Copilăria Sfântului Nicolae


„Ceea ce este fraged și încă nu a căpătat o formă tare poate lua orice formă, pentru că este ușor de schimbat în altă formă; cui este tare însă, și a primit în natura sa, nu-i este ușor să iasă din natura sa și să intre în altă formă. După cum pictorii lucrează cu multă grijă și exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel și fiecare tată sau mamă trebuie să-și dea silința pentru desăvârșirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în fața lor tabloul și-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel: dau jos ceea ce este de prisos și adaugă ce trebuie. Tot așa și voi, ca niște sculptori, întrebuințați tot timpul vostru liber spre a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; îndepărtați ce este de prisos, adăugați ce trebuie și uitați-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta. Cu multă grijă, în primul rând alungați din sufletul lor desfrânarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Dar mai ales, înainte de a gusta din acest fel de dragoste, învață-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăruință și să-și facă semnul crucii când spune sau face ceva”.

Cel pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 6 decembrie al fiecărui an, precum și în fiecare joi a săptămânii, s-a născut în Patara, localitate din Asia Mică, astăzi situată în Turcia. Data nașterii sale este fixată în jurul anilor 260 d.Hr., cel mai probabil fiind anul 265. La acea vreme, cetatea era una dintre cele mai importante din regiunea Lyciei, datorită portului său natural și așezării sale geografice, undeva la întretăierea celor mai mari rute navale dintre Africa și Europa. La vremea despre care vorbim era încă celebru templul lui Apollo, care atrăgea mulțime mare de pelerini, oameni evlavioși fiind socotiți și oamenii Patarei.

Poate acestea erau și motivele pentru care, într-un septembrie al anului 61 d.Hr.,  Sfântul Apostol Pavel va fi poposit în mijlocul poporului de-acolo, vestind Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, după ce străbătuse Macedonia și Efesul.

Ca în multe alte cazuri, nu știm prea multe despre copilăria celui ce ne-a bucurat copilăria. Diferite Vieți ale Sfântului indică două posibilități ale numelor părinților trupești ai Părintelui nostru sufletesc: tatăl, Epifanie sau Teofan, iar mama, Nonna sau Ioana. După tradiția de atunci, i-au zis micuțului Nicolae, adică „biruitorul de popoare” ori „cel care biruie popoare”, dovedind, dacă mai era nevoie, că numele unui om poartă cu sine și puterea de împlinire a vocației acestuia.

Cert este că, la nivelul unei populații foarte mari în acea perioadă, familia Sfântului nu era ultima familie din Patara, ba ne îngăduim să credem că erau oameni cu dare de mână, în sensul că ofereau cu ușurință ajutor acelora care aveau nevoie de el. Educației acesteia avea să-i răspundă, în timp, Nicolae, cel care va face din ajutorarea săracilor una dintre principalele sale misiuni.

Îndată după naștere, în perioada alăptării, pruncul Nicolae refuza să se hrănească de la amândoi sânii maicii sale, în zilele de miercuri și vineri hrănindu-se de la un singur sân. Desigur că cercetătorii moderni ai istorie Sfântului trec acestea în rândul legendelor despre Sfântul Nicolae. Dar cum ar putea vorbi ei oare altfel într-o lume care și-a pierdut cu totul postirea, în care participarea la Liturghie nu mai necesită niciun pic de efort ascetic, în care bolile de nutriție – mai ales supraponderabilitatea- sunt tratate prin operații și medicamente, nu prin postire și rugăciune? Ce să înțeleagă din acest episod copilul modern, îmbuibat cu tot felul de surogate alimentare?

Pentru acele vremuri, în care pruncul Nicolae se arăta postitor, acestea erau semne ale normalității dăruirii vieții lui Hristos, Dăruitorul de Viață, Hrana coborâtă din cer.

Odată cu creșterea sa, copilul se întărea, arătându-se drept un tânăr curat, plin de virtutea iubirii. Dar nu la modul carnal, care bântuie  astăzi pe atâția dintre tinerii din lumea modernă, ci o dragoste orientată către săraci, către cei în nevoi. El refuza să se joace asemenea celorlalți copii și tineri, trăind cu mare seriozitate cuvintele Scripturii. Sau poate că pruncii și tinerii Patarei erau aceia care se rușinau de Nicolae să-l târască prin jocurile lor.

Cert este că gesturile și faptele sale îl arată drept un tânăr copt în focul Duhului Sfânt. Un tânăr care nu refuză angajamentul la care Dumnezeu îl cheamă: sfințenia vieții.

În acest context, al căutării unei soluții pentru eliberarea sa din bogăția lăsată de părinții săi, Sfântul Nicolae plinește gestul care ne face să-l așteptăm, până astăzi, cu sufletul la gură. Acela al dăruirii, al aducerii de daruri, al mijlocirii de daruri.

Cel ce verși mir de mult preț la toată lumea, și mie celui nevrednic și mai mult decât toți păcătos, dăruiește-mi ca să-ți aduc cântare, Părinte Nicolae. Tu, ca unul care ai îndrăznire către Dumnezeu, izbăvește-mă din toate necazurile, ca să-ți cânt ție: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!”(Acatistul Sfântului Nicolae, Condacul I).

Sursa: Preot Constantin Necula, Viața Sfântului Ierarh Nicolae, Editura Agnos, Sibiu 2015, p. 11-17.