotriviri cu afirmaţiile biografilor, faţă de care noi păcătuim, poate, prin lipsă de stil ştiinţific, dar, în schimb, încercăm să punem în rândurile noastre o parte din dragostea pe care i-am purtat-o şi pe care el, părintele Dumitru, ne-a purtat-o nouă. Şi, de aceea, suntem încredinţaţi că, aidoma lui Dumnezeu, şi oamenii vor trebui să ne ierte, ţinând seama de profunzimea sentimentelor noastre… […]

Deci, fără date precise, tata s-a născut în 16 noiembrie 1903, în comuna Vlădeni-Ardeal, judeţul Braşov, ca fiu mezin al lui Irimie şi al Revecăi Stăniloae. (Multă vreme, în tot cursul copilăriei mele tata şi-a scris astfel numele. Şi familia noastră s-a numit „Stăniloae”. Mai târziu, în ultimii ani, tata a adăugat un „i”, spunând că aşa e mai exact. Deci să nu fie de mirare că, pe copertele unor cărţi, el apare astfel, „Stăniloaie”). […]

Părinții părintelui Dumitru și copilăria

Era un bărbat drept nenea Irimie, povestea tata. Ajuta pe toţi necăjiţii satului. Căra lemne văduvelor sărace, care nu mai aveau vite în curte. Poate din cauza muncii grele la pădure, la Vlădeni bărbaţii mureau, aproape toţi, mai repede, astfel încât numărul femeilor văduve era totdeauna mare. Vecinii îşi aminteau de el cu admiraţie: „Ehei, ce om era nenea Irimie!” Tăcea mult şi când vorbea, spunea lucruri cuminţi, astfel că nu puţini erau cei ce căutau la el un sfat înţelept. Bunica era, în schimb, vorbăreaţă şi deschisă la fire. Amândoi se completau perfect şi erau foarte cucernici şi evlavioşi. Pentru nimic în lume n-ar fi lipsit duminica de la biserică, şi la ei în casă, ca de altfel, mai peste tot în acea vreme, toate posturile se respectau cu sfinţenie. O singură excepţie făcea bunicul: când tăia porcul de Crăciun. Tata povestea cu mare plăcere cum nenea Irimie, după ce termina cu toată tevatura şi după ce făcuse şi cârnaţii, tăia bucăţele de carne şi le punea într-o oală mare, pe plita din tindă. Tacticos, cum făcea totul, fără să privească nici în dreapta, nici în stânga. Copiii se uitau cu jind de prin colţuri la tocana porcului, care mirosea îmbietor, dar nu îndrăzneau să se apropie, căci bunica veghea cu străşnicie. Cum să mănânci carne în Postul Crăciunului? Ea însăşi şedea pe laiţă şi privea înciudată la oala care forfotea pe foc. Când, în sfârşit, tocana era gata, bunicul lua oala, o punea pe masă şi se aşeza tihnit în faţa ei. „Haideţi, măi, veniţi că se răceşte!” se adresa el copiilor, care nu se lăsau poftiţi de două ori. Bunica nu gusta niciodată şi-l certa aprig pe omul ei: „Păgânule, iar îmi spurci copiii!” Tata ne mărturisea că niciodată n-a mâncat ceva mai gustos şi că, după ce se făcuse mai măricel, observa cum bunica întorcea capul, ca să n-o vadă ceilalţi cum zâmbeşte. Dar de mâncat, nu mânca niciodată. […]

Ca toţi copiii satului, tata mergea la şcoală în Vlădeni. […] Copiii de diferite vârste stăteau de-a valma şi învăţătoarea se ocupa pe rând de ei. Se pare că era o dăscăliţă extraordinară, cu un remarcabil talent pedagogic. Din când în când îi bătea la palmă cu nuieluşa, mai mult simbolic, şi atunci îi spunea făptaşului: „Ni, că te lovesc!” „Iar noi, trăgeam mâna înapoi sau ne-o ascundeam sub mâneca clichinei, astfel că mare durere nu simţeam!” Când eram mică l-am întrebat deseori pe tata dacă a fost şi el pedepsit. Mi se părea fascinant: cum, tata să fi fost copil ca mine? Şi să-l mai şi bată la palma sau să stea în genunchi pe boabe de porumb? Era mai mult decât îmi puteam imagina şi-l întrebam: „Pe tine te-a pus în genunchi?” Tata râdea şi spunea că nu-şi mai aduce aminte, probabil că da. Oricum, inteligenţa neobişnuită a copilului i-a atras atenţia învăţătoarei, care a insistat mult pe lângă nenea Irimie să-şi trimită mezinul mai departe, la şcoli. Treaba nu era deloc simplă. Puţini copii mergeau la Braşov la liceu. Nenea Irimie nu era bogat. Trebuiau bani pentru cărţi, îmbrăcăminte, gazdă la oraş… Dar bunica a insistat cu încăpăţânare, astfel că soarta lui Dumitru a fost pecetluită. Fiind ea însăşi din familie de preoţi, a ţinut morţiş ca băiatul mai mic, pentru care avea o slăbiciune deosebită, să slujească în faţa altarului. […]

Licean eminent

Copilul Dumitru s-a aclimatizat uşor şi repede la Liceul „Şaguna” din Braşov, liceu cu mare tradiţie, cu profesori eminenţi şi care a dat culturii româneşti mulţi oameni remarcabili. Stătea în gazdă la un sas, Johann, de pe Uliţa Lungă, unde dormea într-un pat în bucătărie. Sub pat îşi ţinea cărţile, hainele, slănina şi pita aduse de acasă. Din când în când bunica lua drumul Braşovului, pe jos, cum altfel, treizeci de kilometri prin zăpadă, cu o oală mare de sarmale, ca să aibă băiatul ce mânca o săptămână. După un timp, elevul eminent Stăniloae a obţinut bursa „Emanoil Gojdu”, ceea ce a însemnat o uşurare materială pentru familie.

Cu toate lipsurile, tata s-a simţit minunat la Braşov şi-şi amintea cu mare plăcere viaţa de gimnazist. Avea într-adevăr profesori de mare calitate şi ne povestea mai ales despre profesorul de limba română, Nicolae Cristea, deosebită personalitate şi un pedagog eminent, pe care îl iubea şi-l admira nespus. […]

Despre timpul scurt în care tata a absolvit liceul s-a scris în lucrări cu caracter biografic. Într-adevăr a făcut nişte clase în particular, peste vară, dat fiind că mersese mai târziu la liceu. După un bacalaureat strălucit, a venit vremea ca tata să se îndrepte spre o facultate.

Student la teologie

Cu privire la menirea lui ca preot se povestesc multe, după cum am mai spus. Bunica a ţinut morţiş să-l vadă preot. De asemenea unchiul lui vitreg, părintele Iordan Curcubătă, despre care tocmai am povestit. Aşadar, la terminarea liceului, atât mama lui cât şi părintele de la Budila au insistat ca tata să meargă la Teologie. Fără îndoială însă că, fire independentă şi voluntară, n-ar fi făcut-o numai de dragul stăruinţelor celorlalţi. Teologia l-a atras prin adâncimea problematicii ei, dincolo de înţelepciunea imediată şi strict practică a oamenilor sau de logica formală care vai, de dragul instrumentului, uită deseori ceea ce se găseşte dincolo de el. […]

Citise multă filozofie şi un anume formalism al schemelor de abordare a problemelor nu-l mulţumea. Căutarea l-a dus la teologie intuind, mai degrabă, că acolo se găsea într-adevăr ogorul potrivit trudei lui. S-a înscris deci la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, obţinând, după cum am spus, o bursă prin unchiul de la Budila. Familia Stăniloae nu era înstărită, şi fără această înlesnire anii de studiu n-ar fi fost posibili. Dar vai, ceea ce căuta nu a găsit. Deşi şcoala era vestită prin profesorii ei, adevărate celebrităţi în lumea universitară, metodele de buchisire şi memorare, ce nu solicitau contribuţia creatoare a studentului, l-au îndepărtat. La istorie se memorau doar date şi evenimente. […] Dezamăgit, tata s-a dus în anul următor la Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filozofie, mereu în căutarea acelui domeniu fabulos al adevărului absolut. După un an s-a reîntors definitiv la teologie. Mitropolitul Bălan l-a primit cu braţele deschise, nu l-a mustrat, ci a spus doar: „Eram sigur că ai să te întorci.” I-a dat din nou bursa pentru Cernăuţi, căci intuise încă de pe atund valoarea excepţională a tânărului. […]

Între cei doi bărbaţi s-a înfiripat o prietenie hrănită de respect şi admiraţie reciprocă, pe care n-a întrerupt-o decât moartea mitropolitului Nicolae, în anul 1955. A fost o mare pierdere pentru Biserică, pe care a slujit-o cu demnitate şi devotament. Iar tatei i-a fost răpit un prieten bun, care l-a înţeles şi stimulat în toţi acei ani de efervescenţă creatoare a tinereţii, când se formează omul şi se conturează drumul lui în viaţă.

La Cernăuţi tata a legat prietenii trainice. Printre cei mai apropiaţi se număra Nicolae Popovici, viitorul episcop al Oradiei, un caracter integru şi de mare curaj, pe care mai târziu, unii şi alţii, denigratori ai credinţei, l-au ponegrit pe nedrept.[…]

Doctorand la Atena, împreună cu viitorul episcop Nicolae Popovici

La terminarea studiilor, mitropolitul Bălan l-a trimis pe tata în străinătate să-şi pregătească doctoratul. […] La Atena a stat un an şi s-a simţit minunat, Grecii erau sociabili, vorbăreţi şi încântaţi să-i înveţe pe străini limba lor. Împreună cu Nicolae Popovici au închiriat o cămăruţă pe strada Eolu, la o familie de români. Atena era un oraş sărăcăcios pe acea vreme. Case vechi şi mici, odăiţe reci iarn, căci sobe nu existau, ploşniţe din belşug. Mâncare, mai nimic. „Ia acolo nişte râbghiţe”, spunea tata. (în limbajul vlădărenilor „râbghiţă” înseamnă un peşte minuscul, cât degetul.) Dar stânca Acropolei era prezentă şi cei doi doctoranzi se plimbau în fiecare seară printre coloanele Parthenonului. […]

Dar Atena a însemnat mult mai mult decât aceste amintiri. Acolo, după ce şi-a însuşit temeinic limba greacă atât cea vorbită, cât şi cea clasică, tata a dat peste manuscrisele vechi din Biblioteca Naţională. Acolo s-a întâlnit cu scrierile Sfinţilor Părinţi, cu Dositei al Ierusalimului şi cu Grigore Palama. Mai cu seamă atund a început să intuiască ce trebuia de fapt să fie teologia şi a înţeles că locul lui era acolo unde Dumnezeu îl condusese pe căi şi drepte şi ocolite, aşa cum face totdeauna cu aleşii Săi. […]

Manuscrisele Sfinţilor Părinţi au avut o influenţă uriaşă asupra gândirii şi operei lui. Tânărului, care abia împlinise douăzeci şi şapte de ani i s-a hărăzit să tălmăcească şi să interpreteze ca nimeni altul gândirea riguroasă a Părinţilor Bisericii. A întâlnit acele comori şi nu s-a mai despărţit de ele niciodată, rămânând cu ele într-o comuniune strânsă şi de nimic întreruptă. Căci părintele Stăniloae nu a tradus numai şi comentat scrierile Filocaliei, dar a trăit în spirit filocalic, ele devenind însuşi modelul şi modul lui de viaţă. Numai o asemenea întrepătrundere totală între gândire şi trăirea spiritualităţii lor putea duce la o operă atât de unitară, de amplă şi de profundă. De acest spirit a impregnat şi viaţa lui familială, şi nimeni nu poate depune mai bine mărturie decât mine, despre felul exemplar de creştinism adevărat în care au vieţuit şi convieţuit atât el, cât şi soţia sa.

A stat un timp la Paris, de unde a revenit cu fotocopiile manuscriselor originale ale Sfântului Grigore Palama. Ele aveau locul lor pe biroul tatei şi nu mi-l pot aminti în acea odaie spaţioasă de la Sibiu, din strada Mitropoliei, decât aplecat asupra lor şi descifrându-le migălos cu o lupă uriaşă. […]

În sfârşit, după câteva popasuri, printre care şi la Belgrad, tata s-a întors definitiv în ţară. Era slăbit pentru că i se păruse cald şi stătuse la soare pe malul Dunării. Dar vremea de primăvară era înşelătoare, astfel că s-a îmbolnăvit de pneumonie. De atunci a rămas cu o sensibilitate accentuată şi după o a doua pneumonie răcea des şi tuşea mereu. Cum dădea frigul făcea bronşită, suferinţă de care nu s-a vindecat niciodată definitiv. Cum venea iarna începea să tuşească.

În 1928 şi-a susţinut doctoratul, cu o teză despre Patriarhul Dositei al Ierusalimului şi în 1929 mitropolitul Bălan l-a numit profesor la Academia Teologică din Sibiu. Nu împlinise încă douăzeci şi şapte de ani. A predat întâi istoria şi, după ce profesorul Nicolae Colan a fost chemat episcop la Cluj, a trecut la catedra de Dogmatică şi a preluat rectoratul. […]

O neașteptată poveste de iubire

În acea perioadă a cunoscut-o pe mama. Eram foarte curioase şi-i întrebam mereu: „Cum v-aţi cunoscut? Cum ai cunoscut-o pe mama? Cum l-ai cunoscut pe tata?”

Zâmbeau amândoi. Mama ne-a povestit că un consătean de-al tatei, doctorul Stăncioi de la Cluj, a rugat-o să ducă o scrisoare prietenului de la Sibiu. Mama era studentă în anul I la Academia Comercială şi se pregătea să vină acasă în vacanţă. Stăncioi, prieten cu familia unei verişoare de-a mamei, i-a spus că adresantul e profesor universitar şi că-l va găsi la Academia Teologică.

Conştiincioasă, mama a dus scrisoarea acolo, aşteptând să dea de un domn bătrân şi plicticos, cum trebuiau să fie profesorii. A sunat la poartă, portarul i-a deschis, i-a spus să aştepte, că domnul Stăniloae vine imediat şi nu i-a venit să creadă, când a apărut un bărbat tânăr şi frumos, arătând mai degrabă a student decât a dascăl. Tata a citit scrisoarea şi apoi a întrebat-o dacă vrea să iasă cu el la plimbare în acea după-amiază.

După câteva luni s-au căsătorit. Bineînţeles, evenimentul a stârnit mare vâlvă în cercurile bune ale Sibiului. Domnul profesor era o partidă foarte râvnită, câteva fete din protipendada oraşului puseseră ochii pe el. Aveau părinţi bogaţi, influenţi, zestre corespunzătoare… Când colo, ce să vezi, domnul Stăniloae s-a căsătorit cu o studentă de obârşie modestă, dintr-o familie de ţărani cu opt copii. […]

Da, mama a fost foarte frumoasă, se poate vedea din fotografiile ei din tinereţe. Dar sunt sigură că nu această frumuseţe a fost ceea ce l-a apropiat pe tata de ea. A fost mai cu seamă o fiinţă de un devotament rar, cu o judecată foarte dreaptă şi o putere de credinţă şi dragoste pentru ceilalţi, cum nu am mai întâlnit. Cunoştea bine oamenii, avea un al şaselea simţ – care n-a înşelat-o niciodată. De multe ori când tata, cu buna lui credinţă, se apropia de câte cineva, mama spunea: „Lasă-l, Dumitre. Nu-i om.” Şi vai, a avut multă dreptate, căci unii dintre aşa-numiţii prieteni i-au făcut tatei şi nouă mult rău. A stat toată viaţa alături de el, susţinându-l, stimulându-l, nepierzându-şi niciodată curajul, deşi a avut atâtea necazuri. Le-a suportat pe toate cu răbdare, mereu modestă şi gata de jertfă. Nu de puţine ori a mărturisit tata că fără prezenţa ei n-ar fi putut realiza acea operă uriaşă, în care a crezut şi ea cu aceeaşi fermitate. Până la moarte i-a legat o dragoste puternică, mai mult, au devenit într-adevăr o singură ființă, așa cum se spune la cununie. Și au trăit într-un spirit cu adevărat creștin, de devotament nețărmuit unul pentru celălalt, pentru, copiii, pentru toți cei apropiați, două personalități de o mare bunătate și frumusețe sufletească, a căror absență nimic nu o poate înlocui. […]

Prima mare bucurie și prima mare dramă a familiei Stăniloae

După căsătorie s-au mutat într-o locuinţă mai mare, pe Şoseaua Carmen Sylva, cum se numea pe atunci, la nr. 5. Acolo s-au născut gemenii, băiat şi fetiţă. I-a botezat profesorul Loichiţă, naşul lor de cununie, şi toată familia a fost nespus de fericită. […] Dar bucuria n-a ţinut mult. După patru luni şi jumătate, băieţelul, mai firav, a făcut o infecţie intestinală şi a murit. […] L-au îngropat în cimitirul din Sibiu. Mi-aduc şi acum aminte crucea simplă pe care scria „Mituţ Stăniloae”. Mergeam deseori la mormânt şi totdeauna în Vinerea Mare, când se ajuna. […] Tata stătea totdeauna drept, lângă cruce. Îşi scotea pălăria neagră, cu boruri late, aşa cum a purtat toată viaţa şi privea nemişcat inscripţia, fără să spună ceva. Mai târziu am început să pricep mâhnirea din ochii lui şi-mi era tare, tare milă de el. […]

Am locuit câţiva ani în casa de pe Şoseaua Carmen Sylva. Era o casă frumoasă, mare, cu două etaje şi trei intrări, aparţinând Consistoriului Mitropolitan. […]

În casa din Carmen Sylva locuiau mulţi oameni cu care părinţii mei se împrieteniseră şi care îmi plăceau şi mie. Trebuie să spun că această coincidenţă de opinii n-a funcţionat întotdeauna şi nu agream, toată familia, în mod automat, aceleaşi persoane. Mai ales tata, cu generozitatea lui extraordinară, avea o încredere oarbă în oameni. Toţi erau buni, toţi erau cumsecade. El, spiritul critic prin excelenţă când era vorba de probleme teoretice, şi-l pierdea dintr-odată, într-un mod de-a dreptul uimitor când se referea la oameni. De aceea a avut mari deziluzii în viaţă şi mari necazuri. […]

Rector la Academia Teologică din Sibiu

În anul 1937, Mitropolitul Bălan i-a oferit tatei postul de rector al Academiei Teologice, în locul lui Nicolae Colan, care tocmai fusese ales episcop Ia Cluj.
Ne-am mutat în noua locuinţă, locuinţa rectorului din curtea Academiei, pe Strada Mitropoliei. Mai târziu i s-a schimbat numele în Strada 1 Mai şi nu mai ştiu cum se numeşte acum.[…]

În locuinţa din Strada Mitropoliei am stat până în toamna anului 1947, când ne-am mutat la Bucureşti.

Rectoratul era la primul etaj, chiar deasupra dormitorului părinţilor. Dis-de-dimineaţă tata se scula şi se ducea în biroul lui. Era o cameră mare, frumoasă, pe care o iubeam mult. Acolo se găsea masa lui de scris, acoperită cu postav verde închis, totdeauna încărcată de cărţi: volumele din Migne, manuscrisul Sfântului Grigore Palama… […] Era o dezordine desăvârşită pe biroul plin de cărţi, hârtii albe sau scrise. Dar tata găsea tot ce căuta, astfel că interzisese să se atingă cineva de el. „Dacă faceţi ordine”, spunea, „nu mai găsesc nimic.” […]

Aproape un perete întreg era ocupat de biblioteca imensă, cu trei uşi de geam, ticsită cu cărţi, reviste, manuscrise. Erau cărţi de filozofie, de teologie. […]

Când mă făcusem mai mare, şedeam ghemuită în fotoliu, cu genunchii la gură, citind, în timp ce peniţa tatei aluneca pe hârtie cu zgomotul uşor scârţâit şi uniform, atât de familiar… Ridicam capul de pe pagină, tata era acolo, îi vedeam spatele îmbrăcat în reverenda neagră şi aplecat deasupra biroului. […]

Nu-l ştiu pe tata îmbrăcat altfel decât în reverendă. Puţine zile pe an, când plecam în vacanţă, purta un costum negru şi mi se părea foarte curios, parcă era altul. La Sibiu, impunătoarea haină preoţească arăta altfel decât la Bucureşti. […] Tata era foarte solemn în acele veşminte. Studenţii îl iubeau şi aveau mare încredere în el. Alergau de câte ori aveau necazuri la părintele rector şi erau primiţi oricând. N-avea ore fixe de consultaţii, cum au profesorii astăzi. Sunau la uşă, intrau şi tata asculta cu răbdare: murise mama şi lipseau banii de drum. Nu mai aveau bani să plătească taxele şcolare. Tata scotea portofelul. Altul voia să se căsătorească şi n-avea naş. Tata şi cu mama mergeau la Cluj sau la Simeria sau nu mai ştiu unde şi-l cununau. Orice problemă se rezolva la părintele rector. Dar comportarea foarte serioasă şi integră, vasta erudiţie şi cursurile de înaltă ţinută pe care le ţinea îi făceau să-l respecte şi să se teamă de el. Am cunoscut mulţi studenţi. Aproape toţi au revenit mereu la noi după ce au terminat teologia. Veneau din toate colţurile ţării, unii să ceară sfat sau ajutor, alţii pur şi simplu să-l vadă. Mi-au povestit cum intra tata în sala de curs, se interesa unde rămăseseră data trecută şi apoi începea să vorbească liber, fără notiţe, fără foi în faţă, în timp ce se plimba: şapte paşi, totdeauna şapte paşi înainte şi înapoi. „Spunea lucruri atât de înalte, încât nu pricepeam totdeauna. Dar simţeam că e ceva foarte frumos şi abia aşteptam să vină iarăşi la oră. Am ajuns la teologie fără mare convingere. Părintele rector m-a făcut să înţeleg că nu există menire şi vocaţie mai frumoasă decât cea de preot”, mi-a spus mai târziu un fost student. Nu ridica niciodată glasul şi nu-i mustra. „Era destul să se uite la tine şi intrai în pământ”, au mărturisit mai târziu mulţi din foştii. lui ucenici. Nu-i pica la examen. Totuşi studenţii învăţau cu disperare şi după ce în anul III îşi luau examenul de dogmatică, se considerau aproape absolvenţi. […]

Ctitor al Filocaliei și dogmaticii românești

Tata începuse încă de la Sibiu să traducă Filocalia. Cum acasă la unchiul Nicolae n-avea loc, a cerut preotului din sat să-i lase o odaie în clădirea Căminului Cultural al parohiei şi scria toată ziua, printre dicţionare şi hârtii. Venea acasă doar Ia prânz şi seara la culcare, povestind cu multă satisfacţie mamei peste ce comoară dăduse. Auzeam mereu de Sfântul Antonie, de Evagrie Ponticul şi mai ales de Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Pe măsură ce înainta cu traducerea, se contura tot mai concret proiectul de a traduce integral Filocalia. „O să am mulţi ani de tradus”, spunea el. „Dar ce minunate lucruri se ascund acolo. Merită să lucrezi toată viaţa…”

Predase dogmatica după cursul lui Andrutsos. Acum repeta mereu: „Va trebui să scriu o dogmatică! Mai târziu o să scriu o dogmatică. De abia după ce citeşti pe Sfinţii Părinţi poţi scrie o dogmatică!” Era fermecat nu numai de profunzimea teologică ci şi de imensa sursă de înţelepciune şi echilibru din gândirea Părinţilor. S-a străduit mult să găsească echivalente potrivite în limba română şi a găsit într-adevăr expresii adecvate, care s-au încetăţenit în limbajul teologic. Cu această ocazie a descoperit nesfârşita bogăţie şi infinitele posibilităţi de exprimare ale limbii noastre. Îi plăceau expresii ca „dreapta socoteală”, „trezvia”, sau acel inegalabil „cuminte”, care nu are echivalent în alte limbi. […]

La sosirea tatei la catedră în Bucureşti, la începutul anului 1947, faima Filocaliei îl precedase de mult. […] Ea era cunoscută în cercurile intelectuale ale capitalei, printre monahii din Moldova, pretutindeni. […]

Norii bolșevismului întunecă viitorul țării și al familiei Stăniloae

La 6 martie 1945 se instaurase guvernul lui Petru Groza, „primul guvern democrat”, cum se spunea cu emfază. Era venerat „Tătucul”, „Părintele popoarelor”, cel care înainte se strâmba la noi din afişe, cu mâinile cufundate până la coate în sânge: „Măcelarul din Piaţa Roşie…” Totul ne speria. De câte ori auzeam cuvântul odinioară atât de cald, „tovarăşe”, care avea acum un sens ce ne înspăimânta, vedeam mâinile uriaşe, însângerate, într-un ocean roşu. Groaznic, groaznic!

Tata citea mereu din cartea lui Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice şi clătina din cap. Prevedea ce se va întâmpla: „Asta-i tactica lor… O aplică întocmai şi la noi.”

Apoi s-a întâmplat ceva care ne-a schimbat tot cursul vieţii. Cei doi colegi ai tatei, care cu câţiva ani în urmă defilaseră în cămaşă verde şi cu pistol la brâu, au devenit inspectori la Ministerul Cultelor şi consilieri ai lui Groza, oamenii lui de încredere.

Antipatia lui Groza şi neîncrederea lui faţă de tata deveniseră astfel şi mai violente, căci cei doi nu puteau uita că odinioară tata avusese cuvinte ferme de dezaprobare pentru preoţii cu pistol la brâu.

Astfel că, la 25 ianuarie 1946, directorul de cabinet al primului-ministru i-a scris mitropolitului cerându-i să-l dea jos pe Stăniloae de la rectorat, printre altele pentru că acesta era mistic şi ar fi avut, chipurile, legături cu Crainic.

Câteva zile mai târziu, tata îşi dădea în scris demisia de la rectorat, apărându-se de acuzaţiile care i se aduceau. Mitropolitul l-a menţinut totuşi, cerându-i să gireze în continuare funcţia de rector, în speranţa că furtuna se va mai potoli.

Dar de câte ori mergea la Bucureşti chemat la stăpânire, Groza îi cerea cu insistenţă să-l dea jos pe tata. Mitropolitul s-a opus mereu încercând să câştige timp. În cele din urmă Groza l-a pus în faţa alternativei: ori pleacă Stăniloae, ori desfiinţează institutul.

Mitropolitul a venit fiert de supărare de la Bucureşti şi l-a chemat pe tata, relatându-i discuţia cu Groza. Nu mai avea ce face.

Cum era deja sfârşitul anului, darea lui afară oficială de la rectorat a avut loc de abia la 1 septembrie, odată cu începerea cursurilor. Despre ea am să relatez mai încolo. […]

Vara ne-am dus iarăşi, după multă vreme, la Vlădeni. […]

Tata se refăcuse întru câtva. încerca să uite îngrijorările, cotidianul plin de nesiguranţă, care îl aştepta la Sibiu. Era ca Anteu, prinzând puteri noi de câte ori ajungea acasă, pe pământul natal. Scria toată ziua, se scula dis-de-dimineaţă şi, fie în tindă, fie afară sub bolta de viţă pe care o făcuse tuşica, scria cu pasiune şi înfrigurare.

Era îndrăgostit de munca lui şi vorbea necontenit de textele Sfinţilor Părinţi. Începuse publicarea acelei opere uriaşe care este Filocalia.

Ajunsese la volumul al patrulea şi deşi nu ştia dacă va mai putea publica în continuare, lucra înainte. „Lasă să fie gata”, spunea el. „Odată şi odată tot se va publica.” Vorbea întruna de Sfântul Maxim Mărturisitorul, ne povestea despre el şi, într-un fel, acesta începuse să facă parte din familia noastră. Parcă mă aşteptam să-l văd venind într-o zi de către păduricea de deasupra gării şi aşezându-se lângă tata, la masa plină de cărţi şi dicţionare. Cred că tata nu s-ar fi mirat deloc, în aşa măsură începuse să trăiască scrierile pe care le traducea, în orice caz, pentru el viaţa a căpătat o dimensiune încă necunoscută şi Filocalia l-a schimbat, i-a dat o nouă perspectivă a existenţei, nu numai în gândire dar şi în trăirea cotidiană.

Odinioară, în 1930, tradusese Dogmatica lui Andrutsos. Acum repeta: „Trebuie să scriu o dogmatică nouă. O dogmatică pe baza teologiei Sfinţilor Părinţi. Şi o altă carte despre lisus Hristos. Elementele de hristologie din Filocalia sunt de o bogăţie spirituală pe care nici o carte de teologie n-a atins-o până acum.”

Cu câţiva ani înainte scrisese Iisus Hristos sau Restaurarea omului. Când, mai târziu, am citit-o şi am încercat să-i pătrund profunzimea, m-am întrebat de ce nu mai era mulţumit cu ea. Era de o subtilitate în gândire care se întâlneşte la puţini teologi şi filozofi şi nu înţelegeam de ce simte nevoia să scrie o alta. Când, în ultimii ani ai vieţii a realizat şi acest proiect, mi-am dat seama că avea dreptate să o dorească. După cum spunea, subiectul este atât de inepuizabil, încât oricâte tomuri ai scrie, nu reuşeşti să spui tot ce se poate spune în această privinţă.

În ceea ce priveşte proiectul de a scrie o nouă dogmatică şi acesta s-a realizat. Astăzi, cele trei mari volume de Teologie dogmaticii ortodoxă sunt traduse în multe limbi, reprezentând una din operele teologice fundamentale ale epocii noastre. […]

Ne-am întors în august acasă. În aceeaşi seară a venit Bucur, valetul mitropolitului şi l-a chemat pe tata „sus”. A stat târziu, m-am dus la culcare şi el tot nu venise. A doua zi erau amândoi îngrijoraţi. Dar cum tristeţea şi îngrijorarea se vedeau pe toate feţele, nu mi s-a părut nimic neobişnuit.

În zilele care au urmat, părinţii mei au discutat mereu. Era, fără doar şi poate, ceva serios. Ba chiar, mama i-a spus odată tatei: „Bine, e posibil să nu te apere deloc? După tot ce-ai făcut pentru Academie? „Face şi el ce poate”, a răspuns tata. „S-a opus cât a putut. Groza i-a pus cuţitul la gât!”

N-am înţeles despre ce-i vorba. Pe Petre Groza nimeni nu-l vorbea de bine. Se dăduse cu comuniştii, instaurase un regim pe care nimeni nu-l voia şi care se menţinea numai datorită tancurilor ruseşti. […]

Tata voise atunci să meargă la Bucureşti, dar se împiedicase atât de rezistenţa mamei – „Cum să ne mutăm cu un copil bolnav?” – cât şi de rugăminţile mitropolitului.

Între timp catedra fusese ocupată de Nicolae Chiţescu. Acum se eliberase o altă catedră, cea de Mistică. Curând după 23 august 1944, Nichifor Crainic fusese arestat, împreună cu toţi cei din guvernul antonescian, din care o vreme făcuse şi el parte. Fusese condamnat la douăzeci şi cinci de ani muncă silnică şi catedra stătea neocupată de mai bine de un an. Cum despre antipatia lui Groza pentru tata, alimentată continuu de foştii lui colegi Stan şi Cândea, şi intenţia lui de a-l scoate de la rectorat circulau zvonuri insistente, facultatea de la Bucureşti i-a propus în 1946, încă înainte ca acest lucru să se întâmple, să ocupe catedra vacantă şi să plece astfel din viesparul de intrigi care se ţesuse împotriva lui.

Tata stătuse în cumpănă. Se temea pentru sănătatea mamei, pe care moartea Mioarei o zdruncinase peste măsură. Nici nu voia să o scoată din mediul familial şi familiar şi s-o supună unor tensiuni încă mai puternice, într-o ambianţă cu totul străină.

Însă mama, care a avut întotdeauna un simţ al realităţii foarte accentuat, a fost ea cea care a insistat să plecăm la Bucureşti. „Aici le stai în cale şi-or să te aresteze cât de curând. La Bucureşti îţi mai pierd urma”. […]

Tata n-a mai stat la gânduri. I-a anunţat pe bucureşteni că acceptă chemarea şi la începutul anului 1947 şi-a luat în primire catedra la Bucureşti.

Mitropolitul a fost foarte amărât, dar n-a mai spus nimic, îi dădea dreptate tatei. Ne-a lăsat să stăm mai departe în locuinţă până când vom găsi ceva la Bucureşti şi cu asta a început cu adevărat ceva nou, necunoscut în viaţa noastră.

Un nou început, în capitala țării

Problema caselor în Capitală era cu adevărat de nerezolvat. Pentru moment, singura perspectivă de locuinţă liberă era o jumătate de apartament la biserica Sf. Gheorghe Vechi, care trebuia să se elibereze în câteva luni. […]

După mai multe cereri de audienţă refuzate [pentru procurarea unei locuințe], tata n-a mai încercat să-l caute pe patriarh. Ani de zile s-au întâlnit doar de departe, la diferite manifestări ale Institutului, când patriarhul nu-i adresa cuvântul şi se prefăcea pur şi simplu că nu-l vede. Mult mai târziu, în ultimii lui ani de păstorire, lucrurile s-au mai schimbat întru câtva. După ce tata a ieşit din puşcărie, după ce a fost reintegrat la catedră, după ce a dobândit o mare faimă internaţională, comportarea patriarhului a mai pierdut ceva din răceală. Dar o deosebită simpatie n-a avut niciodată pentru tata.

Am rămas deci într-o jumătate de locuinţă. Cu teribila criză, pentru cineva care nu se scălda în bani, o altă soluţie era imposibilă. […]

Tata începuse tipărirea Filocaliei şi ajunsese la volumul al patrulea. Mergea greu, nu se găsea hârtie, i se puneau tot felul de piedici. Tipărirea se făcea la Tipografia Arhidiecezană, iar legarea cărţilor la un atelier din oraş.

Între timp a avut loc stabilizarea. Fiecărui cetăţean adult i s-a schimbat, pare-mi-se, un milion, care la inflaţia de atunci nu însemna nimic. Pentru acesta, primea cincizeci de lei. Deci noi dispuneam de o sută de lei. Cu câteva zile înainte, când zvonul despre stabilizarea iminentă devenise certitudine, tata a primit pentru livrarea unui mare număr de volume, vreo optzeci de milioane, sumă care trebuia să i se dea cu vreo jumătate de an înainte. De bani s-a ales praful pentru că n-au putut fi schimbaţi.

Mai târziu, beneficiarul respectiv a vândut cărţile, pe care le luase de fapt de pomană. N-a fost nici prima, nici ultima oară când unii şi alţii au realizat profituri frumoase de pe urma muncii tatei, iar el nu s-a ales cu nimic. Acest lucru s-a întâmplat şi înainte şi după moartea lui. Iar când noi am protestat şi am încercat să luăm măsuri de apărare împotriva numeroaselor escrocherii, am fost denigraţi şi bârfiţi în modul cel mai murdar cu putinţă.

Majoritatea exemplarelor volumului al patrulea care se aflau în legătorie n-au mai putut fi legate, pentru că n-au mai fost bani. Pe unele le-a luat tata înapoi, aşa cum erau. După naţionalizare, exemplarele rămase în legătorie au fost pur şi simplu topite. La plecarea noastră la Bucureşti, cele care mai rămăseseră au fost depozitate la diferite rude şi cunoştinţe.

Singura noastră „avere” era o aşa-zisă „casă”, compusă din două cocioabe dărăpănate, pe un loc îngust, pe care cu greutate s-ar fi putut clădi o casă. Tata o cumpărase după ce tipărise Iisus Hristos sau restaurarea omului.

Arhitectul Borthmes făcuse atunci un proiect şi voise să înceapă construcţia. Dar chiriaşul care locuia acolo, un sas pe nume Krauss, care plătea o chirie iluzorie, n-a vrut să se mute. A venit la noi, a bătut cu pumnul în masă şi a urlat, intimidându-i pe părinţii mei.

Arhitectul i-a spus tatei: „Nu-i nimic, părinte rector, daţi-mi permisiunea să încep. Dau jos acoperişul şi or să trebuiască să se mute. Aşa ceva n-am mai auzit de când sunt arhitect!” Dar tata n-a vrut: „Cum să dau jos acoperişul, când stă acolo o familie cu copii? Sunt preot, nu pot face una ca asta!”

Apoi a început războiul, s-a îmbolnăvit Mioara, au venit timpurile grele de după 23 august şi după arestarea tatei totul a fost confiscat.

Deci am strâns bruma de lucruri pe care le aveam. Mobila veche, zestre a mamei, pianina mea pe care tata o cumpărase avantajos de la un consătean de al lui, domnul Ştefan de la Braşov, căruia îi murise nevasta şi nu mai avea ce face cu ea…

Cum spaţiul de la Bucureşti era mult mai restrâns şi nici n-aveam bani să plătim două transporturi, tata a donat biblioteca, cărţile lui preţioase, bibliotecii Academiei Teologice. Nu după multă vreme ni s-a relatat că zăceau în noroi, în curte, astfel că s-a ales praful de ele. […]

Între modestia locuinței și oportunitățile marelui oraș

Noua noastră locuinţă era într-o curte îngustă. Unde era curtea noastră uriaşă de la Sibiu? În stânga biserica, în dreapta o casă pitică, joasă sub etajul scund care parcă o turtea. Apoi casa noastră. Tata a coborât de pe mobile şi mi-a arătat ferestrele: „Aici o să locuim!” Eram prea adormită ca să fiu dezamăgită. […] Se făcea foc cu lemne în sobele de teracotă şi după ce-a dat frigul îmi aduceam aminte cu nostalgie de odăile noastre încălzite de la Sibiu. Aici tremuram până mă îmbrăcam, tremuram la baie, unde se făcea focul o dată pe săptămână, tremuram peste tot. Lemnele erau scumpe, de altfel în afară de „cotă” nici nu se prea găseau şi tata se străduia din răsputeri să mai cumpere „la liber”, sau măcar „deşeuri”, ceea ce însemna de fapt nişte aşchii amestecate de-a valma cu praf şi rumeguş. Peste lemne punea apoi cărbuni şi peste tot mirosea a închis şi neaerisit, chiar dacă tremuram câteva ore pe zi cu geamurile deschise. […]

În schimb, tatei i-a plăcut atmosfera efervescentă a marelui oraş. Existau o sumedenie de oameni interesanţi, cultivaţi, cu preocupări care-i apropia de el. Poate că din cauza încercărilor prin care tocmai începuse să treacă, poate din cauza ameninţării teribile care plana asupra noastră, societatea bucureşteană era pe cale să piardă o anume nuanţă de frivolitate. O bună parte dintre cei mai distinşi intelectuali începuseră să se apropie de Dumnezeu. Şi descopereau cu surprindere că acest lucru nu însemna „câţiva popi inculţi, care cântau frumos, colive şi pomelnice”, ci altceva, un aspect necunoscut al vieţii, probleme fundamentale, existenţiale, situaţii-limită, pe care verva şi strălucirea de suprafaţă nu le puteau rezolva. […]

După cum mulţi spuneau, tipărirea celor patru volume ale Filocaliei dăduse roade. La noi veneau mulţi oameni interesanţi, care discutau cu tata teme noi, necunoscute mie. Stăteam într-un colţişor în camera mea, care era şi odaia de primire şi încercam să înţeleg ce vorbesc. Auzeam cuvinte noi ca „apofatic”, „lumina necreată”, „chenoză”, „rugăciunea inimii”.

Printre cei mai deosebiţi oameni pe care i-am cunoscut atunci au fost părintele Benedict Ghiuş, asistentul tatei la facultate, Ştefan Todiraşcu şi mai cu seamă poetul Vasile Voiculescu. […]

Traducând Filocalia cu degetele înghețate

Tata îşi pusese biroul lui acoperit cu postav verde în faţa ferestrei din dormitor. De fapt erau trei ferestruici pe colţ, de unde se vedea toată curtea. Acolo era ceva mai multă lumină. Scria înfofolit, cu pâslari în picioare, îmbrăcat într-o rasă veche, foarte groasă, din stofă aspră călugărească şi cu o croială aşişderea. Mama îi împletise o căciuliţă de lână şi aşa stătea ore întregi, traducând din Filocalie, făcând note, comentarii, scriind cursul de ascetică şi mistică. La răstimpuri se scula şi se plimba prin odaie. Spaţiul era prea strâmt pentru cei şapte paşi ai lui şi aveai impresia că se învârte într-o cuşcă. Deschidea portiţa sobei să vadă dacă s-au aprins cărbunii, îşi sufla în degetele îngheţate şi apoi se aşeza iar la masa de scris.

„Cândva tot or să se publice!” spunea el. Perspectiva de a putea tipări se îndepărta din ce în ce, într-un tărâm al visurilor. Ca şi dorinţa de a ne muta într-un apartament mai mare, mai cald, cu apă curentă la bucătărie. A încercat să ceară de câteva ori audienţă la patriarh. Existau case parohiale cu locuinţe libere. Dar n-a fost primit niciodată. După cum spuneam, patriarhul n-avea timp. Astfel că pentru Stăniloae nu s-a găsit niciodată o altă locuinţă şi a stat acolo aproape treizeci de ani, până când a reuşit să-şi cumpere cele două cămăruţe din Strada Cernica. […]

Când ne săturam de cărat apă cu găleata, jos şi sus pe scările pivniţei, când nu ne mai simţeam degetele de îngheţate ce erau, mama spunea: „De ce nu mai încerci o dată să mergi la patriarh? Poate îţi dă şi ţie o locuinţă!” „La ce să mă duc?” răspundea tata. „N-am fost de atâtea ori? Ştii bine că nu mă primeşte! Stăm aici, că n-avem ce face!” Deci ne-am obişnuit cu ideea că acolo vom rămâne. […]

De fapt tata se mulţumea cu foarte puţin. Era bine dacă avea o masă de scris, hârtie, cerneală şi toc. Atunci totul era în ordine. Mulţumirea lui a fost deplină când a putut să-şi cumpere câteva rafturi pentru cărţile care începuseră iarăşi să se adune.
„Aşa suntem noi blestemaţi”, zâmbea el. „Unde ne ducem se adună cărţile dup ă noi…”

A scris până târziu cu toc şi peniţă. Toate încercările noastre de a-l convinge să folosească stiloul au eşuat. La început a încercat, cu multă bunăvoinţă, dar scria apăsat, puţin într-o parte şi stiloul împroşca cerneala pe coala de hârtie. După câteva zile peniţa se tocea definitiv şi tata arunca stiloul, plin de năduf: „Nici ăsta nu-i bun de nimic. Tot mai bine cu condei şi cerneală.”

Vechiul lui „condei” (nu spunea niciodată „toc”) era cel mai bun. „Păcat că peniţele nu mai sunt ce-au fost odată!” spunea el cu nostalgie. Astfel că toată familia era în continuă căutare de peniţe. Câteodată se nimerea un stoc cu peniţe mai rezistente şi atunci tata era fericit. „Bravo, asta da, asta zic şi eu peniţă!” […]

Dar pe lângă bucuriile spirituale şi îmbogăţirea operei sale cu profunde accente mistice, orientarea tatei în această direcţie i-a produs multe necazuri.

”Mistic” la Institutul Teologic

Chiar în cadrul Institutului Teologic s-a izbit de multă neînţelegere. Renumele pe care şi-l crease, dragostea şi admiraţia studenţilor, care umpleau până la refuz sala lui de curs, au trezit invidia unor profesori. Ei au început o campanie sistematică împotriva lui, dându-i epitetul de „mistic”. Cine a trăit acele vremuri ştie ce rezonanţă periculoasă avea în timpul regimului comunist cuvântul „mistică”. Nici măcar nu aveau habar ce înseamnă cu adevărat, căci dacă ar fi ştiut, nu l-ar fi considerat sinonim cu „subversiv, periculos pentru societatea comunistă”.

A fi mistic devenise peste noapte echivalent cu a fi cel mai mare „duşman al poporului”, gata de a răsturna regimul, de a unelti împotriva lui şi multe alte enormităţi… Cu durere trebuie să spun că, deşi se cunoştea ce consecinţe poate avea acest fapt, unii colegi ai tatei nu au pregetat să-l descrie ca atare, colportând cu sârguinţă fel de fel de vorbe, care ajungeau, în mod inevitabil, la urechile puse anume să asculte şi să alimenteze cu o rea-credinţă de necrezut ignoranţa agresivă a regimului. […]

Tata era foarte îngrijorat şi îndurerat. Pe lângă adversităţile pe care societatea românească le avea de înfruntat din partea unui regim de teroare, mai avea de suportat invidia şi intrigile ce înfloreau chiar în cancelaria profesorilor, fapt care a avut urmări atât de dureroase peste câţiva ani.

O bună parte dintre profesorii vechi se pensionaseră, veniseră alţii, mai puţin pe criterii de valoare profesională, care au schimbat cu totul atmosfera de studiu şi ţinută intelectuală de odinioară.

Încet, încet, tata devenea tot mai suspect autorităţii de stat, deşi nu făcuse niciodată politică. I s-a lipit pe frunte epitetul de „mistic” şi de aici până la cel de uneltitor împotriva securităţii statului n-a mai fost decât un pas.

Evident, nu toţi cei de la Institut aveau această atitudine neumană şi necreştinească. […]

Aşa am dus-o câţiva ani. Puţine amintiri plăcute puteai avea din acea perioadă. Printre ele sunt zilele când tata dădea o raită pe la anticariat şi venea cu servieta burduşită de cărţi pentru mine. […]

Încă o treaptă coborâtă spre infern

Încercam să trăim astfel încât să uităm furtunile din afară. Nu era totdeauna uşor. Tata citea zilnic ziarul şi îl vedeam îngrijorat după ce vedea ştirile. Mi-aduc aminte ce tulburat a fost când a survenit abdicarea regelui. Era în preajma Anului Nou şi eram invitaţi la familia Mereuţă, în cartierul Iancului. Am luat tramvaiul să mergem într-acolo. Lumea era neliniştită pe stradă, se simţea asta. Toţi aveau ziarul în mână. Mi se pare că se scosese chiar o ediţie specială şi nervozitatea era extremă. Am fost toată seara trişti şi speriaţi. S-a discutat numai despre abdicare. Coborâsem încă o treaptă spre infern…

Conferinţele de la Antim încetaseră. Oamenii se fereau să se mai întâlnească, vorbeau cu fereală, uitându-se mereu în urmă, să vadă dacă nu-i spiona cineva. […]

În mod paradoxal, se putea vorbi şi atunci de o stabilizare, de o reaşezare, chiar dacă malefică. Şi în acele vremuri de tristă amintire lucrurile începeau să capete o patină de normalitate. Noua clasă conducătoare acumulase puterea absolută. Se intra într-un soi de obişnuit, la fel de dur ca şi perioada iniţială, dar cu mai puţine frământări. Ne deprinsesem cu teroarea cea de toate zilele. Învăţasem lecţia. Nu vorbeam ce şi unde nu trebuia, cu cine nu trebuia şi atâta timp cât respectai regulile jocului, erai lăsat în pace. Cei care avuseseră de plătit pentru trecutul lor plătiseră. Cei care, ca tata, erau duşmani potenţiali pentru că se ridicau deasupra mediocrităţii generale şi credeau în altceva, erau priviţi chiondorâş, cu neîncredere.

La Institut, unii îl numeau în continuare „misticul”, „buricarul”, ceea ce nu putea fi pricină pentru simpatia autorităţilor. Se intra într-un fel de statu quo, aşa ca atunci când vânătorul aşteaptă cu răbdare să iasă vânatul din ascunzătoare, să comită cea mai neînsemnată imprudenţă… […]

După reforma învăţământului, catedra de ascetică şi mistică se desfiinţase. Tata a primit o catedră de dogmatică şi simbolică pentru doctoranzi.

Manualele de dogmatică existente erau vechi, depăşite. Aşa cum am spus, un colectiv de profesori de dogmatică, din care făcea parte şi tata, a întocmit o dogmatică apărută după arestarea lui în 1958. Însă dorinţa lui era să scrie un mare tratat, o dogmatică cuprinzătoare, acum după ce pătrunsese în miezul scrierilor Sfinţilor Părinţi. Deci a început să mediteze la felul cum s-o scrie.

Iniţial a conceput-o ca pe un curs pentru doctoranzii săi. Ulterior, aceasta a căpătat amploarea care i se cunoaşte, devenind o operă vastă, în trei volume şi depăşind cu mult caracterul unui curs cu scop exclusiv didactic. A lucrat mulţi ani. Ea s-a putut tipări de abia în 1980 şi a devenit un tratat de referinţă în teologia dogmatică, tradus în germană, în engleză (în prezent se lucrează la o traducere în limba italiană şi se retipăreşte în Statele Unite), care se citește pretutindeni cu acelaşi interes ca şi în original. […]

Atunci când tata a fost arestat, unii dintre ceilalţi arestaţi n-au rezistat la interogatorii şi au mărturisit, după cum se spunea pe acea vreme, ce-au făcut, ce n-au făcut şi ce nici nu le-ar fi trecut prin minte să facă. Astfel că şi în acel lot, ca şi în altele, au intrat persoane cărora nu li se putea reproşa nimic. Asta n-avea nici o importanţă însă. După cum ne-a spus avocatul în ziua procesului, după ce i se permisese să vadă câteva clipe dosarul tatei: „E nevinovat, o să ia cinci ani”. Aşa a şi fost.
Tata nu i-a ţinut niciodată de rău şi nici nu le-a reproşat vreodată nimic. Metodele de anchetare erau prea draconice, pentru a nu înfrânge rezistenţa omenească. N-au rezistat popoare întregi, darmite indivizi în parte. […]

Oricum, tata nu a venit din puşcărie nici înrăit, nici animat de dorinţe de răzbunare, ca atâţia alţii. Nu se poate contesta că aveau şi aceştia dreptate. Dar el a venit la fel de senin, de liniştit, de împăcat cu sine şi cu ceilalţi, precum plecase. Ne povestea unele lucruri, dar cu detaşare. Iertase totul.

Vorbea despre unul dintre gardieni, deosebit de crud cu ei: „Era de o răutate diabolică, îi făcea plăcere să ne chinuiască. Ce om nefericit!” Sau de unii tovarăşi de cameră: „Vai, vai, erau mai răi decât gardienii! Ce trebuie să fi suferit, ca să ajungă în halul ăsta!” şi clătina din cap cu milă.

Cel mai des povestea de oamenii minunaţi pe care îi întâlnise acolo, câtă încredere dobândise în natura omenească după ce cunoscuse unele persoane excepţionale despre care şi-a amintit cu duioşie toată viaţa. […]

Îmbolnăvirea gravă a soției, omul din spatele operei Stăniloae

În vara anului 1953 mama s-a îmbolnăvit din nou. Tuşea până la leşin, avea tot timpul febră şi ajunsese ca o umbră. Tata a dus-o la toţi doctorii. Toţi au spus acelaşi lucru: cavernă. […]

Viaţa noastră devenise un coşmar. Aşa era, desigur, iadul. Să n-ai nici o speranţă, să nu vezi nici o ieşire din disperarea în care te afli. Tata se plimba întruna. Se aşeza la birou, se ridica imediat şi se plimba cât era casa de mare. Dormitorul era prea neîncăpător. Uneori îl surprindeam îngenuncheat în faţa icoanelor. Atunci ieşeam pe vârful picioarelor şi închideam binişor uşa. Apoi pleca la spital. Venea acasă, se ducea la cursuri şi iar la spital. Acasă se plimba în lung şi în lat şi pleca la spital. […]

După operaţia mamei, mi-au spus că trăiseră tot timpul cu coşmarul că mă voi îmbolnăvi şi eu. Acum aflam cât de mult suferise că trebuie să stea departe de mine, de noi, urmărită mereu de fantoma îngrozitoare a bolii.

Convalescenţa a făcut-o la Sibiu, la sora ei. Lipsa celor trei coaste îi dădeau uneori dureri mari în coşul pieptului. Mai ales mai la bătrâneţe, când slăbise mult. Dar nu s-a văitat niciodată. Şi-a purtat totdeauna suferinţa cu seninătate, cu bărbăţie şi resemnare, cu conştiinţa că toate încercările vin de la Dumnezeu, ca o răscumpărare pentru păcate.

A fost omul cel mai extraordinar pe care l-am cunoscut, de o religiozitate profundă, pe care a trăit-o în mod concret, modest şi neostentativ, cu o discreţie şi un echilibru pe care numai sufletele cu adevărat mari le au. Fără devotamentul ei absolut, fără sprijinul ei de zi cu zi, tata nu ar fi putut realiza uriaşa lui operă. A spus-o el de nenumărate ori şi o voi spune şi eu, cu riscul de a mă repeta. I-a insuflat încredere şi curaj, îndemnându-l să scrie, să lucreze, înţelegând valoarea şi importanţa realizărilor lui. De fapt, amândoi au alcătuit un întreg, în care s-au completat minunat, trecând prin viaţa care nu i-a cruţat, care nu a fost niciodată uşoară, cu inima curată, cu conştiinţa că fiecare trăieşte pentru celălalt şi pentru ceilalţi. Şi atunci când tata a murit, la atât de scrută vreme după ce mama părăsise lumea aceasta a noastră, am înţeles că nu se putea altfel. Odată cu mama se dusese tot ce avea el mai bun, forţa, sprijinul, voinţa şi curajul de a trăi.

Timpul de după operaţia mamei a fost mai liniştit, cel puţin în aparenţă. Pierise fantoma teribilă a bolii.

Se intrase într-o rutină a minciunii, a suspiciunii. Ne ţineam gura şi nu mai aşteptam miracole. Tata scria întruna, despre Iisus Hristos, despre liturghie, despre Maica Domnului: „Odată şi odată tot or să se publice…”

Pe de altă parte şi la Institut se clarificase oarecum situaţia. Mai exact, se clarificaseră animozităţile, duşmănia. Tata se obişnuise cu privirile piezişe, cu vorbele şoptite pe la spate, în măsura în care te poţi obişnui cu ele. Avea, de altfel, şi colegi care ţineau la el, îl respectau şi pe care faima lui crescândă nu îi deranja. Îi avea pe doctoranzi, de care se ocupa foarte mult. Munca la catedră l-a pasionat totdeauna şi contactul cu tineretul îi făcea mare bucurie. […]

Revoluția din Ungaria. Se strânge șurubul în țară

După un timp a izbucnit furtuna: în Ungaria era revoluţie. Ascultam îngrijoraţi la radio ultimele ştiri. Tata clătina din cap: „Iar o să se strângă şurubul!”

Lucrase mult în ultima vreme la cursul de dogmatică, întocmit de un colectiv de profesori. Se grăbise, parcă l-ar fi zorit cineva: „Să fie odată gata.” Făcuse corecturile şi răsuflase uşurat după ce isprăvise. Ca şi cum ar fi presimţit ceva…

În ultimii ani, mulţi se întorseseră de prin puşcării: frânţi, de nerecunoscut, dar se întorseseră. Erau printre cei norocoşi. Alţii n-au mai venit niciodată.

Aşa se întâmplase, bunăoară, cu vecinul nostru, inginerul Niţulescu, un om drăguţ, politicos. L-au luat într-o noapte şi nimeni n-a mai ştiut niciodată nimic de el. […]

După adunarea din Piaţa Kogălniceanu, începuseră să adune ţapi ispăşitori. Peste noapte auzeam de cutare că a „dispărut”. Sau nu-l mai vedeam nicăieri. Mai ales rândurile prietenilor studenţi la medicină se răriseră.

Ne mai duseserăm din când în când la familia arhitectului Joja. Cum fratele lui, Athanase, profesorul de filozofie, era al doilea ca rang în Comitetul Central şi mare demnitar, ni se părea că era mai puţin suspect. Veneau acolo Codin Mironescu, cele două familii fiind foarte prietene, părintele Agaton, uneori părintele Ghiuş şi părintele Sofian. Toţi aceştia făcuseră parte din „Rugul Aprins” de la Antim. Mai veneau, foarte rar, doctorul Dabija de la Facultatea de Medicină, Paul Sterian, Vasile Voiculescu şi alţii. Se discuta filozofie, teologie, literatură. Mama era foarte îngrijorată. „Hai să nu mergem”, spunea ea. „Nu se poate, am promis”, răspundea tata cu veşnica lui bună-credinţă. „Ce-ţi tot faci atâtea griji? Nu vorbim nimic interzis, nimic subversiv. Şi pe urmă sunt totuşi fraţi, ce Dumnezeu. Athanase Joja n-o să permită să se atingă cineva de fratele lui. Şi noi, fiind la ei în casă, nu putem fi bănuiţi de nimic…”

După câteva luni de la înăbuşirea revoltei, proporţia arestărilor o depăşise chiar pe cea de odinioară. Aproape nu mai era casă din care să nu fi fost „luat” cineva.

Cu excepţia gazdei, toţi cei care participaseră la acele întâlniri prieteneşti au fost arestaţi. Pe rând. […]

Încep arestările în Rugul Aprins

În primăvara anului 1958, au fost arestaţi primii care au alcătuit apoi lotul de care am vorbit şi pe care unii l-au numit „lotul Rugului Aprins”. Cu câteva săptămâni înainte de Paşti, într-o dimineaţă, a venit doamna Mironescu la noi. O vedeam pentru prima oară nefardată, neîngrijită, cu faţa galbenă şi ochii plânşi. în cursul nopţii fuseseră arestaţi soţul şi fiul ei. Securiştii au apărut seara târziu, după unsprezece, ca de obicei. Au percheziţionat casa şi l-au luat pe domnul Mironescu. Apoi, după vreo oră au revenit şi l-au arestat şi pe Şerban, care era student la filologia clasică. […]

Au trecut Paștile. Nu s-a întâmplat nimic şi ne-am mai liniştit întru câtva, măcar în aparenţă. Aşteptam mereu să li se dea drumul celor doi Mironeşti. N-au fost eliberaţi. În schimb l-au arestat pe doctorul Dabija. A venit asistenta lui de la facultate şi ne-a anunţat. El apărea destul de rar, chiar mai rar decât noi, atât la familia Mironescu, cât şi la Joja. Încet, încet, cercul se strângea. Fuseseră arestaţi pe rând Sandu Tudor, respectiv părintele Agaton, părintele Ghiuş, părintele Sofian…

În vară, părinţii mei au plecat la Rohia, unde urma să-i întâlnesc şi eu, căci putusem să-mi iau doar o săptămână de concediu. […]

Am plecat la Bucureşti după cele patru zile cât puteam să rămân, urmând ca ei să meargă la Vlădeni. […]

În final este arestat și părintele Dumitru

La începutul lui septembrie am luat concediu şi am plecat la Vlădeni, să-i întâlnesc. Am mai stat o zi împreună şi a doua, spre seară, au plecat acasă. I-am condus la Braşov şi am aşteptat până a plecat trenul. I-am mai văzut o clipă la fereastră, am fluturat toţi mâinile şi trenul s-a pus în mişcare. Au ajuns acasă în 3 septembrie. A doua zi, în noaptea de 4 septembrie, tata a fost arestat. […]

Nu-mi aduc aminte cum am coborât din tren, cum am ajuns acasă. Uşa era descuiată, ca niciodată. Am intrat în casă, spunându-mi că între timp tata trebuia să fi venit înapoi. Era un haos de nedescris. Cărţi aruncate pe jos, manuscrise ale tatei, hârtii călcate în picioare. Mama încerca să facă ordine, dar fără spor. Ridica o carte, o punea pe canapea plângând… Uşile dulapurilor erau larg deschise, sertarele biroului scoase afară şi azvârlite pe jos. Pe paginile rupte se vedeau urme de pantofi, de noroi.

M-am aşezat lângă ea pe canapea, am luat-o de gât şi am început să hohotim. Mi-a povestit apoi cum au venit noaptea pe la unsprezece. Au bătut în geamul dormitorului şi când tata s-a uitat afară să vadă cine e, i-au îndreptat o lanternă puternică spre ochi.

„Erau patru”, mi-a spus mama. „Ba nu, au fost mai mulţi. Veneau unii şi plecau alţii. A fost un du-te-vino necontenit. Dar patru au rămas tot timpul. Au început să cotrobăiască, să arunce foile scrise şi cărţile pe jos, călcând cu răutate peste ele,”

„Ce-ţi trebuie atâtea hârtii?” s-a răstit unul dintre ei la tata. „Ce faci cu atâtea hârţoage, bune de pus pe foc?”

„Sunt profesor şi din asta trăiesc”, a răspuns el. „Scriu cărţi şi cursuri pentru studenţi. Fără cărţi nu se poate.”

Nu, era calm, a răspuns mama la întrebarea mea. Era liniştit şi răspundea fără spaimă, cu demnitate. Dar cărţile azvârlite pe jos îi făceau rău. Tata, care nu putea suferi să vadă o carte aşezată fără grijă!

Au scotocit până pe la patru spre dimineaţă. Atunci au plecat. L-au luat pe tata şi au plecat. La poartă aştepta o maşină neagră. Mama s-a uitat pe fereastră, deşi o ameninţaseră: „Dacă te uiţi pe geam, venim şi te luăm şi pe tine!” A văzut cum i-au pus tatei ochelari negri. Unul dintre ei îl ducea de braţ şi l-au împins în maşină. Ca pe un răufăcător.

Procesul. „E nevinovat. O să ia cinci ani”

Ce să facem acum, ne-am întrebat. Mama tot spera că o să-i dea drumul. „Nu se poate, e o neînţelegere. E nevinovat, nu pot să-l ţină degeaba…” Totuşi ne trebuia un avocat. Şi nu cunoşteam niciunul.

[…] Prin inginerul Dinu am ajuns la alt avocat, Vladimir Boantă. Un om bun, curajos, de caracter. A acceptat imediat să-l apere pe tata. Iar am plătit, de data asta ni s-a părut mai simplu să ne descurcăm la colegiul de avocaţi.

Peste câteva zile, Boantă ne-a spus: „I-am văzut dosarul. E nevinovat. O să ia cinci ani.”

A încercat să-l treacă la alt articol de lege, ceva în genul „calomnie la adresa regimului socialist”. Nu-mi mai amintesc acele formulări absurde şi pompoase. Eram mult prea disperată şi aveam impresia că trăiesc într-un coşmar fără sfârşit. N-a reuşit.

„E o farsă, doamnă”, i-a spus mamei. „Procesul e gata judecat. Noi suntem acolo numai de formă. Trebuie să vă împăcaţi cu această idee. Părintele profesor va fi oricum condamnat.”

Nu, mama nu se putea împăca cu această idee şi refuza să înţeleagă de ce un om nevinovat trebuie să fie condamnat. A sperat până la urmă. Zadarnic, evident. […]

Duritatea pedepselor a fost extremă. De ce, n-am priceput. […] După pronunţarea sentinţei, mama a fost disperată. Crezuse, voise să creadă până la urmă, că pe tata îl vor elibera, „fiindcă era nevinovat”. Nu putea accepta ideea că, pentru regim, nimeni nu era nevinovat. Conceptul de nevinovăţie nu exista. Toată lumea era vinovată şi probe contrare nu se admiteau. Doar că unii erau „înăuntru”, alţii „afară”, ceea ce de fapt tot un fel de puşcărie era.

„N-a făcut nimic, e nevinovat, trebuie să-i dea drumul!” repeta cu îndărătnicie. Am încercat s-o consolez: „Gândeşte-te, cinci ani trec repede. Dar cei care au primit douăzeci de ani? Ce să mai spună familiile lor?” […]

Conferențiar la „universitatea” Aiud

O singură dată, peste aproape patru ani, am avut veste de la tata. Ne-am pomenit într-o zi cu un tânăr necunoscut, care voia să ne vorbească. Speriată, l-am poftit în casă. Orice străin care venea la noi reprezenta o ameninţare, mai ales după experienţele dure pe care le trăisem în acest timp. Nu o dată fusesem interogată la Miliţie, la Procuratură… S-a asigurat că în afară de noi două nu mai era nimeni, s-a prezentat şi ne-a povestit că fusese eliberat cu câteva zile în urmă.

„Am stat cu părintele Stăniloae într-o cameră”, ne-a spus. „E un om minunat şi ne-am împrietenit. Ne ţinea cursuri de teologie. Alţii predau cursuri de limbi, de filozofie, fiecare după specialitatea lui. Am învăţat limba engleză acolo şi acum aş vrea, dacă s-o putea, să studiez, să mă înscriu la filologie. Părintele m-a învăţat multe şi îi datorez nespus. M-a rugat să vă caut şi să vă spun că e bine şi că îi e foarte dor de dumneavoastră. Să fiţi liniştite, credinţa l-a ajutat să reziste. Şi-a păstrat moralul ridicat şi ne-a fost multora de mare ajutor acolo. Vorbea mereu de dumneavoastră şi regreta teribil că aţi avut necazuri de pe urma lui.”

Era un tânăr frumos, foarte palid, foarte slab, cu un chip liniştit şi senin, care ne-a impresionat. I-am mulţumit din inimă pentru vestea bună pe care o adusese. Când s-a întors, l-am întrebat pe tata de el. S-a luminat la faţă: „Da, sigur, ce băiat minunat! El şi Sandu Munteanul Ce suflete alese! Erau tot timpul cu mine, Sandu îmi cârpea ciorapii şi cămăşile. Spunea: «Părinte, lăsaţi, Dumneavoastră nu ştiţi.» M-a îngrijit ca pe propriul lui tată. Amândoi erau foarte iubiţi, ne-au înseninat viaţa acolo.” […]

Familia acasă, între umilințe și speranță

A trecut şi Crăciunul. Primul Crăciun fără tata. Trist, cenuşiu, o zi obişnuită ca toate celelalte. Aşa au fost zilele noastre de sărbătoare şi duminicile în acea perioadă. Nu te mai aşteptai la nimic deosebit, viaţa nu mai avea strălucire, farmec, solemnitate. Nu mai aşteptai nici un miracol. […]

Avenit în sfârşit iarna anului 1963. Era decembrie, cu frig şi zăpadă. […] Începuseră să circule veşti care ne umpleau de înfrigurare. Cică ar fi început să dea drumul deţinuţilor politici. Auzisem chiar de câteva cazuri, de unii care veniseră acasă. Nu cunoşteam pe niciunul dintre ei şi nu ştiam dacă era adevărat sau se vânturau poveşti, ca de obicei. Ascultam cu emoţie şi nu îndrăzneam să sperăm. Oricum eram mai liniştite şi nu ne mai impresionau nici înjurăturile doamnei preotese Petrescu de câte ori trecea pe scară şi ştia că o auzim. Mai cu seamă mamei, care stătea toată ziua acasă, îi era foarte frică de ea. Acum suporta cu seninătate şi ieşea cu căldarea de apă murdară în curte, ca să o arunce la canal (nu aveam apă curentă în „bucătăria noastră” şi dacă o aruncam la WC se înfuria doamna Frangu), fără să se asigure că doamna Petrescu nu se află la balcon şi ţipă la ea.

Fuseseră ani întunecaţi cei în care tata lipsise dintre noi. Înainte, era totdeauna acolo în cămăruţele modeste şi friguroase din Calea Moşilor nr. 36. Şedea la birou, scria cufundat în gândurile lui, dar prezent, alături. Totdeauna avea timp.

Ştiai că ai pe cineva care-ţi putea da un sfat, în care aveai încredere. Sugera cu delicateţe soluţia şi îţi lăsa impresia că, de fapt, tu singur te-ai scos din necaz.

Faptul că era ferm în convingerile lui îmi dădea o mare siguranţă. Faptul că lua în serios ceea ce credea şi propovăduia, „Eu sunt preot, trebuie să mă port ca un preot”, era pentru mine un sprijin moral, o certitudine. Dar în acelaşi timp avea o căldură şi o gentileţe sincere, fireşti, neostentative, care-ţi încălzeau inima. Aşa îl ştiusem dintotdeauna şi mi se părea firesc să fie aşa. Acum sufeream pentru că ne lipsea bunătatea, participarea lui la viaţa, la bucuriile, la grijile noastre. Şi, repet, ne lipseau zilele de sărbătoare. Acel sentiment inefabil de măreţie, de frumuseţe, de deosebit, care încălzea inima şi te înfiora! Fiecare zi de praznic, de duminică, era altceva decât celelalte zile. Erau zile în care nimeni nu era trist, nimeni nu era bolnav, nimeni nu plângea. Nimeni nu avea pricină să fie trist, să fie bolnav, să plângă.

Curios cât de mult influenţa prezenţa tatei aceste zile, am mai spus-o. Şi cât de altfel era liturghia, atunci când participa la ea. Nu era bun cântăreţ, totuşi slujbele pe care le oficia erau cele mai frumoase la care am asistat vreodată.
E adevărat, în Ardeal se punea mai puţin accentul pe cântare, pe vocea preotului, decât pe conţinutul slujbei, al predicii. „Dacă ar fi fost să mă judece la teologie după voce, n-aş fi putut-o absolvi niciodată”, obişnuia tata să spună. „Liturghia e rugăciune, reculegere, propovăduire, nu spectacol de operă…”

Un necunoscut anunță o bucurie mare

Aşteptam deci cu înfrigurare, neîndrăznind să sperăm. Apoi, în ianuarie, într-o dimineaţă pe la patru, a sunat telefonul. Ne-am speriat bineînţeles şi mama a ridicat receptorul cu destulă frică.

„Vreau să vă anunţ o bucurie”, a spus o voce. Nu se auzea prea bine, se telefona dintr-un loc populat, cu un puternic zgomot de fond. „Vreau să vă anunţ o bucurie. Soţul dumneavoastră va veni curând acasă.”

Doamne! Mama a început să plângă. Adevărat? Curând? Când?

– Foarte, foarte curând. Sunteţi bine, sănătoase, amândouă?

– Da, da, suntem bine şi noi şi copilul.

– O, aveţi un copil?

– Da, da, am un nepoţel…

Necunoscutul a închis şi noi n-am ştiut ce să credem.

– Cine era? N-ai recunoscut vocea?

Nu, nu, nu o recunoscuse. Gălăgia era mare şi omul vorbise încet.

„Să fi fost o glumă proastă? Cineva care vrea să-şi bată joc de noi?” Nu, nu se putea asta. Nu, trebuia să fie un proaspăt eliberat din închisoare, aşa ca tânărul care venise cu câteva luni înainte la noi.

N-am mai putut dormi. Eram prea emoţionate. Cu siguranţă, tata urma să vină curând… După vreun sfert de oră, telefonul a sunat iarăşi. Era din nou necunoscutul:

– Vroiam să vă spun că soţul dumneavoastră va veni foarte, foarte curând.

– Curând? a întrebat mama plină de speranţă. Doamne, cât de curând?

– Marioară, nu mă recunoşti? Eu sunt…

Mama a început din nou să plângă:

– Dumitre, Dumitre, tu eşti? Unde eşti? Eşti liber?

I-am smuls mamei telefonul din mână:

– Tată, tată, unde eşti?

– La Gara de Nord.

– Să venim să te luăm. Stai acolo că vin eu îndată, s-au schimbat liniile de tramvai şi nu ştii cum să ajungi…

– Las’ că mă descurc eu. Nu-i nevoie să vii, mă descurc.

– Ai bani de bilet?

– Da, da, nici o grijă.

Ne-am aşezat în faţa ferestrei. Timpul se oprise în loc. „Trebuia să mă duc la gară”, spuneam. „Trebuia să mă duc după el.”

În sfârşit, timpul s-a hotărât să treacă şi, chiar mai repede decât speram, am văzut intrând pe poartă silueta înaltă a tatei cu pălăria lui cu boruri late. Ducea în mână o bocceluţă.

Ne-am repezit afară şi ne-am îmbrăţişat plângând. Era frig şi zăpada îngheţată scârţâia sub paşii noştri. Doamne, ce fericire! Ce dimineaţă minunată!

– Hai să bei un ceai, sa te încălzeşti, ţi-o fi frig. Şi foame.

– Nu, nu am mâncat în tren.

Le dăduseră foi de drum, ceva de mâncare şi câţiva lei pentru tramvai. Ne-a arătat cu mândrie un coltuc de pâine, pe care l-a scos din bocceluţă ca pe un lucru de preţ.

– Ne-au dat pâine, a spus, cu tonul cu care ar fi declarat că primise un diamant.

Am început să vorbim. Toţi deodată. I-am povestit pe scurt încercările prin care trecuserăm. Cum m-am căsătorit, cum trebuise să divorţez.

Dumitraş dormea adânc în pătucul lui. Era un copil frumos, dolofan, cu gene lungi de fetiţă. Somnul îl îmbujorase şi-l ţinea strâns pe Martinică, ursul cel mare de pluş.

„Ce copil frumos! Parcă-i un înger!” Mai târziu tata ne-a spus că asta a fost cea mai fericită clipă din viaţa lui şi că vederea copilului îl făcuse să uite toţi anii cumpliţi prin care trecuse.

I-am spus că-l chema Dumitru Horia şi tata a început să plângă.

– Nu-l iau în braţe să nu-l trezesc. Aştept până mai târziu…

Da, ăsta era tata. Ceilalţi erau mai importanţi şi nu se gândea decât la ei.

– De ce n-ai spus dintr-odată la telefon că ai venit? am întrebat.

– Mi-a fost teamă să nu vă emoţionaţi prea tare. Să n-ai un şoc, Marioară, un atac de inimă.

Sosise pe la miezul nopţii şi aşteptase cuminte în gară, până în zori, ca să nu ne sperie, să nu ne emoţioneze… Apoi a pregătit-o pe mama… Doamne, ce fel de om era!

A băut o cafea cu lapte şi repeta întruna „vai ce bună e!”

Am povestit, am povestit şi ni se părea că vorbele nu pot spune nimic din ce-am fi vrut noi să spună.

De dimineaţă s-a trezit Dumitraş. Mama s-a dus la pătucul lui:

– Tataş, Tataş (aşa se numise singur şi aşa-l numeam toţi). Hai să vezi! A venit tata-mare!

Tata stătea alături şi copilul l-a întrebat:

Da? Ai venit din deplasare?

Aşa-i spusese mama când, privind fotografia tatei, Tataş întrebase: „Cine-i nenea ăsta?

– Tata-mare.

– Unde-i?

– E plecat în deplasare.

Acum venise!

„Doamne, ce zile frumoase”

Tata l-a luat în braţe, Tataş i-a trecut mânuţele pe după gât şi din acea clipă nu i-a mai despărţit nimeni. Se ţinea după tata ca un căţeluş. Oriunde se ducea, băieţelul era după el. Chiar şi la baie, Dumitraş aştepta cuminte în faţa uşii şi nu se clintea din loc. Din când în când întreba: „Tata-mare, aşa-i că nu te mai duci în deplasare?” Era mişcător până la lacrimi, îşi punea mânuţa în mâna tatei, cu un gest de încredere şi dragoste care ne surprindea. Doar nu-l mai văzuse până atunci şi nu era obişnuit cu el.

Tropăia mărunt lângă paşii mari ai tatei şi fiecare se străduia să-şi potrivească mersul după al celuilalt. Doamne, ce zile frumoase au fost acelea! Au început şi duminicile să arate a duminici. Tata pleca de dimineaţă la utreniei Nu mai căuta forfecuţa.

Venise ras în cap, fără barbă şi musteţi. Dumitraş îl întrebase chiar în acea zi: „N-ai barbă?” Pe fotografia pe care o ştia el tata-mare avea barbă! Tata a râs: „Nu-ţi place aşa, fără barbă?” „Nu”, a răspuns foarte serios copilul. „Bine, las’ c-o să am cât de curând.” Mergeam şi noi ceva mai târziu şi Dumitraş privea atent la odăjdiile aurii ale tatei. Se obişnuise să-l vadă la altar, după ce prima oară arătase cu degetul: „Uite-l pe tata-mare!”

Câteodată îl mai fura somnul şi moţăia în braţele mele. Ajunşi acasă, îi punea tatei întrebări, care începeau toate cu „Ce înseamnă?” „Ce înseamnă veşnicie?” sau „Ce înseamnă filozofie?” Tata râdea, încerca să explice şi recunoştea că nu e deloc uşor.

După două zile s-a dus la patriarhul. L-a primit, în sfârşit, după atâţia ani şi i-a comunicat că nu poate să-l reîncadreze la catedră. „Poate ceva la Arhiepiscopie.”

Tata a fost extrem de amărât. „Cum să stau pe capul tău? Cum să trăiesc pe spinarea ta? Trebuie să-mi dea ceva de lucru!” […]

[După eliberare] se uita mult la televizor, cu curiozitate, dornic să afle ce mai e prin lume. Eram fericită că tocmai atunci putusem avea şi noi televizor. Dar mai cu seamă îi plăcea să se plimbe. Se plimba îndelung, avea nevoie să iasă, să se mişte. Cu Dumitraş de mână mergea în parc, pe străzile liniştite de la Sfântul Ştefan.

Amintiri din pușcărie

De câte ori se întorcea acasă, cumpăra pâine.

„Dumitre, nu mai tot aduce pâine”, îi spunea mama. „Se usucă.”

„Las’ să fie”, răspundea.

Ani de zile duseseră dorul pâinii. Se hrăniseră cu „turtoi”, un fel de cocă de mălai, uscată. Când, spre sfârşitul detenţiei, primiseră câte o ceapă crudă, li s-a părut o hrană imperială. „N-am mâncat niciodată ceva mai bun”, spunea tata, zâmbind.

Ne mai povestea câte unele din anii de puşcărie. Multe lucruri le-a trecut sub tăcere, nu voia să ştim cât a suferit.

Uneori se nimereau în cameră oameni de treabă. Atunci se înţelegeau foarte bine, fiecare ţinea prelegeri din specialitatea lui şi viaţa devenea suportabilă. Alteori însă…

„Am avut odată un vecin de cameră care ne-a făcut mai multe mizerii decât gardienii. Era iadul pe pământ…” spunea, clătinând din cap.

Ziua, trebuiau să şadă drept pe marginea patului. Din când în când gardienii priveau prin vizetă şi vai de cel care nu respecta consemnul. Dacă se rezemau cât de puţin de perete, vecinul lor bătea în uşă şi-i turna. Atunci erau trimişi imediat la izolare.

L-am întrebat, dar n-a vrut să ne spună cum îl chema pe acesta…

Ne-a povestit cum s-a sfârşit un cunoscut de-al nostru, preot la Cluj. Îi ducea iarna prin curte la duşurile reci şi înapoi, pe un ger teribil. Omul a făcut meningită şi a murit în chinuri groaznice. Câteva zile a urlat de durere şi ceilalţi deţinuţi băteau mereu în uşă, cerând să i se dea îngrijire medicală. Când l-au scos, era prea târziu.

Pe tata l-au operat de hernie la infirmeria închisorii. Fără anestezie, anestezice nu se găseau acolo.

Cea mai grea perioadă a fost la sediul Securităţii din Strada Uranus. L-au ţinut acolo într-o celulă fără fereastră, doar cu lumină electrică. „Aveam gura atât de amară şi de uscată, încât mi se umflaseră buzele şi limba.” După câteva săptămâni l-au dus într-o altă celulă unde venea din afară o rază de lumină. „Ce mare lucru e soarele şi lumina lui”, spunea tata şi nu se mai sătura să se plimbe.

La Aiud fusese o perioadă împreună cu părintele Ilarion Felea de la Arad, mort în închisoare. Apoi cu părintele Sofian, cu părintele Benedict Ghiuş, cu Grigore Popa. O vreme a fost „coleg” de cameră cu Petre Pandrea. Acesta avea o vervă sclipitoare şi vorbea cu pasiune: „Părinte Stăniloae, părinte Stăniloae, să ia nenorociţii văcuţa omului din ogradă!” Fusese un adversar vehement al colectivizării. După ce a fost eliberat, mai venea câteodată pe la tata şi atunci aborda acelaşi subiect. Ştia ce importanţă avea satul pentru viabilitatea poporului nostru şi era în continuare tulburat din cauza distrugerii lui sistematice. De altfel şi tata împărtăşea această opinie.

Din când în când mergeam în Parcul Carol, pe atunci numit al Libertăţii, şi tata îl plimba pe Dumitraş cu barca, spre fericirea acestuia.

Într-o zi, am trecut pe lângă o bancă pe care şedea un pereche mai în vârstă. Bărbatul l-a privit lung pe tata, oarecum tulburat şi apoi a întors capul. După ce ne-am depărtat, ne-a spus: „L-aţi văzut? Era unul din gardienii noştri. De fapt printre cei mai de treabă. Aş fi vorbit cu el dacă nu s-ar fi prefăcut cu tot dinadinsul că nu mă vede.”

La un moment dat, aduseseră în cameră un rabin. „N-am mai întâlnit pe nimeni care să se roage cu atâta forţă. De-a dreptul cu înverşunare”, povestea tata. Fusese foarte impresionat. „Era o adevărată luptă cu îngerul, ca în Vechiul Testament. Rareori am văzut o convingere atât de puternică, o credinţă atât de fierbinte. Extraordinar!”

Fusese interogat cu mare duritate, mai cu seamă asupra unor tineri care-l frecventau cu oarecare asiduitate, după cum am spus şi tata a susţinut că-i cunoscuse doar ocazional, că nu avusese nici o legătură cu ei.

„Te-au bătut?” l-am întrebat. „Nu, nu”, a răspuns tata în grabă şi a schimbat subiectul. N-am aflat niciodată dacă l-au bătut în cursul anchetei. (De curând am citit undeva relatarea cuiva, care l-a văzut în închisoare. Nu-l cunoştea personal, doar l-ar fi văzut de departe pe Stăniloae, când l-au adus într-o zi, bătut, de Ia un interogatoriu. Se poate, nu ştiu. Nu este exclus. Oricum despre altă mărturie de acest gen n-am auzit. Dar fără îndoială, este posibil.)

Părintele Stăniloae, un nobil incurabil

Zâmbea totdeauna când ne povestea despre anii de puşcărie. Cum spuneam, suferinţa extremă prin care trecuse a fost o experienţă care l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Suportase totul cu acea răbdare exemplară, cu care a suportat atâtea alte necazuri. N-a purtat pică celor care l-au făcut să sufere şi nici celor care, deşi îi datorau atât de mult, i-au întors spatele. A rămas ferm în convingerile sale, n-a pierdut nici o clipă nădejdea în Dumnezeu şi a trecut prin acel iad cu zâmbetul luminos pe buze şi cu certitudinea că încercările ni le dă Domnul pentru a ne purifica, pentru a dobândi viaţa viitoare, ceea ce presupune efort şi voinţă puternică.

A suferit mai ales din cauza noastră, la gândul că, din cauza lui, am trecut şi noi prin atâtea. Asta l-a chinuit în închisoare şi după aceea, reproşându-şi, deşi nu avea nici un motiv, că, de exemplu, cariera sau viaţa mea personală au avut de suferit. Că mama a trebuit să înfrunte ostilitatea altora. Ca şi cum ar fi avut o vină. Ca şi cum ar fi putut abate de la noi teroarea care ne-a siluit tuturor existenţa. De nenumărate ori i-am repetat amândouă, că nu purta răspunderea, că tot ce se întâmplase era inevitabil, mai devreme sau mai târziu. Dar se simţea totdeauna răspunzător pentru că nu putea îndulci necazurile, tristeţea altora. Şi suferea din această pricină, trecând cu generozitate peste propriile suferinţe.

Nici măcar cealaltă faţă a oamenilor, pe care o cunoscuse în anii de restrişte, nu l-a schimbat. Făcuserăm această experienţă tristă şi noi, toţi cei rămaşi afară. Purtam pe lângă povara durerii şi îngrijorării pentru cel drag ce suferea în închisoare şi pe cea a umilinţei şi ostracizării pe care mulţi ne făceau să o simţim zilnic. Mai cu seamă această schimbare bruscă de atitudine mă tulburase peste măsură, ca una ce crezusem nelimitat în sentimentul de solidaritate al oamenilor. La început mi s-a părut incredibil, un coşmar care dispare în zori. Nu, era realitatea. Mai târziu, după eliberarea tatei, am discutat împreună îndelung. Clătina din cap: „Vai, vai, ce dureros e să trăieşti asemenea experienţă!” Şi cum am spus, se simţea vinovat că din „cauza lui” o trăisem. Nu, nu era o ostentaţie. Era sinceritatea totală a credinţei lui în umanitate. […]

Până la moarte i-a venit greu să creadă că unii oameni nu spun ce gândesc, că-ţi zâmbesc pentru a-şi ascuţi mai bine cuţitul cu care să te înjunghie. Şi suferea teribil înţelegând în sfârşit că iar a fost tras pe sfoară. Dar asta nu-l împiedica să creadă iarăşi şi iarăşi cuvintele celorlalţi. Nici nu încerca să descifreze intenţii rele în acţiunile lor.

Cu câteva ore înainte de a muri mi-a spus, pentru prima oară, despre ruda lui apropiată care a încercat în fel şi chip să-l înşele, să profite de pe urma lui, să ţeasă intrigi ce ne-au adus tuturor destule necazuri: „Las’o, se preface!” Era o luciditate pe care ţi-o dă proximitatea morţii? Voia să spună că, de fapt, nu se lăsase înşelat, dar că îngăduinţa lui nu cunoştea limite? A fost singura dată când l-am auzit vorbind astfel, cu amărăciune, cu un fel de plictiseală, ca atunci când fapte sâcâitoare se repetă iar şi iar.

Cred că a fost atât de profund ancorat în credinţă încât i-a iubit pe oameni fiindcă erau creaţia Domnului. Fiindcă nu putea să nu iubească, să nu respecte pe cei pe care Creatorul îi numise fiii Săi, chiar atunci când Îl răstigneau pe cruce. Fiindcă erau fraţii lui întru Domnul şi se considera răspunzător pentru fiecare, aşa cum ar trebui să se considere orice slujitor al altarului.

Până în ultimele zile veneau la el zeci de persoane cerând ajutor. Scria scrisori de recomandare, intervenea, telefona, îi ajuta cu bani. Nu pleca niciunul fără ca tata să fi făcut tot ce putea pentru ei. Nu se sfiau să vină la ore imposibile, fără a gândi că deranjau. Se ridica din pat, bătrân şi obosit, dis-de-dimineaţă, seara târziu, după-amiază când încerca să se odihnească. Îşi întrerupea lucrul, odihna şi primea oameni pe care nu-i văzuse niciodată, dar care ştiau că nu plecau fără ajutor din casa lui.

„Lasă-l săracul, e necăjit!” spunea „poate nu-i din Bucureşti, poate a venit tocmai acum cu trenul şi trebuie să plece înapoi…” îşi dădea o osteneală teribilă să-i scuze, să le găsească justificări. Dar trebuie să spun cu tristeţe că, o bună parte dintre ei, odată ce-şi ajunseseră scopul, au uitat că se cuvenea să spună un „mulţumesc”.

Ingratitudinea, mai ales din partea unor foşti studenţi de ai lui, l-a întristat peste măsură. „Vin atâţia oameni la mine”, spunea amărât, „dar câţi dintre cei pe care i-am considerat ucenicii mei, care ar trebui cu adevărat să mă viziteze mai des, aşa cum făceau când aveau nevoie de mine? Probabil că eu nu m-am preocupat destul de formarea caracterului lor. Sau n-am ştiut să le câştig afecţiunea.

Funcționar la Arhiepiscopie

Peste vreo trei luni patriarhul l-a numit funcţionar la Arhiepiscopie. Se ducea dimineaţa la şapte şi venea după-amiaza la patru, împărţind biroul cu părintele Anania, viitorul episcop.[…]

După 1964, când Gheorghiu-Dej s-a desprins de Uniunea Sovietică, promovând o politică de aşa-zisă independenţă, situaţia s-a mai uşurat. Linia partidului s-a schimbat. S-a început o deschidere către Vest, a cărui simpatie era căutată cu tot dinadinsul. Astfel că o serie de oameni de cultură, al căror prestigiu depăşise graniţele ţării au fost scoşi din întuneric. Occidentul trebuia să vadă că destinderea nu era o vorbă goală.

Pe de altă parte, se dezvoltase mişcarea ecumenică şi, în contextul menţionat, Departamentul Cultelor cerea Patriarhiei o participare activă la această mişcare. Tata trebuia să întocmească referate care să reprezinte punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Române în dialogul ecumenic şi directorul Nendu de la Culte întreba: „Cine l-a întocmit?”

– Stăniloae, i se răspundea.

– Asta-i ăla care a stat la puşcărie?

– Da, da.

– Foarte bun referat, excelent.

Începeau să înţeleagă şi autorităţile de ce străinătatea vorbise şi vorbea mereu de tata.

Din nou profesor la Institutul Teologic

În toamnă a fost numit profesor la Institut, predând cursul de dogmatică pentru doctoranzi.

Vara, fusesem cu Dumitraş Ia mare, pentru că avea mereu necazuri cu amigdalele. Tata şi-a luat şi el un bilet la Techirghiol, la casa Patriarhiei. Venea aproape zilnic la noi la Constanţa, sau mergeam noi la el. Anii de închisoare lăsaseră urme şi începuse să-l supere reumatismul, astfel că i se recomandaseră băi de nămol. Din păcate însă, sensibilizat cum era, băile reci nu i-au priit şi a căpătat o bronşită, care s-a cronicizat şi, cu mici întreruperi, l-a chinuit până la moarte.

Se schimbase şi atmosfera generală. Deţinuţii politici fuseseră eliberaţi. Arestări nu se mai făceau. începea să funcţioneze o oarecare legalitate aparentă şi nu ne mai era chiar atât de frică. Mergeam fără teamă la şcoală şi nu mai tremuram de câte ori mă chema directorul, aşteptând să-mi spună că ştie cine sunt şi că nu mai am ce căuta acolo.

Venea iarăşi lume la noi. Nimeni nu mai întorcea capul pe stradă, prefăcându-se că nu ne vede.

Încet, încet se obişnuise şi tata cu libertatea, cu normalitatea vieţii „de afară” şi nu mai cumpăra cantităţi uriaşe de pâine.

Cu reîntoarcerea lui acasă, revenise bucuria sărbătorilor. […]

Pentru Stăniloae nu se găsește casă parohială

Aşa au trecut câţiva ani. Dumitraş creştea, nu mai încăpea în pătuc şi cele trei cămăruţe erau cu totul neîncăpătoare.

Tata a făcut din nou o tentativă sfioasă să capete locuinţă în vreo casă parohială, dar, ca un făcut, de câte ori întreba, nu se găsea nici una liberă. Fusese una la parohia cutare şi tocmai se ocupase. Păcat!

„Când ar mai putea deveni o locuinţă liberă?” întreba el.

„Nu ştim, poate într-o săptămână, poate într-un an…”

Despre partea aceasta nefiind nici o nădejde, am încercat să obţinem o locuinţă la stat, dar fără pile serioase, ar fi ajuns şi Dumitraş la pensie înainte de a o căpăta. Am depus o cerere şi am bătut la porţile ICRAL-ului până mi s-au tocit tălpile.

Răspunsul era invariabil: „Aşteptaţi să vă vină rândul!” Când urma să vină acel rând era un mister pe care nici o minte omenească nu-l putea dezlega. Coridoarele erau pline de oameni care aşteptau de ani de zile. Ni se spusese că ar trebui să dăm „din urechi”. Dar cum? Erau atâţia funcţionari care te trimiteau de la unul la altul. Te simţeai intr-o junglă plină de capcane, din care nu aveai cum să mai ieşi. […] Deci am început să căutăm ceva de cumpărat. Respectiv un apartament nu prea scump, pe care să-l putem plăti în rate. […]

După vreo doi ani de alergătură, am găsit un apartament într-un bloc de pe Calea Călăraşi, alături de Strada Mântuleasa.

Trecusem deseori cu tata pe acolo, în plimbările noastre de duminica şi nici nu îndrăznisem să visez că aş putea locui în asemenea casă. Ne închipuiam ce fericiţi trebuie să fie locatarii unui asemenea imobil. „Greu”, spunea tata. „Asemenea locuinţă costă o grămadă de bani.”

Acum găsisem un apartament tocmai în acel bloc. Fără îndoială că acolo nimeni nu putea fi nefericit sau bolnav, nimeni nu putea muri, bunăoară…

După ce ne-am mutat am văzut că mă înşelasem. Şi acolo trăiau oameni ca toţi oamenii, cu problemele, grijile, necazurile lor… Apoi, în timpul nenorociţilor ani optzeci, blocul s-a deteriorat, s-a părăginit şi când l-am revăzut după mulţi ani nu mi-a venit să cred: murdar, neîngrijit, o adevărată mizerie!

Pe vremea aceea arăta însă altfel. Apartamentul era frumos, dar prea mic pentru toţi patru. Deci urma să ne mutăm numai noi, Dumitraş si cu mine. Mai ales că era destul de aproape de locuinţa părinţilor, care trebuiau să rămână pe loc.

Cum proprietarii voiau cu orice preţ să vândă, înţelegerea s-a făcut fără dificultăţi şi tata a plătit rate vreo trei ani după aceea, ceea ce a însemnat pentru noi o serie de vaci slabe. Lucru cu care eram, de fapt, obişnuiţi. Pe deasupra mama a fost foarte nemulţumită că nu mai locuiam împreună. Dar altă soluţie nu se găsise. Eram toată ziua pe drum, unii la alţii şi Dumitraş, care între timp mergea la şcoală, îşi petrecea o parte din timp la ei, când eu eram la serviciu.

După câteva luni ne-am obişnuit cu locuinţa noastră, care ni s-a părut raiul pe pământ. Aveam încălzire centrală şi era cald în toată casa. Nu mai tremuram la baie şi nu ne mai îngheţau mâinile sub robinet fiindcă aveam acum apă caldă. Mă rog, o locuinţă de vis. Eram de-a dreptul fericiţi când veneam acasă.

Tata trecea foarte des pe la noi, punea mâinile pe calorifer şi se bucura: „Ce cald si bine e la voi. Asta da, zic şi eu locuinţă!”

Cea mai profundă teologie românească, scrisă într-o „ghețărie”

Din păcate, ca o compensaţie, la ei era din ce în ce mai frig.

Parohul Petrescu hotărâse să introducă calorifer cu păcură, atât în biserică, cât şi în casă. Părinţii mei au fost foarte bucuroşi, au cedat pivniţa lor pentru a se instala acolo cazanul şi au plătit o cotă foarte ridicată din cheltuieli. Ca de obicei, tata s-a sfiit să ceară să vadă documentele respective.

Din păcate lucrurile n-au ieşit aşa cum speram. Nu ştiu dacă a fost un viciu de instalaţie. Se pare că fusese concepută astfel încât cu ajutorul unei manete să se dirijeze apa caldă în direcţia dorită. În orice caz, în apartamentul părinţilor mei nu ajungea căldură aproape deloc. Totul trecea prin ţevi spre biserică şi spre apartamentele de sus. Acolo era foarte cald. La parter, frig ca afară. Cum nu se mai putea face foc nici în sobe, apartamentul devenise o adevărată gheţărie. Tata şedea la birou cu căciula pe cap, cu paltonul pe umeri şi scria cu mănuşi. Toate rugăminţile de a se încălzi şi apartamentul lor nu au dat rezultat. Când era foarte frig veneau la noi. Dar nici asta nu era o soluţie. El avea cărţile, manuscrisele şi nu le putea duce pe toate dintr-o parte în alta, în fiecare zi.

Disperaţi, s-au hotărât să caute ceva de cumpărat ca să se poată muta de acolo. Sciatica tatei se accentuase şi câteodată nu se putea ridica de pe scaun. Era un chin să se ridice dimineaţa din pat şi să-şi îndrepte spatele.

Un alt nivel de trai. În „luxul” unei garsoniere

Ne-am pornit din nou să căutăm. Tocmai se încheiase cu plata datoriei pentru apartamentul nostru şi bani puşi deoparte nu prea erau. În cele din urmă s-a găsit acea garsonieră dublă din Strada Cernica, foarte aproape de noi. Au urmat iarăşi rate şi vaci slabe.

Erau două chiţimii, dintre care una fără fereastră. Dar exista calorifer cu gaze şi era cald. O bucătărioară mică, în care cu greu încăpeam toţi patru, completa locuinţa. Oricum, fiind bucătărie adevărată, avea apă curentă, rece şi caldă chiar, lux de care mama se dezvăţase în cei câţiva zeci de ani cât locuiseră în Calea Moşilor. Trecuse timpul când căra apă cu găleata.

S-au mutat acolo deci. La început le-a fost greu, mai cu seamă mamei. Era foarte îngust, mai îngust decât înainte şi ambianţa nu le era familiară. Dar cu timpul au început să se simtă acasă. Vecinii erau drăguţi, prietenoşi. Când ieşeau pe uşă nu mai simţeau priviri piezişe îndreptate asupra lor. […]

Durerile reumatice ale tatei s-au mai atenuat. Era nespus de fericit şi dimineaţa, când se ridica din pat, spunea: „Ce bine-i să fie cald în casă! Doamne ce lucru bun e un calorifer care funcţionează!”

Începuse iar să vină multă lume, şi în cele două chiţimii era un adevărat du-te-vino. Tata povestea ce văzuse prin străinătate, după ce începuse să iasă din ţară şi toţi se mirau: „Ce lume, domnule! Ce viaţă!”

Veneau doctoranzii. Veneau preoţi şi călugări de peste tot. Începuseră să vină studenţi de la alte facultăţi, intelectuali care citeau Filocalia. […]

Sufla un vânt de destindere. În mod voalat, în toate discursurile oficiale se făceau aluzii discrete la greşelile şi exagerările din trecut. (Din păcate, spre sfârşitul anilor şaptezeci, s-a ajuns la noi exagerări, la noi forme de oprimare, culminând într-un paroxism care a făcut ca ţara să înceapă a semăna cu un imens azil de nebuni. Toate acestea se cunosc.)

În acest context, tata a început din nou să spere că va putea publica. Dar de abia în 1976 a putut reîncepe tipărirea Filocaliei, volumul al cincilea şi apoi în 1978 monumentala lui Dogmatică. Cursul de ascetică şi mistică n-a apărut decât în 1981, ca al treilea volum din Teologia morală, întrucât cuvântul „mistică” era la fel de ostracizat ca şi înainte. Am să revin asupra acestor evenimente.

Aşa cum am spus mai sus, România acelor ani avea nevoie de prieteni. Deci mulţi oameni de cultură au fost trimişi în străinătate pe la congrese şi pe la alte manifestări culturale.

Conferențiar în lumea liberă

Prima ieşire în străinătatea a tatei a avut loc în primăvara anului 1967, în Germania, la invitaţia profesorului Miron de la Universitatea din Freiburg, pentru a ţine conferinţe.

Am fost foarte emoţionaţi. Mai întâi, vederea paşaportului ne-a umplut de admiraţie. Nu mai ţinusem în mână asemenea poartă spre o lume necunoscută, despre care auzisem atâtea. Acele câteva pagini care îngăduiau să vezi lucruri pe care nici măcar nu ţi le puteai imagina, să ieşi dintr-o realitate care nu adusese decât durere şi spaimă! Ce fel de oameni erau cei care trăiau dincolo, în libertate? […]

Tata îl privea îndelung şi îl răsucea pe toate părţile. Privea fotografia şi citea numele ca şi cum ar fi vrut să se asigure că îi aparţinea cu adevărat. Cred că era la fel de emoţionat ca mine. Doar că n-o arăta. „Cât de schimbător e destinul omului şi câte surprize îţi rezervă viaţa”, spunea.

Urma să plece cu trenul internaţional, seara la şapte. L-am condus la gară. […]

A plecat îmbrăcat în reverendă: „Sunt preot, astea sunt hainele mele şi nu mă ruşinez de ele!” Colegi, cu experienţa călătoriilor în Occident, îl sfătuiseră să se îmbrace civil: „Or să se uite nemţii la valtrapuri ca la altă minime şi or să creadă că veniţi din Africa, Dumnezeu ştie de unde!” „Nu-i nimic, n-au decât!” Ded a plecat îmbrăcat cu „valtrapurile”. Nimeni nu l-a ţinut de rău, dimpotrivă.

Ne-a povestit după aceea că a fost deseori oprit pe stradă, salutat cu respect şi prietenie. Erau saşi stabiliţi la Freiburg, care se bucurau să vadă un chip din vechea patrie. Erau autohtoni care aveau simpatie pentru ortodoxie.

O doamnă în vârstă l-a oprit pe stradă şi l-a rugat să facă rugăciuni pentru ea. Îi vorbise româneşte:

– Părinte, aşa-i că sunteţi din România?

– Da, da, răspunsese tata.

– Ştiţi, mi-a murit bărbatul, a continuat femeia cu lacrimi în ochi. Nu mă pot consola defel. Vă puteţi ruga pentru mine, chiar dacă simt săsoaică evanghelică?

– Sigur, a răspuns tata, spuneţi-mi numele Dumneavoastră.

Femeia i-a oferit bani.

– Nu, nu, a răspuns tata, nu-i nevoie.

– Ştiam de la consătenii mei că dacă nu plăteşti o rugăciune, nu-i primită, a continuat ea.

– Fiţi liniştită, doamnă, Dumnezeu nu întreabă dacă a fost plătită sau nu…

Mai cu seamă l-a impresionat o femeie tânără:

– Sunteţi, desigur ortodox, i-a spus. Sunteţi îmbrăcat ca preoţii greci. De unde veniţi?

– Din România.

Avea un copil grav bolnav şi l-a întrebat pe tata dacă putea să facă o rugăciune pentru el.

– Şi pentru noi, toată familia. La noi s-a cam pierdut tradiţia…

Au urmat alte călătorii. La Paris, în Anglia, în Germania…

La Paris l-a cunoscut pe Olivier Clément, ziaristul care odinioară îi luase interviul lui Andrei Scrima, după cum am mai spus. Fără îndoială scriitorul francez nu avea nici o vină. N-avea cum să-şi închipuie cum stau lucrurile în România. în Occident, libertatea de opinie şi cea a presei erau sacrosancte şi nimeni nu putea crede că în alte părţi era altfel. Pentru democraţiile din Vest era de neconceput să nu ţi se îngăduie să ai părerea ta proprie, convingerile tale şi că acestea ar putea constitui un delict pentru care să fii pedepsit.

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu privită cu mirare atunci când, fiind întrebată despre situaţia din România, relatam ce se întâmplă acolo. „Chiar aşa? Nu, nu se poate!”

Mai târziu, după demontarea sistemului politic din R.D.G., când au ieşit la iveală grozăviile petrecute şi acolo, şocul a fost foarte puternic. „Vă rog să mă iertaţi că nu v-am crezut!” mi s-a spus şi telefonat de multe ori. „Cum să-ţi poţi imagina că în Europa secolului nostru se pot produce asemenea lucruri. Acum ştiu că aveaţi dreptate.”

Prin urmare, Olivier Clément n-a avut nici o vină. El îşi făcuse datoria de jurnalist integru, care n-avea cum să intuiască primejdia. Totuşi, tragedia declanşată în România l-a îndurerat peste măsură şi i-a spus tatei cât de mult regreta faptul că a publicat acel interviu. Au rămas foarte buni prieteni. Prin tata, Olivier Clement s-a apropiat de Biserica şi spiritualitatea românească. A venit de câteva ori în România. în 1979 i s-a acordat titlul de doctor honoris cauza al Institutului Teologic din Bucureşti. În 1980 a revenit cu întreaga familie. […]

Publicarea operei, prin cenzura „democrației populare” și … umilințele „fraților de credință”

Începând cu 1976, tata a putut din nou să-şi publicele operele. Atunci a apărut volumul al cincilea din Filocalia, a cărui publicare fusese oprită după 1944. […]

Tata era fericit că îşi vedea iarăşi tipărite cărţile la care lucrase atâta timp, fără a avea în perspectivă eventualitatea scoaterii lor la iveală. În toţi anii de tăcere, se strânsese pe masa lui de lucru un număr impresionant de manuscrise.

Speranţa că, rând pe rând, vor vedea toate lumina tiparului i-a dat, ca să spun aşa, aripi. Vârsta înaintată – avea peste şaptezeci de ani – nu l-a împiedicat să facă noi proiecte, să se gândească la alte teme care îl preocupau. Am mai pomenit despre asta. Ne spunea, mereu: „Vreau să scriu o carte despre Iisus Hristos. Alta decât Iisus Hristos şi restaurarea omului. Care să înglobeze într-un tot unitar teologia contemporană şi hristologia Sfinţilor Părinţi… O carte despre Maica Domnului. Şi una despre liturghie. De abia cu vârsta, cu experienţa de viaţă începi să înţelegi ce bogăţie de sensuri se ascund în ea. Câţi o ascultă în fiecare săptămână, atenţi la gesturile preotului, la frumuseţea vocii lui şi a cântărilor şi lasă să le scape semnificaţiile adânci care fac din ea cea mai completă lecţie de teologie…”. Proiecta de asemenea o carte despre Sfânta Treime. […]

Dumnezeu i-a ajutat şi împlinit aceste dorinţe. A scris aceste căiţi. Şi multe altele. Unele pe care moartea nu i-a îngăduit să le mai publice, dar care, sperăm, vor vedea lumina tiparului.

Toate acestea se ştiu. Se ştiu poate mai puţin dificultăţile pe care le-a întâmpinat, obstrucţiile pe care le-a avut de suportat în acţiunea îndelungă şi deloc uşoară, care a semănat cu o luptă permanentă pentru a mai obţine tipărirea unui manuscris şi a încă unuia… Ea a luat sfârşit de abia după 1989. Ceea ce nu înseamnă că necazurile legate de editarea lor s-au încheiat…

Obstrucţii a avut de întâmpinat şi din cauza autorităţilor „din afară”. Bunăoară, cenzura avea unele obiecţii neîngăduind ca în textul Dogmaticii să se folosească cuvântul „om”. Nu cumva să se înţeleagă că toţi oamenii ar fi religioşi, preocupaţi de legătura lor cu Dumnezeu. De aceea i s-a pretins ca pretutindeni cuvântul „om” să fie înlocuit cu „credincios”. Trebuia deci vorbit de credinţa „credinciosului”, aspiraţia şi întâlnirea „credinciosului” cu Divinitatea şi aşa mai departe. Sau cel mult a „omului credincios”. Pentru că, motiva Departamentul Cultelor, sumt scrieri de circuit închis, neinteresând decât pe cei ce cred în Dumnezeu, respectiv un număr limitat de persoane, care încă mai au „concepţii înapoiate”. Nicidecum pe omul modern cu concepţii „înaintate”. De aceea, în prima ediţie a Dogmaticii se întâlneşte mereu referirea la „credincios” sau la „omul credincios”, în cel mai fericit caz.

Ce putea face tata? Avea de ales între a accepta să apară astfel sau să nu apară deloc. A încercat zadarnic să-i convingă pe cei în drept că o asemenea modificare e absurdă. Dar n-a avut încotro. Zile întregi, împreună cu un funcţionar al Departamentului, recitea pagină cu pagină şi făcea înlocuirea de rigoare. Cu aceasta, cenzura n-a mai avut obiecţii de fond şi Dogmatica putea apărea.
Dar au existat dificultăţi şi în interiorul editurii.

„Ce tot scrii atât?” era întrebat într-un mod foarte puţin politicos, ca să folosesc un termen blând. „Ce tot scrii atâta? Altceva n-ai ce face acasă?”

Îmi aduc aminte cum odată a venit de la Institutul Biblic cu ochii în lacrimi. „Ia mai slăbeşte-mă!” i-a spus directorul de atunci, Verzan, al editurii. „Ia mai termină cu toate cărţile astea! Ce tot vrei să tipăreşti atâtea? Am altceva de făcut acum. Trebuie să scot Biblia baptistă pentru care iau valută. N-ai altă treabă?”

„Chiar aşa să mă bruftuluiască? Chiar acolo să am greutăţi?”

Toţi cei din casă am fost indignaţi. „De ce nu te duci să vorbeşti mai sus? În definitiv nu e prăvălia lui personală!” Tata a dat din mână: „Lasă, la ce bun!”

S-a aşezat la masa de lucru. Cămăruţa n-avea lumină directă şi trebuia să ţină aprinsă o mică lampă de birou. Sau scria la masa din dormitor şi la vremea prânzului muta teancurile de hârtii şi de manuscrise. Oricum, pentru el a intra din nou în gândurile lui era cea mai bună mângâiere împotriva mizeriilor cotidiene. Se refugia într-un domeniu care-i aparţinea, unde nimeni nu-l brusca, nimeni nu-l privea pieziş, unde ideile era prietenii lui credincioşi. Le aşternea pe hârtie şi ele îl răsplăteau cu satisfacţia de a dărui oamenilor o altă perspectivă de viață.

Între neplăcerile trupului și micile bucurii ale vieții

Începuseră să i se înroşească ochii. L-am convins să scrie pe masa de dincolo. Mâncam acum în bucătăria cea îngustă unde, când căutam o furculiţă în sertar, unul din noi trebuia să iasă afară. Doar la zilele mari de sărbătoare, la Paşti şi la Crăciun, se elibera masa din dormitor pentru câteva ore.

Chiar dacă s-a constatat o oarecare îmbunătăţire, ochii au continuat să-i producă necazuri. Se ducea deci deseori la doctoriţa Vasiliu, o excelentă oculistă, care îi dădea tot felul de picături. Mai târziu i-am trimis mereu berberil, care îl ajuta. Pe deasupra începuseră să-i crească nişte gene întoarse şi doamna Vasiliu i le scotea periodic. Ceea ce era destul de neplăcut. Dar genele creşteau mereu în acelaşi fel şi n-avea încotro.[…]

Trăiau modest şi liniştit. Ca totdeauna, tata se trezea foarte de dimineaţă şi se aşeza la masa de scris. „Ce bine că-i cald”, spunea el, foarte mulţumit. Pe la opt luau micul dejun. Tata bea ceai de mentă. De la venirea din puşcărie, avea unele probleme cu stomacul, el care odinioară se mândrea: „Cu stomacul meu aş putea mânca şi pietre!”

Îl tot întrebam, pe departe, cum fusese acolo. Credeam că acum, după ce trecuse oarecare vreme, ne-ar fi povestit dacă fusese maltratat. Totdeauna zâmbea: „N-a fost chiar aşa de rău!”

– Nu te-a durut când te-au operat de hernie fără să te anestezieze?

– Ei, a mers!

De altfel, la sfârşitul anilor şaptezeci a trebuit să mai fie o dată operat de hernie. Şi asta a dat mai târziu naştere unor fabulaţii, al căror sens e greu de priceput. Dar despre asta am să vorbesc ceva mai încolo.

Asceza, un mod de viață în familia Stăniloae

Îi plăcea să-şi toarne un strop de ţuică în ceai. „Ce bun e ceaiul”, spunea. „Aş putea trăi numai cu pâine şi ceai!”

În zilele de dulce mânca puţină telemea sau brânză de vaci. În timpul postului, două, trei măsline, dacă erau. Dacă nu, mama prăjea pâine şi turna un strop de ulei deasupra.

Erau foarte riguroşi în această privinţă. Ţineau cu stricteţe toate posturile de peste an, miercurile şi vinerile. Mama postea şi lunea, aşa cum apucase de la bunica.

Odată, trecând prin Arad, am fost invitaţi la masă la episcopul de pe atunci al locului. Era într-o vineri şi ni s-a dat mâncare de dulce. Erau mulţi oaspeţi şi bucătăreasa s-a întrecut pe sine. Tata a mâncat din supa de găină şi din ce a mai urmat. Iar răposatul episcop s-a scuzat spunând că pentru călători se face dezlegare. Dar mama nu s-a atins de nici unul din feluri şi a înghiţit doar puţină pâine. După masă tata a întrebat-o: „De ce n-ai vrut să mănânci? Aşa e, cum spune preasfinţitul, călătorii au dezlegare.” „Ştiu,” a răspuns mama. „Eu însă nu mănânc, pentru toate dezlegările şi toţi episcopii din lumea asta.” „Şi eu am înghiţit cu noduri, ce crezi? Dar nu-l puteam pune pe preasfinţitul într-o situaţie neplăcută. Cum s-ar fi simţit? Omul a vrut să ne primească cât mai bine!” Mama a ridicat din umeri.

După micul dejun tata pleca la facultate, sau, mai ales după ce s-a pensionat, se aşeza din nou la birou. N-avea multă linişte, pentru că începea du-te-vino-ul zilnic.

„La izvor mulţi vin să s-adape”

La sfârşitul anilor şaizeci, când destinderea politică devenise un fapt evident, au început să vină la tata unii scriitori, pictori, muzicieni. Unii dintre ei erau mânaţi de curiozitate, alţii de diferite interese, alţii dintr-o dorinţă sinceră de a intra în contact cu spiritualitatea românească, pe care o cunoşteau vag. Au fost şi cei care căutau „surse de inspiraţie”, pe care le-au găsit din plin în discuţiile cu tata. Nu rareori s-a întâmplat ca după o asemenea vizită, să apară a doua zi în Luceafărul sau în România literară mici eseuri sau versuri care conţineau exact ce spusese tata cu o zi înainte. De obicei se folosea îmbelşugat limbajul filocalic, ceea ce dădea un aer de „duhovnicesc”, de „cucernicie” şi care, la momentul respectiv, conferea un inedit, plăcând cititorilor şi stârnind simpatia pentru semnatarul lor.

De îndată veneau cunoscuţi, fluturând revista: „Părinte Profesor, iar v-a copiat… fără să vă citeze… De ce nu întreprindeţi ceva?…”

Tata zâmbea: „La izvor mulţi vin să s-adape”…

Dar asupra acestor lucruri am să mai revin.

Venea destulă lume şi din cadrul Institutului Teologic, atâta vreme cât tata a fost profesor. După ce s-a pensionat, şirul acestora s-a rărit şi pot să mărturisesc cu toată sinceritatea, de altfel am mai spus-o, tata a fost îndurerat din această pricină.

Câteodată aveam ceva de vorbit cu ei. Intram în odaie, tata se oprea din scris şi discutam îndelung. Venea şi mama de la bucătărie şi toţi trei ne sfătuiam ce şi cum să facem. Sau povesteam pur şi simplu, puneam ţara la cale. Ce frumoase erau acele ore liniştite! Ce siguranţă îmi dădea conştiinţa că acolo, în acea odăiţă cu pereţii acoperiţi cu icoane pe sticlă, pe care le pomenisem de când eram mică, cu candela totdeauna aprinsă, sunt doi oameni care mă iubesc cu adevărat, în care pot să am totală încredere, de la care pot primi un sfat bun, cărora le pot spune orice.

Când venea Dumitraş de la şcoală ne povestea ce se întâmplase în acea zi. Nu eram singuri. Între noi şi realităţile aspre se aflau ei, devotaţi, plini de solicitudine, pavăza noastră în faţa loviturilor, care puteau totdeauna să ne ajute, să ne apere, să ne protejeze.

Chiar şi atunci când împrejurările ne-au despărţit, certitudinea iubirii lor a rămas şi ne-a susţinut în clipele grele. Nu-i vedeam, dar vorbeam cel puţin o dată pe săptămână la telefon şi ştiam că SUNT, Acolo, în acele cămăruţe care erau totdeauna prezente în sufletul şi în ochii noştri.

Niciodată n-am simţit, ca la moartea tatei, că pavăza noastră cea fără cusur nu mai este, că am rămas singuri, expuşi unor adversităţi absurde, pe care nimic nu le putea justifica. Chiar în acele zile, la catafalcul tatei, am primit atâtea lovituri sub centură cât să ne ajungă pentru tot restul vieţii. Şi mi-am adus aminte de vorbele lui: „Plecaţi, după moartea mea n-o să vă mai apere nimeni!”

Fusese foarte nedumerit să constate că toată fireasca lui gentileţe, căldura sufletească, dorinţa de a ajuta pe alţii şi încrederea nelimitată în oameni nu-i aduseseră din partea unora decât falsă afecţiune, care s-a pulverizat atunci când n-au mai avut de aşteptat vreun sprijin de la el. Atunci când, la pensionare, fusese trecut „pe linie moartă” după cum plastic şi dureros se spune.

Când munca titanică stârnește invidia

Munca uriaşă, de-o viaţă, cu care a îmbogăţit teologia românească şi i-a adus prestigiu internaţional, a stârnit destule invidii, vorbe pe la spate, lovituri piezişe, îndreptate nu numai împotriva lui dar şi a urmaşilor săi. Aceasta, mai ales, după ce Dumitraş s-a decis să studieze teologia… Aproape n-a existat convorbire cu el, fie faţă către faţă, fie telefonică, în care să nu ne mărturisească dezamăgirea.

Oricum, anii petrecuţi în Strada Cernica au fost cei mai buni. Putea din nou să publice, chiar dacă cu dificultăţi şi emoţii. Datorită unei oarecare stabilităţi politice dispăruse ameninţarea iminentă a anilor de dinainte, totala nesiguranţă. Mama se însănătoşise, nu ne mai ameninţa pericolul de reîm- bolnăvire şi contaminare a celorlalţi din casă. […]

Din păcate, la câţiva, foarte puţini, e drept, dintre români, au funcţionat resentimente anacronice de intoleranţă, de ură chiar, pornite dintr-un fanatism care nu-şi are locul într-o societate civilizată şi care s-au manifestat prin numeroase lovituri sub centură, încasate nu numai de tata, dar şi de noi.

Oficial erau ortodocşi. Unii studiaseră teologia şi deveniseră chiar cadre didactice universitare. Pe tata nu-l mai puteau atinge. Avea o prea mare autoritate, acasă şi în străinătate, în şi în afara mişcării ecumenice. În schimb, noi eram vulnerabili. Multe înjurături am primit, bunăoară eu, de la critici literari, cărora „le displăcea numele”.

„De ce-i înjuri cartea?” a întrebat Pituţ pe un cronicar al unei reviste literare din Timişoara. „Doar e bună!” „Da, e adevărat”, i s-a răspuns, „n-am nimic cu cartea, dar îmi displace numele!”

Mai mult însă decât mie, care eram oricum mai departe, cele mai multe nedreptăţi i s-au făcut lui Dumitraş. Pe el îl puteau lovi în voie.

Absolvise un liceu de limbi clasice, unde latina se vorbea curent. Stăpânea greaca veche, pe care o învăţase vreme de patru ani, ca materie principală. Cunoştea din casă două limbi modeme pe care le vorbea aproape perfect. Nu-i lipseau lecturile teologice şi filozofice. Ceea ce nu l-a împiedicat pe profesorul de latină să declare că la el „nu va promova niciodată”. „îi arăt eu lui Stăniloae! îşi trimite acum şi nepotul la teologie?”

Mizeriile cotidiene au îmbrăcat forme stupide. Era greu de crezut că un cadru didactic universitar se preta la asemenea şicane puerile: „Ce, crezi că dacă eşti nepotul lui Stăniloae, poţi să porţi căciulă cenuşie? Ieşi afară de la masă! Iar căciula ţi-o confisc!” a strigat părintele Floca. Şi asta în sala de mese, plină de studenţi.

Îi cumpărasem cu vreo doi ani înainte din Bulgaria o căciulă cu urechi, din blană de iepure. Era foarte ieftină, costase două leva şi m-am bucurat fiindcă putea să-şi protejeze bine urechile. Toată copilăria suferise de otite, faringite, amigdalite şi medicii îl preveniseră să se păzească de frig.

Şi altele şi altele… Tata s-a supărat foarte rău şi la sfârşitul semestrului Dumitraş a fost mutat la Bucureşti. „Credeam că după toate mizeriile pe care mi le-au făcut mie odinioară, măcar acum, după atâţia ani, e altfel. În orice familie se continuă tradiţia carierei. Medicii îşi îndreaptă copiii spre medicină, arheologii spre arheologie. În Anglia ofiţerii îşi fac o datorie de onoare să-şi trimită fiii la şcoala militară… Eu n-am dreptul să-mi trimit unicul urmaş la teologie?”

În primăvara anului 1982 Dumitraş a absolvit facultatea. A găsit acolo câţiva tineri minunaţi cu care a rămas prieten. Şi printre profesori au fost unii pe care i-a respectat atât pentru pregătirea lor profesională cât şi pentru calitatea umană.

Toamna s-a prezentat la examenul de admitere la doctorat.

Acesta a început la ora opt dimineaţa, după cum se obişnuieşte. La două Dumitraş nu venise. „Ce-o fi cu el?” s-a întrebat tata. „Doar până acum trebuia să se termine!” Pe la patru am început să ne îngrijorăm. „Nu-i normal să dureze atât!”
A pus mâna pe telefon să întrebe la Sfântul Sinod, în localul mănăstirii Antim, unde avea loc examenul. Ce se întâmpla oare? Nu, nu se terminase încă, i s-a răspuns. Comisia fusese schimbată peste noapte. Au fost aduşi profesori de la Sibiu, pentru a se exclude posibilitatea oricărei intervenţii…

„N-a fost iniţiativa Departamentului. ”Cineva” a intervenit acolo ca să se schimbe profesorii”, i-a s-a spus. „S-a numit, chipurile, o comisie’imparţială’!”

„A, deci asta era. «Cineva» doreşte cu tot dinadinsul să nu intre Dumitraş la doctorat. Nici n-am murit şi au şi început. Ce-o să se aleagă de el după ce nu voi mai fi, dacă acum se merge până într-acolo încât să se schimbe o întreagă comisie, crezând că astfel mi se fac dificultăţi! Ca şi cum mi-aş fi numit eu comisia mea! Se poate? Doar nici nu era nevoie să intervin pentru el!”

Tata era negru de supărare. „Atâtea am mai înghiţit în viaţă”, a spus. „Atâtea mizerii, ironii şi uneltiri! Acum încep cu Dumitraş! Ajunge!”

„Să nu cumva să vă mai întoarceţi”

Atunci mi-a spus prima oară: „Lidia, va trebui să plecaţi. N-are rost să mai rămâneţi aici. Eu n-o să mai am mult de trăit şi după aceea… Dumnezeu ştie ce-or să mai pună la cale! Cu prima ocazie plecaţi şi nu vă mai întoarceţi! Pleacă şi tu. La ce bun să rămâi aid singură? Tu aici, el acolo! O să vă fie greu, dar o să vă faceţi până la urmă un rost. Cel puţin n-are cine să vă mai facă mizerii. Nu vă ajută nimeni, dar nici nu vă urmăreşte nimeni. Cine ştie ce lucrături se mai fac şi ce i se mai pune în cârcă! Nu vezi că nu-i opreşte nimic?”

(Intr-o privinţă s-a înşelat. Unii „prieteni” s-au ocupat de noi şi la distanţă. Cu fiecare vizită pe care o făceau cu ocazia unor congrese sau întruniri, nu uitau să şoptească la urechea teologilor germani fel de fel de înjurături la adresa noastră. Erau „teologi” pe care tata îi ajutase să-şi ia doctoratul, să ocupe o catedră, să-şi asigure o carieră. Cele mai multe însă au fost inutile. Ele stârneau indignarea, aşa cum meritau şi ni se comunicau apoi nouă.)

Nu, nu voiam. Mi-era pur şi simplu frică. „Să nu mai fim împreună?” am întrebat. „Să nu ne mai vedem? Imposibil. Numai dacă veniţi şi voi!” „Noi suntem bătrâni şi nu ne mai putem schimba rostul, felul de viaţă. Voi sunteţi tineri, la voi e altceva. Va trebui s-o faceţi. Datoria ta e să-ţi ajuţi copilul! Oricum, n-o să fim mereu împreună.” „Bine, las’ că mai vorbim noi.”

Credeam că e supărat pentru moment de ingratitudinea oamenilor, de absurditatea situaţiei. Nu, nu era aşa. Încet, încet s-au acumulat evidenţe. Tata avusese încă o dată dreptate. „Trebuie să găsiţi un moment favorabil. Şi las’ c-o să ne vedem noi, dacă o vrea Dumnezeu…”

Noaptea la unsprezece a terminat şi Dumitraş cu examenul. Era obosit, dar mulţumit că se terminase totul cu bine. Habar n-avusese că nu era de fapt comisia iniţială. „Ne-am mirat că nu erau profesorii noştri”, ne-a spus. „Dar ne-am gândit că probabil trebuiau să vină profesori de la alt institut…”

Tata făcuse rost de nenumărate burse pentru studenţi în Germania, Franţa, Elveţia, Anglia. Acum nu se găsea nimic pentru nepotul lui Stăniloae.

„Nu se poate”, îi răspundea consilierul responsabil cu bursele. „N-am nimic disponibil. Altă dată, poate la anul, cândva…”

În cele din urmă, mitropolitul din Creta i-a oferit o bursă. După vreo săptămână de stat la uşa consilierului, de dimineaţa până după-amiaza, i s-a dat cu mare greutate aprobarea. După un an şi jumătate, în primăvara 1984, am plecat şi eu. Au început anii grei şi trişti de exil.

Cu o seară înaintea plecării mele, vizitasem nişte prieteni. La plecare, fusesem condusă până la tramvai: „Lidia, ai acum ocazia rară să fii cu Dumitraş acolo. Să nu cumva să vă mai întoarceţi. Ca ziarist ştiu nişte lucruri pe care mai bine nu ţi le spun. O să fie din ce în ce mai rău. Şi eu am să încerc să-mi pun copiii la adăpost. Asta-i tot ce îmi mai doresc.” M-a îmbrăţişat: „Nu vreau să te mai văd aici. Poate vreodată prin alte părţi. Şi nu ţi-am spus nimic…”

I-am povestit tatei. „Da”, mi-a răspuns. „Exact ceea ce voiam să-ţi spun şi eu. Să nu cumva să vă mai întoarceţi, în nici un caz. Vezi şi tu încotro ne îndreptăm. N-are rost, situaţia se îngreunează pe zi ce trece. Şi-o să vină din ce în ce mai rău. O să vină şi ziua când eu n-o să mai fiu şi n-o să mai aibă cine să vă ajute. Chiar şi acum… De când sunt la pensie, s-a terminat. Mai vezi pe vreunul din ei să vină pe aici sau să telefoneze? Acum simt de-a binelea pe linie moartă…”

Într-adevăr, contactele cu Institutul se reduseseră mult. Din 1980 când a apărut volumul al nouălea al Filocaliei şi până în 1987, când s-a tipărit primul volum din Scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, la Bucureşti nu i s-a mai publicat nimic. Între 1985 şi 1987 Mitropolitul Nestor de la Craiova i-a tipărit acolo două opere originale, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, acea scriere despre liturghie pe care de mult o proiectase, precum şi Chipul nemuritor al lui Dumnezeu.

Îl mai vizitau doar câţiva dintre foştii săi studenţi. Viitorul mitropolit al Moldovei, Daniel Ciobotea, nu uita să-l caute de câte ori venea în ţară. Tata se bucura foarte mult. Pe doctorandul său, Ciubotea, îl considera ca pe cel mai valoros dintre discipoli, de o calitate cu totul ieşită din comun.

Ceea ce nu însemna că, aşa ca totdeauna, casa nu era plină: călugări, preoţi din toată ţara, diverşi intelectuali, o sumedenie de oameni care se ataşaseră de părinţii mei şi-i frecventau aproape zilnic.

Încetaseră şi plecările în străinătate. Nu mai făcea parte din nici una din comisiile de lucru ale mişcării ecumeniste şi era întrebat mereu, fie telefonic, fie în scris: „De ce nu mai participaţi, domnule profesor? Aşteptam să vă văd la ultima şedinţă! Vi se simte lipsa!” (Bineînţeles, materiale i se cereau. Tata scria diferite intervenţii la temele care urmau să se discute, dar apoi plecau alţii cu materialele respective, cum a fost, de exemplu cazul marii întruniri de la Vancouver.)
A mai fost o dată plecat, în 1982, la invitaţia expresă a Facultăţii de Teologie de la Universitatea Sud din Chicago.

A pregetat mult să facă un drum atât de lung la vârsta lui. Deci l-am însoţit, Dumitraş şi cu mine. Aşa cum am spus mai sus, a suportat drumul mai bine decât noi. A ţinut mai multe conferinţe, a participat la întâlniri, recepţii şi l-a cunoscut pe Mircea Eliade, care era profesor de istoria religiilor la aceeaşi Universitate. […]

Moartea soției

În ziua de 22 martie 1993 am primit un telefon de la tata. De când mă întorsesem, telefonam în fiecare seară. Era ora prânzului şi tata mi-o luase înainte. Plângea la telefon: mama murise cu puţin înainte. Miercuri urma să fie înmormântarea.
„N-aţi putea să amânaţi pe joi?” am întrebat. „Nu ştiu cum o s-ajung până miercuri… marţea nu e avion.”

Nu, nu era posibil. Înmormântarea se făcea miercuri la ora două. […]

Am telefonat deci la Bucureşti. Nu puteam veni decât a doua zi cu avionul. Rugam să mă aştepte cineva. Să mai întârzie puţin cu slujba, ca să pot ajunge la cimitir.

Aşa s-a întâmplat. Când am aterizat, mi s-a spus că slujba din biserică era pe terminate şi că, în câteva minute, urma să plece cortegiul funerar spre cimitir. […] Cortegiul plecase de acasă. Deci ne-am dus direct la cimitir şi am ajuns înainte. […]

Mama arăta atât de mică în sicriu, încât părea un copil. Avea un chip liniştit, împăcat, aproape zâmbitor sub dantela neagră de pe frunte, pe care o păstrase de mulţi ani în acest scop.

Şi tata slăbise mult. În cele câteva săptămâni cât nu-l văzusem scăzuse, îmbătrânise ca într-un secol.

Ne-am îmbrăţişat plângând şi am plecat la braţ în urma sicriului. Mai păşiserăm o dată împreună, tot astfel, la înmormântarea Mioarei. El mă sprijinea atunci pe mine. Eram mică şi el un bărbat falnic, îndurerat, dar puternic. Avea un braţ de care te puteai sprijini. Acum mergea cu paşi mărunţi şi obosiţi. Un bătrânel peste măsură de trist, caie-ţi rupea inima. Plângea încetişor, întors în sine, absent la tot ce se întâmpla înjur, cu excepţia sicriului, unde odihnea cea care fusese sprijinul, ajutorul, nădejdea lui de-o viaţă. Era mai mult cu ea decât cu noi şi simţeam că se pregăteşte pentru acelaşi drum.

Iar mama, draga de ea! Dumnezeu îi ascultase rugăciunea pe care-o îndrepta zilnic spre El: „Doamne, fă să mor eu întâi!”

În acele clipe mi-am spus că n-o să mai aud niciodată vocea ei iubitoare, îngrijorată: „îmbracă-te bine, să nu răceşti! Dumitre, vezi că eşti transpirat, schimbă-te. Ce-ai făcut azi la şcoală, Tataş?” Mai era posibil să continue viaţa la fel ca înainte?

Toate acele întrebări duioase, preocuparea de fiecare zi pentru noi, care erau însuşi sensul existenţei ei, se duseseră odată cu ea. Aşa cum se dusese cea mai frumoasă parte din viaţa noastră, cu căldura, cu bucuria, cu sentimentul că aparţineam unui loc privilegiat: acela în care legea fundamentală era dragostea şi devotamentul, sentimentul că nu erai singur, orice s-ar fi întâmplat… […]

Tata a stat până în ultima clipă alături. Parcă asista la propria înmormântare şi era curios să vadă cum decurg lucrurile.

„Hai să mergem”, i-am spus. „Da, da, imediat.”

Am plecat la braţ, în cele din urmă, dar ştiam că o parte din el rămăsese acolo şi că nu va dura mult până ce va odihni alături.

Fusese o ceremonie înălţătoare, dureroasă dar înălţătoare, care însemna mai degrabă un început decât un sfârşit. Tristeţea se împreuna cu speranţa, cu convingerea că mama a trecut cu blândeţea şi răbdarea ei dintotdeauna peste tot ce era suferinţă şi că acum se bucura în lumina cea fără de apus.

La apusul bătrâneților

Au trecut aproape şase luni. Mai aveam o săptămână până la plecarea în România. Ne luaserăm amândoi concediu şi voiam să mergem la tata.

Luni m-am dus să fac cumpărături pentru Bucureşti. […] La întoarcere l-am găsit pe Dumitraş, care sosise între timp acasă, verde la faţă. Am crezut că era îngrijorat pentru mine şi mă pregăteam să-i explic.

„A telefonat Mariana”, mi-a spus. „Tata-mare are cancer. L-au internat şi mâine vor să-l opereze.” […]

Cum? Aşa, din senin? În iunie fusese internat pentru cercetări de rutină la Spitalul Elias. Avea unele necazuri cu prostata, dar nimic important, ne spusese.

Aşa, dintr-odată?

M-am aşezat pe scaun. Dintr-o dată, picioarele nu mă mai ţineau. Automat, am făcut numărul de telefon de la Bucureşti, de acasă. Nu răspundea nimeni. Am sunat atunci la Mariana.

„Da”, mi-a spus. „E adevărat. I-au găsit cancer la stomac. Azi l-au internat şi mâine vor să-l opereze. Părintele a pregetat, dar doctorul şi părintele Bordaşiu au insistat, astfel că până la urmă l-au convins. Doctorul Bogdan Miron vrea să vorbească cu voi. Te roagă să-i dai telefon…”

Doctorul Bogdan Miron era un bun cunoscut. Venea deseori pe la tata şi-l cunoşteam de ani de zile. L-am găsit de-abia spre seară. Cu câteva zile înainte îl dusese pe tata la el la Spitalul Municipal să-l consulte mai temeinic şi descoperise catastrofa. Avea cancer la stomac şi trebuia operat de urgenţă.

„Bine, dar în iunie i-au făcut tot felul de analize la Elias. Cum de nu i-au găsit nimic?”

Nu ştia. Acum însă era clar. Dacă nu-l operau, exista riscul unei obturări a stomacului, de la o zi la alta, astfel încât să nu mai poată primi nici un fel de hrană. Trebuia deci operat şi avea nevoie de consimţământul nostru.[…]

Miercuri am plecat la avion. Nu era primul drum pe care-l făceam cu ochii în lacrimi.

Cu o seară înainte telefonasem. Da, tata trecuse cu bine peste operaţie.

[…] Tatei i se dăduse o rezervă alături de salonul de reanimare. Era liniştit, avea o faţă bună şi parcă nici n-ar fi trecut prin operaţie.

Apoi a venit un tânăr medic şi ne-a spus că şeful secţiei vrea să ne vadă. Acesta ne-a primit cu multă solicitudine. Din păcate, operaţia nu reuşise, aşa cum speraseră. Cancerul era deja generalizat.

„Atunci de ce l-aţi mai deschis? Nu era mai bine să nu mai treacă şi prin şocul operaţiei?”

Nu ştiuseră dinainte. Ne-a dat tot felul de detalii tehnice. Trec peste amănunte. „Tata ştie?” am întrebat. Nu, nu-i spuseseră. Era convins că totul decursese normal. „Aşa să şi rămână. Vă rog să nu-i spuneţi nimic. La ce bun să-l mai amărâm?”

Ne-a sfătuit să-l lăsăm în spital. Acolo avea asistenţă calificată. O soră era tot timpul prezentă în camera de alături, medicii treceau mereu să-l vadă. Era mai bine să rămână sub supraveghere medicală. […]

După vreo săptămână starea sănătăţii lui a început să se agraveze treptat. Era din ce în ce mai obosit. I se făceau perfuzii şi antibiotice pentru că metastazele cuprinseseră plămânii şi avea probleme respiratorii. Bineînţeles, era legat la fel de fel de tuburi şi aparate, după cum se obişnuieşte în asemenea cazuri.

Se simţea rău. Nu mai rezista la numeroasele vizite care i se făceau şi ne spunea mereu: „Să nu mai vină atâta lume la mine. Sunt prea obosit, nu mai vreau să vină toţi, cunoscuţi şi necunoscuţi. Să veniţi voi…” Ne-a mai dat vreo două nume de persoane pe care voia să le primească. Atâta tot.

Pe patul de spital, între protecția familiei și hărțuirea admiratorilor

Am văzut atunci, încă o dată, câtă cruzime inconştientă a curiozităţii există. Aşa cum după un accident, se năpustesc curioşii ca să privească. E poate o voluptate a înfiorării sau o bucurie inconştientă „bine că e el acolo şi nu eu”… Nu ştiu.

Dar am trăit momente dintre cele mai neplăcute, deoarece trebuia să ne luptăm literalmente cu oamenii care dădeau năvala, fără nicu o sfială, fără nid o milă, fără nicu o remuşcare. Nu se gândeau că acolo înăuntru se afla un om foarte bătrân, foarte bolnav, care suferea, trăgea să moară şi voia să fie liniştit, măcar în ultimele clipe ale vieţii. […]

În cele din urmă am rugat-o pe sora-şefă, o femeie de o corectitudine deosebită, serioasă şi responsabilă, să nu mai permită năvala vizitatorilor. Unii se lăsau convinşi, alţii nu. A venit bunăoară o doamnă cu un băietan de vreo cincisprezece ani. Voia ca băiatul să-l vadă pe tata.

„Doamnă”, am rugat-o, „vă rog, respectaţi-i dorinţa. E foarte bolnav, foarte obosit şi nu vrea să mai primească pe nimeni.”

„Da, da’ vreau ca băiatul meu să-l vadă. Poate moare şi vreau să-l vadă înainte.”

„Ce să vadă doamnă? Un om bătrân, după o operaţie grea, legat la tot felul de tuburi şi aparate, care abia mai poate respira? Credeţi că cineva care trage să moară e un spectacol plăcut pentru un adolescent? Asta vreţi să păstreze în amintire? Sunt atâtea fotografii ale lui, aşa cum arăta când era sănătos şi în putere. Aşa trebuie să şi-l amintească, să-l păstreze în memorie. Şi mai ales să citească ce-a scris el, dacă vrea să-şi formeze o imagine adevărată despre Stăniloae.” […]

[Tata] ne-a cerut să căutăm un avocat care să supravegheze felul în care se tipăresc cărţile lui. Era foarte nemulţumit de braconajul editorial, care luase o asemenea amploare, încă din timpul vieţii lui, încât scăpase de sub orice control. „Eu simt bătrân”, ne-a spus „şi nu mai am putere să mă ocup de asta. Voi trebuie să luaţi măsuri. Să delegaţi un avocat specializat în asemenea probleme şi să puneţi ordine.”

A fost foarte mulţumit când i-am spus că am făcut întocmai cum ne-a cerut. „Foarte bine, sunt puţini cei în care poţi să ai încredere în ziua de astăzi. N-aş fi crezut…”

Intrarea în veșnicie

În seara zilei de patru octombrie a venit patriarhul împreună cu mitropolitul Daniel al Moldovei şi cu alţi ierarhi şi i-au făcut un maslu. De altfel patriarhul mai venise de câteva ori la spital şi portarul fusese teribil de impresionat.

„Nu ştiu cine e internat acolo sus”, ne-a spus, fără să ne cunoască. „Trebuie că e cineva foarte mare, de vine patriarhul la el…”[…]

Pe la ora unsprezece a sunat telefonul. Am ştiut că se întâmplase ceva, înainte de a răspunde. Da, tata tocmai murise…

Am telefonat imediat părintelui Galeriu. Tata ne spusese că vrea ca părintele Bordaşiu împreună cu el să-l spele şi să-l îmbrace, dacă va muri. Este obiceiul la preoţi ca tot un preot să îndeplinească acest trist serviciu.

L-am trezit din somn. Ne-am cerut scuze şi l-am rugat să-l anunţe şi pe părintele Bordaşiu, care locuia alături, pentru a veni la spital. […]

Am luat sacoşa cu lucrurile pregătite, odăjdiile, Evanghelia cea nouă, culionul, am găsit un taxi şi ne-am dus la părintele Galeriu, care locuia foarte aproape. Am sunat la uşă: „Părinte, am sosit…

Am aşteptat în maşină şi după vreo trei sferturi de oră, am plecat spre spital. Părintele Bordaşiu venea după noi cu maşina proprie, pe care o conducea ca totdeauna doamna, ca să aibă cu ce se întoarce acasă.

Tata odihnea în patul lui. Avea un chip liniştit, ca şi cum ar fi dormit. Doar că se micşorase şi mai mult. În tot acest timp se împuţinase din ce în ce, de la o zi la alta, ca şi cum partea pământească şi-ar fi recunoscut singură slăbiciunea, făcând treptat loc pentru altceva, pentru ceea ce era nemuritor, nepieritor, pentru ceea ce urma să rămână viu.[…]

În timp ce plângeam sărutându-i fruntea rece, ştiam că nu-i voi mai auzi niciodată vocea slăbită, că nu voi mai simţi niciodată privirea lui iubitoare aţintită asupra mea, că nu voi mai avea niciodată certitudinea că, orice s-ar întâmpla, tata e lângă mine şi deci nu mi se poate întâmpla nimic rău.

Da, viaţa se depăna implacabil spre un final ireversibil, nemilos, care începea să devină concret.

Studenţii notaseră ultimele lui cuvinte şi ni le-au dat. […]

Aş vrea să precizez un singur lucru. Pretutindeni s-a spus că data morţi lui ar fi ziua de marţi, 5 octombrie 1993. Este inexact. Tata a murit în jur de ora 11 seara, luni 4 octombrie 1993.

A doua zi dis-de-dimineaţă am telefonat înaltpreasfinţitului patriarh. Tata ne spusese: „Când am să mor, anunţaţi imediat pe patriarh. Patriarhia va organiza înmormântarea.” […]

Înmormântarea

Când s-a terminat liturghia, un grup numeros de preoţi în odăjdii, care urmau să slujească la înmormântare, au luat sicriul şi l-au dus afară, cu gesturile cu care odinioară se lua cu asalt fortăreaţa duşmanilor. L-au depus jos, la picioarele scării Palatului patriarhal, unde tata a aşteptat smerit să i se citească de sus, de pe trepte, rugăciunile de înmormântare.

După vreun sfert de oră, cu ajutorul câtorva preoţi îmbrăcaţi în odăjdii, care se alăturau grupului celor ce slujeau, am răzbit şi noi, cu toate rudele, până lângă sicriu. Ne pierdusem speranţa de a mai fi alături de trupul neînsufleţit al tatei în clipele prohodirii sale.

Cuvintele pe care amândoi le-am repetat cel mai des în acea zi a fost: „Mai bine l-am fi dus la Vlădeni…”

Mi se va reproşa, poate, că, tata fiind atât de cunoscut, aparţine, ca să zic aşa, patrimoniului naţional. Deci trebuia să acceptăm ca înmormântarea lui să fie un act public şi nu o treabă a familiei.

E adevărat, tata nu ne-a aparţinut numai nouă. Ştiam asta de mult şi o acceptasem dintotdeauna. Am înţeles că atâta lume voia să-şi ia rămas-bun de la el, pe ultimul său drum. Dar pentru noi el a fost părintele şi bunicul iubit şi iubitor. Şi aveam cel puţin atâta drept, cât şi alţii, de a ne lua rămas-bun de la el în linişte şi reculegere, aşa cum se întâmplă pretutindeni, aveam dreptul la lacrimi şi la durere, la sentimente duioase şi tristeţe, care, deşi sfâşie sufletul, îl alină tocmai prin această sfâşiere. Oricine a pierdut vreodată un om nespus de drag ştie ce vreau să spun.

Ni s-a luat acest drept. Nouă ni s-a răpit această posibilă alinare. Nu am fost incluşi în marele doliu, deşi eram cei care-l purtam. Prin aceasta s-a ştirbit ceva, nu numai din noi dar şi din fiinţa tatei, care a devenit un simbol abstract, un exemplu teoretic, poate admirat, poate invidiat, foarte cunoscut, o fotografie publicată în reviste, un nume pe copertele numeroaselor sale cărţi. Dar nu o fiinţă umană în normalitatea ei deplină, iubitoare, devotată, care a cunoscut complexitatea vieţii cu toate bucuriile şi tristeţile ei, tocmai ceea ce face ca marile personalităţi să fie şi mai mari.

Odinioară el ne citea deseori Epistola către Corinteni: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am..După aceea tăcea, concentrat, privind cu ochii între- deschişi departe, spre un punct pe care doar el îl cunoştea. „Asta e”, spunea. „Dragostea e cel mai mare dar şi cea mai mare virtute”…

Repeta deseori, sunt sigură că mulţi dintre obişnuiţii casei l-au auzit, că viabilitatea credinţei în Biserica Ortodoxă, modul direct în care e ea trăită de către popor, concret, nu prin dogme şi definiţii departe de sufletul omenesc, se datoreşte în bună măsură faptului că preotul cunoaşte din propria experienţă viaţa de familie, cu bucuriile, cu durerile, cu sacrificiile pe care ea le comportă. Fiind preot e şi om ca toţi ceilalţi şi poate sesiza mai bine realitatea în care trăiesc credincioşii săi. Nu rămâne undeva, la o parte, observator imparţial al slăbiciunilor şi problemelor, cercetător rece, neimplicat în durerile pe care e chemat să le aline, în bucuriile pe care e chemat să le înţeleagă.

Părintele Stăniloae, Omul

Şi tata a fost un asemenea om. Dincolo de inteligenţa, erudiţia, puterea de muncă, toate acele calităţi tipice pentru un mare gânditor şi cărturar, el a fost o fiinţă umană, în cel mai nobil înţeles al cuvântului, cald, duios, exemplu de devotament şi dăruire. Pentru toţi oamenii cu care a venit în contact şi pentru care a înţeles că, odată cu darul preoţiei, primise şi o mare răspundere în faţa Domnului. Dar şi pentru cei apropiaţi lui, pentru familia pe care a iubit-o mai presus de orice.

Indiferent de felul cum ceilalţi au privit-o, de sentimentele pe care le au pentru ea, datoria lor morală era să-l înţeleagă şi să facă şi pe alţii să înţeleagă că Stăniloae a fost nu numai un mare teolog dar şi un om întreg, înzestrat de Dumnezeu cu tot ceea ce El a voit să împodobească sufletul creaturii Sale.

Acesta ar fi fost omagiul cel mai real, mai pios, mai potrivit, adus mentorului spiritualităţii româneşti, cum îl numeau, de la care ar fi trebuit să se înveţe nu numai teologie, dar şi omenie, cu tot ceea ce are ea curat şi ales, bunătate, dăruire de sine, trăsături caracteristice personalităţii copleşitoare care a fost tata. […]

L-am auzit de nenumărate de ori pe tata spunând: „Eu sunt preot, nu pot să fac asta…” Sau pe mama: „Tata e preot, nu poate să facă asta.” Sau: „Noi suntem o familie de preot şi trebuie să ne purtăm ca o familie de preot.”

Acesta este lucrul foarte important pe care l-am învăţat de la ei. I-am văzut în atâtea împrejurări, dintre cele mai diferite. Niciodată, nici în cele mai dificile situaţii, nu s-au abătut cu o iotă de la un anume mod de comportare, nu din formalism, nu din fanatism sau intoleranţă, ci din convingerea fermă că omul interior şi cel exterior nu simt două lucruri diferite ci un tot. Că, „mai presus de orice trebuie să-ţi fi credincios ţie însuţi”.

Ţie însuţi, credinţei, convingerilor tale şi, înainte de orice, lui Dumnezeu, pe care l-au iubit şi în lumina Căruia, sunt sigură, se bucură acuma. Amândoi.

(Lidia Stăniloae Ionescu – Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, București, 2010, pp. 28, 37-38, 41, 43-46, 49-54, 56, 62, 64-66, 139-140, 147, 170,172-174,177-178, 180, 183-188, 190-191, 201-202, 227-228, 230-231, 246, 249,252-253, 256-257, 272-280, 283, 287, 292-293, 296-304; 306-308; 311-318; 328-332; 334-335; 370-374; 397-409; 418-419, 427)

Notă: Capitolele nu fac parte din cuprinsul cărții tipărite. Împărțirea pe capitole a prezentului extras memorialistic ne aparține.

Sursa web: https://fericiticeiprigoniti.net/dumitru-staniloae/1595-impreuna-cu-tatal-meu-dumitru-staniloae