“Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

Centrul de Pelerinaje Sfinții Apostoli Petru și Pavel

PELERINAJ ÎN ŢARA SFÂNTĂ

 

Omul este pelerin pe pământ, este într-o “mare trecere”, neavând aici cetate stătătoare, cum zice Apostolul, ci aşteptând-o, dar şi construind-o, pe aceea ce va să vină (cf. Eb. 13, 13-14). Omul este “pe cale” (On the road, după titlul unui roman al lui Jack Kerouac, centrat pe afirmaţia: “Calea este viaţa”); homo viator îşi urmează drumul său, mai drept sau mai sinuos, luminos sau tenebros, neliniştit, de multe ori, dar în căutarea păcii, pe care n-o găseşte într-un “loc”, ci în inima sa. Parabola existenţei sale cunoaşte “trasee” geografice, exterioare, dar adesea va trebui să se încredinţeze unei “geografii interioare”, unde să-L întâlnească pe Cel ce, în parg de seară, poposeşte la uşa inimii sale şi bate ca să-I deschidă (cf. Apoc. 3,20). Itinerariul interior însă nu-l exclude pe cel exterior. Şi măcar o dată în viaţă, orice om va împlini un pelerinaj, o vizită într-un “loc sfânt”. Evreii îşi urau: “Pe anul viitor la Ierusalim”: vizita la Templul Sfânt era obligatorie, pentru cei observanţi; în fiecare an, pentru cei mai râvnitori, măcar o dată-n viaţă, pentru ceilalţi.

 

Citește mai departe   >>>

Pelerinajul este o experienţă cu totul unică; iar cei ce au făcut-o ştiu despre ce este vorba. O experienţă care poate deveni, atunci când produce schimbări interioare esenţiale, izvor de sfinţire personală, adesea chiar şi pentru cei din jur. În evul mediu românesc (sau, poate, balcanic), exista tradiţia ca cei ce aveau suficientă râvnă (şi posibilităţi materiale) să facă mai multe pelerinaje. Iar când ajungeai să împlineşti cel puţin trei astfel del “călătorii sacre”, să primeşti titlul de “hagi”: o “sfinţenie” sau “sfinţire” dobândită prin greutatea şi sacrificiile pelerinajului, dar şi prin “atingerea” pioasă de locuri şi lucruri sfinte.

            Un pelerinaj autentic trăit poate da o conotaţie particulară întregii tale vieţi. Sunt oameni care au plecat la drum fără multă credinţă, unii cu împotrivire, răzvrătire şi chiar gânduri vrăjmaşe (exemplare sunt cazurile lui Lloyd Douglas – autorul faimosului roman Cămaşa lui Hristos, dar şi al românului Sandu Tudor – viitorul părinte Daniil Ieroschimonahul de la Schitul Rarău, mucenic în temniţele comuniste), oameni a căror parabolă existenţială s-a răsturnat. Un pelerinaj poate da calitate vieţii, după mărturia Sfântului Ioan din Kronstadt (1828-1908), care, în Viaţa mea în Hristos, mărturiseşte: “Ce este viaţa noastră? Drumul unui călător: îndată ce a ajuns într-un loc, i se deschid uşile; lasă de-o parte hainele de drum şi toiagul de pelerin, şi intră în casa sa”.

            Aşadar, pelerinajul presupune şi riscuri şi greutăţi şi pericole; căci ce căutare de sine ar fi aceea care ar fi superficială şi fără jertfire de sine? Cum scrie James Joyce, în al său Ulisse: “Noi călătorim prin noi înşine, şi întâlnim tâlhari, duhuri, uriaşi, bătrâni, tineri, soţii, văduve, rudenii. Dar totdeauna ne întâlnim pe noi înşine”. Dar, mai ales, Îl întâlnim pe Dumnezeu, în noi înşine. Când se întâmplă asta, pelerinajul şi-a atins scopul. E o lucrare grea, anevoioasă, dar adesea Domnul Însuşi se lasă găsit de cei ce Îl caută chiar şi cu jumătate de măsură a voinţei lor, după mărturia Apostolului Neamurilor: “Isaia îndrăzneşte şi zice: «Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine» (Is. 65,1)”(Rm. 10,20). Pelerinajul este, aşadar, arhetipic, este o experienţă existenţială, prezent în întreaga umanitate, deşi Sfânta Scriptură oferă cele mai multe mărturii în acest sens. Omul însuşi a fost definit adesea ca un pelerin, ca un călător, ca “un străin pe acest pământ” (Ps. 118,19), ca “o umbră care trece” (Macbeth, al lui Shakespeare). Dar este, totuşi, un fiu al lui Dumnezeu, care merge la Templul din Ierusalim pentru a se “sui” la Cel Preaînalt, căruia Ii cântă psalmi sau “cântări ale treptelor” (cum au fost numiţi Psalmii 119-133: ţinta este o împlinire mesianică, drumul este un urcuş către Dumnezeu care te aşteaptă în capul scării. El este calea, El este tovarăşul nostru de drum, El este ţinta, până când vom deveni “împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2,19).

            Este sugestivă rugăciunea lui Nicolae Cusanus (1401-1464): “Tu eşti, Doamne, însoţitorul pelerinajului meu pământesc. Oriunde aş merge, privirea Ta se odihneşte peste mine. Tu te mişti cu mine, şi oricât m-aş mişca eu, Tu nu Te opreşti. Când mă odihnesc, Tu eşti cu mine; când mă ridic, şi Tu Te ridici; când cobor, cobori şi Tu; în orice parte m-aş îndrepta, Tu cu mine eşti”. Fii, deci, Doamne, şi cu noi, cei ce plecăm la drum, căutându-Te pe Tine în Cetatea Ta, Ierusalimul, dar râvnind după Cetatea “stătătoare”, cea cu temeliile aşezate pe Piatra-Hristos: Ierusalimul cel Ceresc.

 

 

 

 

                                                                                                  

                                                                                                          Marţi, 11.11.2014,

                                                                                                          Sf. Mc. Mina, Victor şi Vichentie

 

            După numai două ceasuri de odihnă, ne-am pus la drum, căci paşii ne chemau spre Locuri Sfinte: dar nepreţuit, pentru care mulţumirea n-a fost niciodată suficientă.

            La Fiumicino, griji şi temeri se adăugau emoţiilor fireşti. Interviuri, controale şi verificări te asigurau că nu mergi oriunde: gravitatea locului se reflecta într-o nedisimulată atmosferă uşor tensionată ce încerca să te învăluie deja de la tine de-acasă. Dar dragostea de Domnul şi harul Său a netezit cărările noastre.

            La Tel Aviv, la Aeroportul Ben Gurion, am răsuflat oarecum uşuraţi. Trecuse de ceasul al nouălea şi începea să se întunece. Dar Dumnezeu rezervase pentru noi o bucurie mare – cât toată ziua! Ghidul nostru ne-a condus la Lida (Lod), la Biserica Mănăstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

            Pe acest loc se afla casa părinţilor Sfântului: mama era palestiniană, iar tatăl antiohian. După ce Sfântul a fost martirizat, mama lui i-a adus aici sfintele lui moaşte şi le-a îngropat cu cinste. Iar pe mormântul său a fost ridicată o biserică măreaţă.

            Cândva, biserica avea trei altare. Acum mai păstrează două. Căci parte din sfântul locaş a fost ocupat prin “lărgirea” moscheei de alături.

            În cripta de sub biserică se păstrează mormântul Mucenicului, străjuit de o frumoasă piatră funerară din marmură albă, cu chipul Sfântului în basorelief. Iar pe peretele dinspre răsărit străluceşte o minunată icoană în mozaic a Sfântului Gheorghe.

            Am îngenunchiat cu toţii, copleşiţi de evlavie şi emoţie, sprijinind mâna şi fruntea de lespedea rece, lăsându-ne minunat învăluiţi de negrăită pace şi nespusă mireasmă: un parfum duhovnicesc ce te cuprinde şi nu te mai lasă.

            Mai apoi, în biserica mare, ne-am închinat la sfintele icoane şi am sărutat fragmente din moaştele Sfântului Gheorghe, iar Părintele Ioan ne-a miruit din candela Mucenicului. Am cinstit şi lanţul cu care Sfântul a fost legat în temniţă, apoi am zis o scurtă rugăciune şi o ectenie.

            De ziua Sfântului Mina, am fost, iată, oaspeţii altui mare mucenic, “Purtătorul-de-biruinţă” Gheorghe, pe care l-am vizitat şi l-am cinstit “la el acasă”.

            Printre lacrimi de emoţie, rememoram anii copilăriei, când transcriam de mână “Viaţa Sfântului Mucenic Gheorghe” şi reţinusem numele cetăţii sale: Lida.

            Plecând de la biserica lui, traversam, în autocar, nişte cartiere sărace; şi ne aduceam aminte că tot aici, în Lida, Apostolul Petru l-a vindecat pe paraliticul Enea (F.Ap. 9).

            Îndreptându-ne spre Ierusalim, ghidul nostru, Părintele Roman, ne-a arătat nu departe de Lida, drumul care ducea spre Ramla: aceasta e vechea Arimateea, de unde era de loc Iosif cel “purtător de miruri”.

            N-am mai intrat în Cetatea Sfântă, fiind deja seară, iar noi slăbiţi de călătorie. Am mers direct la Ierihon, la Aşezământul Românesc, unde am fost primiţi cu multă căldură de maici. După cină, am vizitat şi ne-am închinat în biserica aşazământului şi în paraclisele la fel de bogate în picturi minunate. Întreaga mănăstire este însă o minune. Şi m-am bucurat duhovniceşte să-l regăsesc pe Părintele Ieronim Creţu, nu fizic, ci prin rodul ostenelilor sale, prin chipul său prezent peste tot, prin duhul său care pluteşte binefăcător în acest loc.

            Ne-am retras pentru odihnă, privind cu nădejde şi nesaţ la darurile ce vor veni şi mâine şi mulţumind lui Dumnezeu pentru câte ne-a dăruit azi!

 

                                                                                                                      Miercuri, 12.11.2014

 

            Pe la ora 4:30 ne trezeste muezin-ul, care-şi chema credincioşii la rugă…

            După micul dejun, la 7:30, am plecat spre Ierusalim.

            În autocar, ghidul nostru ne-a recitat nişte versuri. Iată nişte frânturi:

                        “Păşim smeriţi în Ţara Sfântă

                        Unde şi pietrele cuvântă.

                        Pasul meu de pelerin

                        Este un răspuns divin

                        La chemarea Ta, Părinte,

                        Ce m-aşteaptă-n Locuri Sfinte.

                        Drumul meu de pelerin

                        Mă smeresc şi mă închin

                        Cel mai nevrednic pelerin”.

                        “Nu-i egosimul de-a ajunge primul,

                        Ci bucuria de a fi cu toţii”.

            Începem a admira Ierusalimul de pe Muntele Scopus. Vedem în faţă Moscheea lui Omar, cea cu cupola aurită. E aşezată pe Muntele Moria, în locul în care a fost încercată de Domnul credinţa lui Avraam. Ierusalimul este numit şi Orshalaim (Oraşul Sfânt).

            Pe Muntele Scopus ai dinaintea ochilor o panoramică unică asupra Ierusalimului. Aici şi-a instalat tabăra şi Nabucodonosor, care, în 586 î.Hr., a dat foc Templului. Tot de aici au atacat şi romanii lui Tit şi Vespasian, în 67 d.Hr. Şi tot de aici au năvălit şi cruciaţii, şi turcii, în 1516, şi, în fine, englezii, în 1918. Acum, pe acest munte se află faimoasa Universitate Ebraică.

            De pe Scopus, am trecut pe Muntele Eleon. Trecem pe lângă Spitalul german Victoria Augusta, care, mai înainte, fusese un lagăr pentru străini; în acest lagăr a fost internat un timp şi Sfântul Ioan Iacob Românul.

            Ne oprim la Biserica Înălţării Domnului, aparţinând azi unei mănăstiri ruseşti. Aici, Maica Domnului şi Apostolii L-au văzut pe Domnul înălţându-se la cer. În acest loc, împărăteasa Elena a construit o biserică, pe care au dărâmat-o perşii, în 614. Actuala biserică e construită de un arhimandrit rus în anul 1843. Pe pereţi, o mulţime de sfinte icoane de o frumuseţe negrăită, multe dintre ele purtând părticele de sfinte moaşte. În două serii de câte două racle, fragmente din moaştele multor sfinţi ruşi. În partea dreaptă a iconostasului, o minunată icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

            În curtea aceleiaşi mănăstiri se află şi Biserica Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul. În drum spre ea, trecem pe lângă o impunătoare clopotniţă de formă rectangulară: aflăm că, până nu demult, aceasta era clădirea cea mai înaltă din Ierusalim, atingând 67 de metri.

            Biserica închinată Sfântului Ioan vorbeşte de prima şi a doua aflare a cinstitului cap. În mijlocul bisericii, se poate vedea o scobitură în pardoseală, căptuşită cu mozaic, şi care atestă locul în care s-a aflat capul Înaintemergătorului. Tradiţia spune că Salomeea, fiica Irodiadei, a aruncat cinstitul cap de la fereastra palatului, într-un loc în care se adunau gunoaiele. Dar o femeie pioasă, Ioana, soţia demnitarului Suza şi ucenică a lui Iisus, venind în taină, a îngropat capul Profetului pe Muntele Eleon. După o vreme, unui oarecare Inochentie, care cumpărase o moşie pe Muntele Eleon, i s-a arătat în vis Sfântul Ioan, care i-a arătat locul din grădina sa unde se afla capul. Acela l-a scos şi l-a aşezat la loc de cinste în casa sa. Apropiindu-i-se sfârşitul şi neavând moştenitori, Inochentie a îngropat din nou cinstitul cap, în locul în care îl aflase. În secolul IV, doi monahi au fost înştiinţaţi în vis de Sfântul Ioan, care le-a arătat şi locul unde se afla cinstitul odor. Neîncrezându-se ei, Sfântul li s-a arătat din nou, şi a treia oară; şi înfricoşându-se ei, au căutat şi-au găsit – a doua aflare! – capul Înaintemergătorului, pe care l-au aşezat cu cinste în biserică, spre închinare. Mai târziu, capul Sfântului a ajuns la Constantinopol. Azi, cea mai mare parte se află la Damasc. Mandibula Sfântului se află în Biserica San Silvestro din Roma. Corpul Sfântului Ioan a fost îngropat la Sevastia. Mâna sa dreaptă este la Sfântul Munte.

            Ghidul nostru, Părintele Roman, ne povesteşte şi istoria fiicei Irodiadei, cum a sfârşit prin a-i fi retezat capul pe gheaţă, pe un lac în Spania. Ne arată şi frumoasele mozaicuri armeneşti de pe pardoseală; această mică biserică a fost construită în sec. VI de către armeni, iar azi aparţine ruşilor.

            La foarte mică distanţă de mănăstirea rusească se află locul exct de unde s-a înălţat Domnul la cer. Peregrina Egeria a construit o măreaţă biserică octogonală. Din ea se mai păstrează doar zidurile laterale, creând impresia unei curţi. Resturile unor coloane, cândva impunătoare, dau o vagă impresie despre măreţia de odinioară a bisericii. În mijlocul acestei “curţi”, musulmanii au ridicat o clădire minusculă (un “edicul”) de formă circulară, care adăposteşte o lespede ce are imprimată pe ea urma piciorului Domnului, amprentă lăsată în clipa în care se înălţa. Perechea acestei amprente se află la sediul Patriarhiei Ierusalimului.

            Umblănd pe străzile strâmte şi aglomerate ale acestui cartier, am fost neplăcut impresionaţi de miasma insuportabilă asemeni aceleia din preajma unui abator. Dar ne-am minunat cu adevărat să constatăm că această miasmă lipsea cu desăvârşire în “curtea” Înălţării, ca apoi să ne întâmpine cu aceeaşi virulenţă îndată ce am ieşit pe poartă.

            Puţin mai la vale, am găsit Biserica “Pater Noster”. După mărturia Sfântului Evanghelist Luca, Domnul a rostit această rugăciune pe Muntele Eleon. Curtea bisericii e largă, pe pereţi având plachete din faianţă, de diverse mărimi, pe care e scrisă Rugăciunea “Tatăl nostru” în peste 160 de limbi şi dialecte (inclusiv în aromână). În centrul curţii se află grota în care Domnul ar fi rostit această rugăciune. În partea de răsărit, se urcă mai multe trepte, pentru a intra în biserică. Prima biserică a fost construită aici de Sfânta Împărăteasă Elena, prin anul 326. Acea biserică a fost distrusă de perşi, în 614. A fost reconstruită de mai multe ori, suferind distrugeri în mai multe rânduri, mai ales din partea arabilor. Actuala biserică aparţine maicilor carmelite (ordin de claustrare, fondat pe la 1112), şi este proprietatea Statului Francez. Biserica este măreaţă, cu bolţi gotice înlăuntru şi elemente romanice în exterior; a fost contruită după 1500. Stilul sobru, lipsa picturilor în interior pledează pentru influenţe reformate. Singurele podoabe sunt plachetele cu “Tatăl nostru” pe pereţii naosului şi o icoană imensă, pe pânză, aşezată pe un trepied pe solee, în partea dreaptă, şi reprezentând-o pe Sfânta Tereza a Pruncului Iisus. Prima plachetă de lângă altar, în partea dreaptă, ne înfăţişeaza rugăciunea “Tatăl nostru” în limba română.

            Plecând de aici, coborâm pe străzi strâmte şi abrupte, având cimitire evreieşti de-o parte şi de alta. Coborâm, de fapt, în Valea lui Iosafat, care-i plină de morminte – ocupând o suprafaţă imensă. Printr-o poartă deschisă, privim câteva morminte: se văd pietre funerare masive, purtând inscripţii în ebraică. Iar pe unele morminte poţi vedea aşezate pietre, după antica tradiţie a evreilor.

            Trecem pe lângă Mănăstirea rusească închinată Mariei Magdalena. Din păcate, e închisă. Putem admira de departe frumoasele turle aurite în forma unor cepe.

            Ne oprim la Biserica “Dominus flevit”, ridicată pe locul unde Domnul, şezând, a plâns pentru soarta Ierusalimului şi i-a profeţit distrugerea. În curtea bisericii, vedem morminte şi sarcofage în care-şi dorm somnul de veci iudeo-creştini din secolele I-II. Biserica e mică, e în formă de lacrimă şi a fost construită de Sfânta Elena. Azi, aparţine franciscanilor. Din curtea bisericii, avem o panoramică încă şi mai sugestivă a Văii lui Iosafat. Vedem mai de aproape mormintele profeţilor, iar mai încolo, celelalte. Evreii au ales acest loc pentru că este atestat de Profetul Ioil ca loc al Judecăţii Universale (iar evreii vor să fie primii …) şi se află în afara zidurilor cetăţii.

            Trecem prin faţa Grădinii Ghetsimani, la care vom reveni. Alergăm la Biserica Mormântului Maicii Domnului, căci se apropie ora închiderii.

            Pentru a intra în Biserica Mormântului Maicii Domnului, coborâm multe trepte. Se spune că, şi aici, prima biserică a construit-o Sfânta Împărăteasă Elena. Biserica de azi datează din epoca cruciaţilor. După ce ai coborât suficient, vei găsi mormântul în absida din dreapta – care se prelungeşte ca şi cum ar fi o altă biserică. Se intră într-o încăpere strâmtă şi se ajunge în faţa unui sarcofag, în care a fost pus cinstitul Trup al Sfintei Feciare. Îl poţi săruta, poţi aprinde o lumânare, apoi ieşi prin partea stângă. În aceeaşi absidă dreaptă, la capătul ei, tronează maestoasă, la loc înalt ca pe un altar, o măreaţă (şi mare) Icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul, numită “Ierusalimitiţa”. O poţi atinge doar cu vârful degetelor. Iar ea te priveşte stăpânitor şi blând. (Biserica e administrată de armeni.)

            Ne întoarcem puţin din drum, pentru a intra în Grădina Ghetsimani. În curte, un spaţiu îngrădit protejează nişte măslini bătrâni de sute sau mii de ani. Cei mai tineri însă sunt doi: unul, plantat în 1964 de către Papa Paul al VI-lea, împreună cu Patriarhul Atenagora, iar celălalt, plantat în 2014, de către Papa Francisc şi Patriarhul Bartolomeu. Ocolind această livadă, ajungi lângă prea-frumoasa Biserică a Naţiunilor, aparţinând franciscanilor. Flancând biserica pe latura stângă, în dreptul altarului găsim piatra rugăciunii şi agoniei. Aici, Domnul s-a rugat de trei ori, cu lacrimi de sânge, priveghind şi cerând Tatălui să treacă de la El, de va fi cu putinţă, paharul suferinţei şi morţii. Dar îndată ce a terminat, iată-l pe Iuda împreună cu soldaţii, sosiţi să-L aresteze. Revenind la biserică, aceasta are pe fronton minunatul mozaic care se vede doar de departe, nu şi din curtea strâmtă. Mozaicuri la fel de minunate găsim şi în interior. Iar vitraliile întunecoase creează impresia acelei nopţi fără rază.

            Ieşind din Biserica Naţiunilor, vezi de partea cealaltă a văii zidul de sud-est al Ierusalimului, cu Poarta de Aur. Aceasta era intrarea cea mai importantă în Cetate şi conducea direct la Templu. Până la Poarta de Aur, credincioşii care mergeau la Templu urcau 100 de trepte, cântând aşa-zişii “Psalmi ai treptelor”. Astăzi, Poarta de Aur este închisă; şi închisă va rămâne, până când va trece prin ea Mesia. Urcăm şi noi spre Ierusalim, dar ne îndreptăm spre Poarta Oilor. La jumătatea urcuşului, trecem pe lângă Biserica (ruseasca, închinată) Sfântului Arhidiacon Ştefan. Pe acest loc şi-a vărsat sângele Întâiul Mucenic al Bisericii lui Hristos. (Din păcate, biserica e închisă.) Trecem mai departe şi traversăm cimitirul musulman. Cele două cimitire – evreiesc şi musulman – se află unul în faţa celuilalt, de-o parte şi de alta a Văii lui Iosafat.

            Intrând în Oraş pe Poarta Oilor, păşeşti deja pe Drumul Crucii (Via Dolorosa) care începe aici. La mică distanţă de Poarta Oilor, pe dreapta, se află Biserica Naşterii Maicii Domnului. Se spune că aici a fost locuinţa Sfinţilor Ioachim şi Ana, în care au locuit până când ea a împlinit trei ani. După ce ea a fost închinată Templului, părinţii săi s-au întors la Nazaret. În biserică se păstrează nişte mozaicuri din biserica precedentă. Azi, biserica aparţine Patriarhiei Ierusalimului.

            Am trecut pe lângă locul unde se afla Scăldătoarea Oilor. Azi, se păstreză nişte ruine (se observă delimitarea netă a celor cinci pridvoare). Din diverse motive, nu putem vizita acest loc.

            Aşadar, mergem mai departe şi ajungem la palatul lui Irod. Aici s-a consumat procesul Mântuitorului. Aici venea, o dată pe an, guvernatorul roman pentru a elibera un condamnat. Atunci, guvernatorul Ponţiu Pilat l-a eliberat pe Baraba şi L-a condamnat pe Iisus la moarte.

            Va fi intervenit soţia lui Pilat pe lângă soţul ei, cu un argument de bun simţ: “Ce a făcut rău omul acesta? Iar dacă n-a făcut nimic rău, nimic rău să nu-i faci Dreptului Acestuia!” Aici, iudeii au strigat cu putere: “Să fie răstignit!” La nimic n-a folosit întrebarea timidă şi retorică a lui Pilat: “Dar ce rău a făcut?” Nici spălarea pe mâini şi dezvinovăţirea n-au schimbat cursul lucrurilor. “Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia!”, a zis el. Dar îndată L-a îmbrăcat cu hlamidă roşie, de batjocură, şi punându-I coroană de spini şi o trestie în mână (în loc de sceptru), L-a prezentat lumii ca pe un condamnat pentru întreg neamul omenesc, zicând: “Iată Omul!” Pilat, de fapt, a exploatat doar emotivitatea mulţimilor la zi mare; şi astfel a fost luată viaţa lui Iisus. Astăzi, acest moment este marcat de un arc, numit “Arcul Ecce Homo”, care traversează strada, parte din el prelungindu-se în interiorul Basilicii “Ecce Homo”. Arcul, aşa cum se păstrează el azi, a fost construit de împăratul Adrian, în anul 135, deasupra marelui pavaj cunoscut sub numele de “Litòstroto”, adică “pardosit cu pietre”, de care mărturisesc Evangheliile.

            În incintă, a fost construită Fortăreaţa Antonia, de către Irod cel Mare, în cinstea lui Antoniu triumvirul (marele său prieten şi susţinător). De aici, romanii străjuiau întreg Ierusalimul. Azi, pe acel loc se află o biserică, aceea a Condamnării (sau Gabbathà), construită în tipic stil bizantin. În curtea interioară, azi cuprinsă într-o mică biserică, se păstrează pietre din acea vreme. Acelea “vorbesc” despre Iisus şi despre condamnarea Sa. Se pot vedea, pe pardoseală, scrijelate în piatră, jocurile obişnuite ale soldaţilor romani (asemănător jocului de damă), care îşi făceau astfel de lucru, în aşteptarea hotărârii asupra condamnatului. Aceasta era curtea din faţa Pretoriului lui Pilat. Aici, iudeii puteau intra şi aştepta şi aici se puteau manifesta nestingheriţi, căci era în afara zidului sau locuinţei unui păgân, încât să respecte prescripţia legală de a se feri să spurce, mai ales că se aflau cu o zi înainte de sărbătoarea Paştelui. Aşezându-ne şi noi pe piatră, în timp ce ascultăm cu atenţie cele ce ni se spun, constatăm că pietrele acestea sunt “striate” cu dalta, astfel încât să poată face faţă funcţiunii acelei curţi: adică să nu reprezinte un pericol pentru caii potcoviţi ai soldaţilor. Sunt, aşadar, pietre din acea epocă, pietre care “L-au văzut pe Domnul”: despre El şi epoca Sa vorbesc ele, desigur, celor ce au urechi de auzit ca să înţeleagă…

            În aceeaşi incintă se află şi o biserică zisă a “Flagelării”, construită de cruciaţi. Ea face parte dintr-o structură mai amplă; merită amintit că aici se află sediul Studiului Biblic Franciscan (sau Colegiul Omaha).

            De aici, de la această Mănăstire “Ecce Homo”, începe “Drumul Crucii” (“Via Dolorosa”) (1-a staţie), care ţine până la Biserica Sfântului Mormânt, urmând un traseu sinuos, cu străduţe strâmte, întortocheate şi pline de boutique-uri, din care comercianţii zgomotoşi încearcă să te ademenească să cumperi ceva. Întregul drum presupune 14 staţii sau popasuri, marcate semnificativ în Săptămâna Patimilor. Încercăm şi noi să le urmărim, opindu-ne la  cele mai sugestive dintre ele.

            Strada actuală urmează oarecum traseul iniţial, adică acela care exista şi în vremea lui Iisus şi pe care El l-a parcurs cu crucea în spate. Variaţiunile parcursului sunt minime, deşi peste aceste locuri au trecut nenumărate valuri de distrugeri şi reconstrucţii. Strada actuală este, cu siguranţă, mai înaltă decât aceea de acum două milenii.

            Am coborât, cu multă sfială şi strângere de inimă, în “Închisoarea” în care a fost ţinut Domnul (staţia a 2-a). Avea, cu siguranţă, legătură cu Palatul lui Irod, chiar dacă astăzi acest lucru nu este atât de evident. O serie de capele subterane, pe mai multe niveluri, săpate (sau dăltuite) în piatră (sau tuf), te conduc prin cunicule, până la locul unde Iisus a fost ţinut în drugi de piatră (sau butuci), iar mai jos se află celula în care a fost ţinut Baraba şi unde, probabil, soldaţii aveau loc de repaus (şi, eventual, de joc). Seamănă cu nişte “gropi” săpate în piatră: aşa va fi fost “groapa cu lei” a lui Daniel sau a lui Avacum!?

            Ceva mai încolo, la a 3-a staţie, se află o biserică aparţinând Patriarhiei Armene. Aici, Hristos cade, pentru prima dată, sub greutatea Crucii. Momentul e imortalizat de o impresionantă sculptură în marmură, operă a artistului polonez Tadeuz Zielinsky. Aici, picăturile de sudoare s-au transformat în sânge. Iar Maica Sa privea şi suspina; aici încearcă să se apropie de El. Va reuşi să-I vină în ajutor, ridicându-L, moment fixat ca al 4-lea popas (sau staţie). Locul acesta e cunoscut sub numele de “Sandalele Mariei, Stăpâna durerii”. Aici, împărăteassa Elena a construit o biserică ce acoperea împreună staţiile 3 şi 4.

            A 5-a oprire e marcată de un paraclis franciscan: aici este piatra de care s-a spijinit Domnul. Este fixată în perete, la înălţimea privirii. O atingem şi noi şi o sărutăm, apoi mergem mai departe. De aici, Iisus nu şi-a mai dus singur Crucea, ci a fost ajutat de Simon Cirineanul, “tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf”, cum notează Sfântul Evanghelist Marcu (15,2). “Simoni Cyrenaeo Crux imponitur”. După ce am atins şi noi cu mâna, de mai multe ori, piatra de care s-a spijinit Domnul, mergem mai departe.

            Ne oprim la locul unde Veronica I-a ieşit în faţă Domnului, cu o pânză umedă, spre a-L răcori; iar chipul Său a rămas imprimat pe acea mahramă (vera icona < Veronica). Pe locul acesta s-ar fi aflat casa Sfintei Veronica. Din secolul al VI-lea pare să fie atestată prima biserică (546-563) şi era închinată Sfinţilor Cosma şi Damian. Azi, în acest loc se află un paraclis, aparţinând Micilor Surori ale lui Iisus. A fost staţia a 6-a.

            Până la locul marcat azi de staţia a 7-a ţinea, în vechime, teritoriul Cetăţii; de aici înainte, până la locul Căpăţânii, suntem în afara zidurilor. Locul în care Iisus a căzut a doua oară este marcat de o mică biserică, în care intrăm şi ne reculegem pentru câteva minute. Se spune că aici a fost dată vestea conţinutului condamnării lui Iisus, adică s-a dat citire inscripţiei care a fost aşezată desupra Crucii: INRI. De aceea, locul acesta  mai este cunoscut, în tradiţia creştină, drept “Poarta Judecăţii”.

            La al 8-lea popas, Domnul se întoarce către femeile care-L urmau cu credincioşie, plângând. Erau multe cele ce mergeau după El, în convoi, chiar dacă nu puteau face nimic ca să-I uşureze suferinţa. Către ele se întoarce Domnul şi le zice: “Nu mă plângeţi pe Mine, fiice ale Ierusalimului”. Într-adevăr, sângele Lui a căzut asupra fiilor acelor femei: în anul 70, romanii au cucerit Cetatea Sfântă şi au distrus-o, iar pe locuitori i-au omorât sau i-au împrăştiat în întreaga lume (diaspora). Ne povesteşte Iosif Flaviu că la Masada au rezistat evreii aproape trei ani, până când fortăreaţa a căzut. Staţia a 8-a e marcată de o biserică închinată Sfântului Haralambie şi aparţine Patriarhiei Ierusalimului. Noi o găsim închisă, dar locul este marcat de o cruce latină aşezată pe zidul acestei biserici: o sărutăm şi continuăm.

            Staţia a 9-a e marcată de o coloană romană, însemnând locul în care Iisus a căzut pentru ultima oară, dinaintea locului execuţiei Sale.

Celelalte cinci staţii sunt în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt.

După un colţ, ne aflăm la intrarea într-un platou, reprezentând sagratul Bisericii Sfântului Mormânt. Al 10-lea popas e reprezentat de o scară ce duce spre Capela Dezbrăcării: aici, Iisus a fost dezbrăcat de veşminte, smulgându-I-se fără milă tunica stacojie, care-I fusese pusă pe umeri şi care I se lipise de rănile sângerânde.

În stânga scărilor, se află intrarea în biserică. Stâlpul din stânga este este ars şi crăpat: aici a coborât Sfânta Lumină, pentru comunitatea celor ortodocşi, atunci când aceştia fuseseră alungaţi din biserică.

Actuala Biserică a Sfântului Mormânt datează din epoca cruciaţilor. Cea precedentă, datând din epoca constantiniană, fusese dărâmată de perşi, în 614. Aici, împărăteasa Elena, căutând Sfânta Cruce, în 326, dărâmase măreţul templu pe care îl construise împăratul Adrian, în 135.

În faţa Bisericii Sfântului Mormânt, zice Părintele Ioanichie Bălan, ne aflăm în faţa “Bisericii Învierii, pentru că nu moartea, ci Învierea Domnului este temelia, cununa, biruinţa creştinătăţii. Slavă Ţie, Doamne, că ne-ai învrednicit să ajungem în cel mai sfânt loc de pe pământ ! (…).”

Intrând în biserică, te găseşti în faţa unui mic altar (în acest moment, acoperit, probabil, pentru restaurare; sau poate că aşa este păstrat tot timpul: nu putem şti; de altfel, cu greu ne dăm seama că este vorba de un altar, şi încă unul cu o extrem de bogată tradiţie). E vorba de altarul comunităţii copţilor. “În acest mic altar, cel mai modest dintre toate – notează Părintele Ioanichie Bălan --, săvârşesc slujbe zilnice cei câţiva slujitori de rit copt-ortodox. Copţii sunt egipteni de neam, foarte modeşti şi respectuoşi. Au o deosebită evlavie către Maica Domnului. Altarul lor e împodobit cu multe sfeşnice şi icoane vechi. La ei se află mormântul Sfântului Iosif din Arimateea. Biserica Coptă este o biserică necalcedoneană”.

În faţa Sfântului Mormânt se desfăşoară – largă, cu o singură navă, având “în oglindă” Altarul de partea opusă – Biserica Sfintei Învieri. Un grilaj de fier forjat şi câteva trepte separă cele două “spaţii” duhovniceşti, deşi unite organic din punct de vedere liturgic. La intrarea în Biserica Sfintei Învieri (sau Anastasis), găseşti un punct numit “Buricul pământului” sau centrul sau mijlocul pământului. Este locul numit de Iezechiel, dar şi de împăratul David: mijlocul pământului ca “loc” în care Dumnezeu a lucrat mântuirea neamului omenesc (Ps. 73,13). Locul e marcat de un minuscul monument în formă de “ombelic tocmai înnodat” (după experienţa moaşelor). Se pare că într-o viziune “reconstitutivă” a continentelor pământului, Israelul apare chiar în centrul “ecumenei”, iar acest punct reprezintă tocmai “buricul”. Faptul este ulterior validat prin aceea că aici se “întâlnesc” cele trei monoteisme.

Din Biserica Sfintei Învieri, urcând nişte scări, se poate accede la Biserica Golgotei. Înainte de a purcede spre locul unde a fost înfipt în pământ Pomul vieţii veşnice – Sfânta Cruce, facem un înconjur Sfântului Mormânt, vizitând capelele care-i fac de salbă.

Prima dintre ele este Paraclisul lui Longhin Sutaşul. Soldaţii care-L prinseseră pe Domnul în Gradină, Îl arestaseră şi conduseseră sub escortă “de la Ana la Caiafa”, apoi la Pilat, în Pretoriu, la Irod şi înapoi, după judecată, L-au adus în locul acesta spre a fi răstignit. După spânzurarea pe Cruce a Celui Nevinovat, pământul s-a cutremurat, soarele s-a înrunecat, catapeteasma Templului s-a sfâşiat, pietrele s-au spintecat şi mormintele s-au deschis, mulţi dintre cei adormiţi din veac ieşind şi dând mărturie. Longhin Sutaşul se afla în acest loc, păzindu-L pe Răstingnit şi împărţindu-I hainele între soldaţi, după obiceiul situaţiei, iar pentru Cămaşă – văzând că este dintr-o bucată – aruncând sorţi. Văzând cele întâmplate, a înţeles şi a mărturisit că “cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Omul Acesta”.

Longhin va fi păzit Mormântul. Pilat le-a zis evreilor să-şi pună singuri pază – căci aveau “straja Templului” --, dar va fi îngăduit să fie folosiţi şi soldaţi romani din subordinea sa, desigur, sub comanda lui Longhin. (Altfel, nu se explică de ce soldaţii ar fi trebuit să se teamă de represiuni din partea lui Pilat “dregătorul”, în dimineaţa de după Învierea Domnului, când evreii i-au mituit ca să spună că dormea când ucenicii Lui au venit şi I-au furat trupul…) Tradiţia spune că Longhin, după Învierea Domnului, şi-a părăsit unitatea militară şi a mers în Capadocia (de unde, probabil, provenea), şi acolo a început să vestească Evanghelia. Istoria spune că Pilat a trimis după el doi soldaţi (doi ofiţeri), care să-l omoare şi să-i aducă, drept probă, capul. Aceştia au fost primiţi chiar de Longhin, dar, precum oarecând cu Iisus în Emaus, “ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască”. Longhin i-a găzduit, i-a ospătat, iar a doua zi dimineaţa s-a descoperit lor. S-a lăsat executat de soldaţi, iat capul său a fost adus, ca trofeu, la Ierusalim. Ulterior, capul lui Longhin a fost aruncat într-un loc; dar Sfântul s-a arătat unei femei oarbe, căreia i-a spus să caute sfintele lui moaşte. Îndată ce aceasta s-a atins de căpăţâna lui Longhin, şi-a recăpătat vederea. Tradiţia aduce ca mărturie cazul lui Longhin Sutaşul ca fiind primul care a primit botezul martiriului, prin propriul său sânge.

Puţin mai în faţă, ajungem la un paraclis, aparţinând Bisericii Armene, unde soldaţii au împărţit hainele Domnului. Aici, soldatul Marcelus s-a atins de Cămaşa Domnului şi ochii lui duhovniceşti s-au luminat şi el s-a încreştinat. Mare este, în creştinism, această “taină a atingerii” de cele duhovniceşti! Istoria spune că Tunica Domnului a fost dusă de cruciaţi la Marsilia; şi că purta pe ea urmele petelor de sânge. De la staţia a 7-a şi până în acest loc, fiind vorba de un traseu în afara zidurilor Cetăţii, drumul nu mai era pavat, ci era cu totul accidentat şi inaccesibil. Iar din acest loc, al Dezbrăcării de Cămaşă, şi până la Mormânt, Trupul Domnului a rămas gol: suferinţei fizice i-a fost adăugată şi una psihologică.

Continuăm pelerinajul nostru, înlăuntrul Sfintei şi Marii Biserici. Ajungem la locul unde a fost găsită Sfânta Cruce. Coborâm nişte trepte, de fapt, două etaje. Acolo era cândva o cisternă pentru colectarea apei. Locul este important pentru constituirea cultului Sfintei Cruci în Biserica Creştină. La 14 septembrie (de fapt, între septembrie şi octombrie, după nişte ritmuri agrare foarte precise), începea anul ebraic, când erau înălţate – şi arătate poporului – sulurile Legii (sau Torrah). Creştinii au preluat sincronic această sărbătoare, Înălţând Sfânta şi de-viaţă-făcătoarea Cruce în 14 septembrie, zi care aminteşte şi de descoperirea ei aici, în această cisternă de apă abandonată. Aici, deasupra, împăratul Adrian construise un templu păgânesc, dărâmat ulterior de către împărăteasa Elena. După victoria împotriva lui Maxenţiu şi după întreita arătare a Crucii (din stele, din lumina soarelui – aievea, şi în vis), împăratul Constantin a înţeles că trebuie să găsească Cinstitul Lemn pe care Domnul a lucrat, prin jertfă, mântuirea noastră. Aşadar, în anul 326, a trimis-o pe maica Elena să caute Sfânta Cruce. Misiunea era greu de împlinit, după 300 de ani de la desfăşurarea evenimentelor. Dar un bătrân evreu, fiind biruit de foame, a dezvăluit locul, cunoscut doar de foarte puţini, prin tradiţie, unde se aflau aruncate cele trei cruci. Tradiţia spune că în acel loc creştea busuioc, plantă aromatică, şi totodată apreciată pentru calităţile ei curative. Săpând aici, împărăteasa Elena a descoperit cele trei cruci. Atingând de ele trupul unei femei care murise de curând, învierea acesteia din urmă a revelat care era Crucea Domnului. În locul în care a fost găsită Crucea se află acum o lespede de piatră, având pe ea cinstitul semn. Vor fi existând în lumea aceasta multe locuri marcate de câte o lespede; şi multe pietre, care, pe lângă răceala firească, transmit energie şi putere suprafirească: aceasta, însă, e unică în felul ei, prin energia misterioasă, minunată şi de negrăit pe care ţi-o împărtăşeşte prin atingere. Simpla atingere însăşi e o minune! Alături, străjuieşte un altar catolic, construit în 1857, de către împăratul Maximilianus. Pe peretele din stânga, urme de zugrăveală, protejate cu sticlă: se spune că aici este icoana care “se zugrăveşte singură”. Aici, în aceste Locuri, pietrele vorbesc. Chiar şi dacă oamenii ar tăcea, aici, mărturia este continuă, este în curs, se consumă fără să se termine, până la sfârşitul timpurilor.

Urcăm la etajul intermediar, acolo unde găsim un paraclis cu două altare: unul este închinat Tâlharului celui Bun, iar altul, Sfântului Grigorie Luminătorul Armeniei. În legătură cu acesta din urmă, altarul aminteşte de încreştinarea Armeniei celei Mari, prin propovăduirea Sfântului Grigorie, urmată de botezul împăratului însuşi şi a poporului său. Prima biserică (în ordine de timp) o are ca ctitor pe Împărăteasa Elena. Biserica a fost distrusă de perşi, în 614. Cu acea ocazie, perşii au distrus mai bine de 130 de biserici, au omorât foarte mulţi creştini, printre care 10.000 de călugări; şi au furat Sfânta Cruce.

Împăratul bizantin Heraclie şi-a asumat misiunea, de împărat creştin, de a porni la război împotriva perşilor, în anul 629, pentru a recupera Sfânta Cruce. Şi biruindu-i pe păgâni, a luat Dumnezeiescul Lemn şi l-a adus la Ierusalim. Ajungând, deci, împăratul Heraclie la uşa Bisericii Sfântului Mormânt, a fost ţinut, de o mână nevăzută, să intre, ca şi Maria Egipteanca. A înţeles, atunci, că nu poate duce Sfânta Cruce purtând pe cap coroana împărătească şi hlamida. Lăsându-le pe acestea de-o parte, la fel şi încălţările, credinciosul împărat Heraclie, îmbrăcat în profundă smerenie, a luat în spate Sfânta Cruce, şi intrând în Sfânta Biserică a Golgotei, a aşezat-o la locul său. Această imagine este reprezentată pe peretele din stânga altarului Sfântului Grigorie Luminătorul. În amintirea acestui moment, arhiereul (-- patriarhul grec sau ierarhul care-l reprezintă în Sâmbăta cea Mare sau în oricare altă situaţie --) nu intră în Biserica Sfântului Mormânt purtând mitra pe cap, ci, în semn de smerenie, poartă doar camilafca. (De asemenea, lasă afară şi sacosul şi mantia, rămânând doar în stihar şi omofor: aşa apare patriarhul, în Sfânta şi Marea Sâmbătă, luminos şi aducând afară din Mormânt Sfânta Lumină.)

Pe acelaşi perete este reprezentată şi imaginea în care Împăratul Constantin primeşte botezul din mâinile Papei Sivestru. Este vorba de o legendă – dovedită, de altfel, de către Lorenzo Valla, a fi un fals istoric; din păcate, această poveste a intrat inclusiv în tradiţia Bisericii Răsăritene, iar această imagine este o probă; o regăsim în slujba Sfântului Silvestru, din 2 ianuarie, ca şi în Viaţa acestui Sfânt. Istoria (apocrifă) spune că Sfântul Constantin, înainte de a fi creştin, se îmbolnăvise de lepră. Pentru a se vindecă, a fost sfătuit să se îmbăieze în sângele unor nou-născuţi. Înduioşat de lacrimile mamelor, Constantin renunţat la măsură. Şi, în urma unei viziuni, în care a fost sfătuit de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel să primească botezul, s-a adresat episcopului Silvestru al Romei, prin mâinile căruia a fost primit în Sfânta Biserică. Imaginea din Paraclisul armenilor îl reprezintă pe Împăratul Constantin primind Sfântul Botez din mâinile Sfântului Papă Silvestru, moment în care lepra s-a curăţat ca nişte solzi de pe trupul său, rămânând în apa scăldătoarei. Povestea spune că împăratul a ieşit din apă curat de lepră, rămânându-i, ca mărturie, doar un semn în formă de cruce, pe frunte. (Mărturiile istorice atestă, însă, că împăratul a fost botezat de episcopul Eusebiu al Cezareei.)

Urcând, la nivelul Sfântului Mormânt, ajungem la Paraclisul Butucului. Se păstrează o “stelă” de mici dimensiuni, un fragment din coloana de care a fost legat Domnul când a fost biciuit. Legat de această piatră (sau şezând pe ea), Domnul a primit insulte, scuipări şi batjocură din partea mulţimii aţâţate, a cărturarilor şi fariseilor. (Capela mai este numită “a batjocurii”.) Piatra originală este “îmbrăcată” într-un paralelipiped din marmură, în forma unei Sfinte Mese. Ascultăm, cu urechea alipită de lespedea acestei Sfinte Mese. Şi unii dintre noi “auzim” loviturile de bici! Se spune că aceste “lovituri” se aud mai pregnant în Săptămâna Mare. Dar … le-am auzit şi noi, acum!

Alături se află Paraclisul lui Adam. Acesta e aşezat chiar sub Golgota: exact deasupra, a fost înfiptă Crucea Domnului. Piatra s-a crăpat, în clipa răstignirii. (Astăzi, piatra aceea despicată este monitorizată de un aparat modern, care să ateste că despicătura nu continuă să se lărgească.) În acest loc, se spune, s-a aflat căpăţâna lui Adam, îngropată aici de fiii săi. Solomon a acoperit-o cu o grămadă de bolovani, după tradiţia iudaică. Pe acest craniu, care apare în unele icoane, a curs Sfântul Sânge al Domnului, spălând, astfel, prin Jertfă, păcatul originar. (Aici se aflau cândva şi mormintele lui Goffredo de Buglion [†1100] şi al lui Baldovin de Flandra [†1113].)

Urcând scările, la nivelul superior, ajungem la Paraclisul din Dealul Golgotei. O scară abruptă, strâmtă şi întunecată ne conduce la această a 11-a staţie, cea a răstignirii Mântuitorului Hristos. O biserică micuţă, cu trei nave, având Sfânta Masă aşezată deasupra stâncii Golgotei. În partea dreaptă, o statuie a Maicii Domnului, făcătoare-de-minuni, este darul reginei Cristina a Portugaliei. Această navă poate fi considerată şi ca o biserică a parte, dat fiind că, în dreapta statuii, are un altar. Această biserică (sau paraclis) e străjuită de un minunat mozaic, reprezentând-o pe Maica Domnului stând în picioare şi privind cum Fiului său Îi sunt străpunse de cuie mâinile şi picioarele. Biserica este a catolicilor şi se numeşte “Fecioara Durerilor”.

Alături, până în Sfânta Masă centrală, un geam de sticlă acoperă (şi descoperă!) piatra Golgotei. Îngenunchind sub Sfânta Masă, un orificiu îţi permite să introduci mâna şi să atingi această piatră, această stâncă ce a “suportat” înfigerea Lemnului celui de-viaţă-purtător. Deasupra Sfintei Mese străjuieşte iconic Crucea Răstignirii, cu Hristos ţintuit pentru mântuirea noastră – model absolut pentru toate altarele ortodoxe din întreaga lume! Ieşind, năuciţi de emoţie, prin nava din stânga, poţi reveni în cea din mijloc şi zăbovi încă puţin, în rugăciune, în linişte, în reculegere, pentru a conteni şiroaiele lacrimilor şi a rosti încă o dată, poate ceva mai explicit şi mai pe îndelete, dorinţele ascunse în adâncul inimii, pregătite de multă vreme pentru această ocazie unică din viaţa unui credincios. (Aceasta a fost a 12-a staţie.)

Apoi cobori, găsindu-te pe neaşteptate în faţa Pietrei Ungerii (staţia a 13-a). Aici a fost uns cu miruri Trupul Domnului, înainte de a fi pus în Mormânt. Până în zilele noastre, credincioşii, ca oarecând femeile mironosiţe, varsă mir pe această Piatră, ungând parcă Sfântul Trup; apoi sărută Piatra Ungerii, se ating de ea cu mâinile şi cu fruntea, vărsând lacrimi din belşug, pentru ei şi pentru rugile cu care au venit. Şi ating de această Piatră diverse obiecte (de îmbrăcăminte, şi nu numai), ducând astfel şi celor dragi, rămaşi acasă, ceva din sfinţenia acestui Loc. Împreună cu Iosif din Arimateea (“cel cu bun chip”) şi cu Nicodim, le însoţim pe sfintele femei, împreună cu Maica Preacurată, plângându-L şi jelindu-L pe Învăţătorul, pe care urmau să-L aşeze în Mormântul rece, de piatră, aflat la mică distanţă.

Privind în acea direcţie, poţi vedea un mic baldachin, aparţinând Bisericii Armene. E cunoscut sub numele de “Amintirea celor Trei Marii”: aici stăteau sfintele femei, de-o parte, “privind locul unde L-au pus” în Mormânt. (Locul Mormântului Mântuitorului este a 14-a şi ultima staţie sau popas: de aici a înviat şi a dăruit lumină întregului neam omenesc.)

Ne oprim, în sfârşit, în locul cel mai sfânt de pe pământ, cel mai însemnat pentru întreaga creştinătate: Mormântul Domnului, locul unde a zăcut Trupul Său şi de unde a înviat a treia zi. E locul central al întregii Basilici zisă generic “a Sfântului Mormânt”. Deasupra Mormântului Domnului s-a aflat cândva o biserică din epoca lui Constantin. Întreaga structură actuală, cuprinzând Mormântul şi Calvarul, datează din vremea cruciaţilor. În mijlocul acestui spaţiu sacru se află un “edicul”. De jur împrejurul acestui edicul, care adăposteşte Sfântul Mormânt, se află Biserica Anastasis, spaţiul cu acest nume incluzând şi biserica grecească din faţa intrării în Mormântul Domnului (biserică construită de cruciaţi, în secolul al IX-lea, în stil romanic, numită şi Katholicon). În partea opusă intrării în Sfântul Mormânt, şi alipit de edicul, se găseşte altarul copţilor (din sec. XII). În stânga ediculului, se desfăşoară Biserica Latinilor (sau a catolicilor), închinată Sfintei Maria Magdalena şi administrată de franciscani: un frumos bazorelief din metal reprezintă Învierea lui Hristos. O frumoasă orgă însoţeşte slujbele zilnice pe care călugării franciscani le împlinesc cu regularitate; la ele participă zilnic numeroşi pelerini catolici.

Ediculul, aflat în mijlocul unei rotonde uriaşe, e o construcţie rectangulară, din blocuri mari de piatră: are o lungime de 8,30 m şi o lăţime şi înălţime de 5,90 m. A fost construit de cruciaţi, deşi forma actuală e rezultatul multor reconstrucţii şi remanieri. Căci a trecut prin multe intemperii, ultima fiind incendiul din 1808. Aici, se stă la rând, cu răbdare, pentru a intra în Sfântul Mormânt. Este multă lume, dar toţi sunt în reculegere, aşteptănd să atingă cu mâna lespedea pe care a stat Domnul. Până la intrare, ne rugăm şi atingem cu mâna piatra înnegrită de fum a pereţilor ediculului. Acesta din urmă e alcătuit din două spaţii: primul este Capela Îngerului, iar celălalt, Sfântul Mormânt.

Intrarea în Capela Îngerului este strâmtă, încât abia pot trece două persoane una pe lângă alta. Spaţiul este îngust (3,40 m x 3,90 m), având în centru un piedestal din marmură, care adăposteşte un fragment din piatra care închidea intrarea Mormântului. Capela este dedicată îngerului care a străjuit Mormântul şi care, în dimineaţa Învierii, a rostogolit această piatră de la uşa Mormântului. Din această capelă, printr-o uşă încă şi mai strâmtă şi joasă (1,33 m), se intră în Sfântul Mormânt propiu-zis. Îndată ce ai intrat, ai în dreapta o lespede de marmură (2,02 m x 0,93 m x 0,66 m), care acoperă lespedea originară pe care fusese aşezat Trupul Domnului. Cele câteva clipe cât îţi este îngăduit să rămâi înlăuntru, ţi se par o eternitate: clipe atât de intense, că ai vrea să nu se sfârşească niciodată. Atingerea acelei pietre reci îţi rămâne în suflet ca o străfulgerare de lumină, iar în inimă, ca o adiere de fericire, ce vin dintr-o altă lume. Despre ce simţi atunci nimeni nu e suficient de îndemânatic să povestească; nici măcar să înţeleagă el însuşi! Ieşi de acolo purtat mai mult cu forţa, ca unul care a avut o viziune; îţi trebuie multă vreme să ieşi din “autismul” ce te-a cuprins. Aşa că simţi nevoia să te opreşti de partea cealaltă a ediculului, să mai zăboveşti un pic lângă peretele umed şi înnegrit, şi să continui, fără cuvinte, ci doar prin simţire, dialogul tău cu Domnul. Într-un târziu, revenindu-ţi pe deplin, îţi aduci aminte să aprinzi lumânările adunate într-un mănunchi de 33, după numărul anilor vieţii pământeşti ai Domnului.

După ce mai zăbovim câteva momente în rugăciune, mai trecem o dată pe lângă Piatra Ungerii, apoi ieşim din biserică. Afară, ne simţim “agresaţi” de zarva străzii, a magazinelor de tot felul, care expun marfa până în drum. E noapte afară; e târziu şi frig. Urmăm drumul acesta comercial, până la Poarta Jaffa, îndreptându-ne spre autocar.

Înainte de a ajunge la Poarta Jaffa, vedem undeva, pe partea dreaptă, o zonă arheologică protejată. Este vechea stradă ce conduce aspre Biserica Sfântului Mormânt. Se numea “Via Cardo” (“Strada Inimii”) şi e din epoca constantiniană. Ajunşi la Poarta Jaffa, trecem pe lângă Turnul lui David. Ceva mai încolo ne aşteaptă autocarul, care ne întoarce acasă, la Aşezământul de la Ierihon. Obosiţi, dar fericiţi! Aşa ar putea fi evaluată această zi atât de lungă şi de bogată din viaţa noastră!

 

                                                                                                           Joi, 13.11.2014,

                                                                                                          Sf. Ioan Gură de Aur

 

Astăzi lăsăm sec în Galileia!

Plecăm de la Aşezământul Românesc şi apucăm pe Valea Ierihonului, prin Samaria. Când au ocupat acestea locuri, evreii au fost, pe bună dreptate, încântaţi. Locurile erau atât de frumoase, încât Iosua a primit porunca – precum oarecând Moise pe Sinai – să-şi scoată sandalele, căci este loc sfânt. Şi era atât de bogat, încât iscoadele s-au întors cu un ciorchine de strugure atât de mare, încât îl ţineau doi oameni pe o cobiliţă. Iar dacă pământul acesta a devenit proscris, fiind întinat de amestecarea cu neamurile păgâne şi de noul cult de pe Muntele Garizim, el a fost curăţat de Domnul prin însuşi Sângele Său.

Vedem în stânga, de-a lungul drumului nostru, Munţii Iudeii, care fac legătura între Munţii Israelului, la nord (care se prelungesc, de fapt, cu Munţii Liban şi Antiliban), şi Munţii Sinai, la sud. Pentru un european, acest relief este dezolant: rocă galbenă, bătută de soare, “populată” din loc în loc cu tufişuri uscate sau ciulini. (Se datorează, desigur, diferenţelor mai de temperatură dintre zi şi noapte.)

În faţă, avem Muntele lui Efraim, din care curge “Izvorul lui Elisei”, captat şi adus până la Ierihon. Pe partea dreaptă a străzii, ne însoţesc plantaţii de curmali: aici se întinde Câmpia ţinutului Iehud, aparţinând Cisiordaniei.

Aceşti munţi au fost blestemaţi de regele David, pentru că aici a murit regele Saul, ucigându-se pentru a nu cădea în mâinile filistenilor. Marele Psalmist a invocat ca, pe aceşti munţi, să nu mai cadă ploaie, iar ei să nu mai aducă în veci roadă. Dumnezeu însuşi a proferat blestem asupra pământului locuit de cei ce nu ascultă de cuvântul Său: adică să devină cerul ca fierul, iar pământul ca arama. Avem dinaintea ochilor un astfel de tablou dezolant.

Această zonă ţine de teritoriile palestiniene. Cum vom vedea, îndată ce vom trece frontiera în zonele israeliene, peisajul se schimbă: pământurile sunt cultivate, irigate, înverzite; totul este bine organizat şi administrat. Întâlneşti kibutz-uri la tot pasul. Valea Iordanului este intens cultivată. Din păcate, ne însoţeşte, de-a lungul străzii, pe partea dreaptă, un gard de sârmă ghimpată, cu camere de luat vederi la distanţe regulate: e frontiera dintre teritorii. (Israelul ocupă un loc de frunte, la nivel mondial, pentru echipamentele de siguranţă.) Valea Iordanului aparţine astăzi Iordaniei, chiar dacă Israelul se bucură de o parte din debitul de apă al râului. Iordanul curge în fundul unei văi adânci, aflată la 400 de metri sub nivelul mării. Începând cu Lacul Tiberiadei (sau Marea Galileii), Valea Iordanului, continuând cu Marea Moartă, reprezintă segmentul nordic al Marelui Rift ce traversează întregul continent african, la est, cu lacurile şi cascadele ce împlinesc frumuseţea misterioasă a acestor ţări.

Revenind la Samaria, Sfânta Scriptură ne spune că aici a ajuns Patriarhul Avraam, venind din Ur-ul Caldeii. Fiul său, Iacov, a avut aici, la Betel, viziunea scării ce urca până la cer (simbol-preînchipuire a Maicii Domnului). Aici s-a luptat cu Îngerul, primind apoi numele de Israel. Şi tot aici a săpat fântână, lăsată moştenire fiilor săi: la această fântână S-a oprit şi Domnul, pentru a vorbi cu femeia samarineancă, la porţile oraşului Sihar.

Samaria, acest pământ cuprinzând moştenirea a zece seminţii din cele doisprezece, după dezbinarea regatului, a fost cucerită, în 722 î.Hr., de către asirieni; populaţia dusă în robie, iar pământul repopulat cu păgâni. Acelaşi rege asirian Nabucodonosor a cucerit şi Ierusalimul, ducând poporul în robie, timp de 70 de ani.

În Samaria, în cetatea Sebastia, a fost îngropat trupul Sfântului Ioan Botezătorul. Tot în Sebastia se cinstesc mormintele Profeţilor Elisei şi Avdie. Aici a predicat cuvântul Evangheliei diaconul Filip, ajutat apoi de Apostolii Petru şi Ioan (F.Ap. 8, 5-25). Din Sihar era femeia samarineancă ce a vorbit cu Domnul Iisus la Fântâna lui Iacov. Această femeie, pe nume Fotini (Luminiţa) a devenit sfântă, propovăduind la neamuri credinţa în Hristos. Tradiţia spune că a murit la Cartagina, ca “apostolă” şi mărturisitoate a lui Mesia, pe Care ea L-a întâlnit, “i-a spus ei toate câte făcuse” şi i-a dat să bea din apa cea vie, apa vieţii veşnice. Sihar (care, probabil, ar putea fi identificat cu anticul Sichem) adăposteşte până azi Puţul lui Iacov. Fântâna (de 32 m adâncime) a fost săpată de Iacov (Fac. 33, 18-20) şi lăsată moştenire fiului său preferat, Iosif (Fac. 48, 21-22). Deasupra fântânii a fost construită o biserică, în secolul al IV-lea. Aceasta a fost distrusă în timpul răzvrătirilor samarinenilor, în 484 şi 529. Restaurată în vremea lui Iustinian (528-565), cu timpul s-a ruinat. Cruciaţii au constrit aici o biserică impunătoare, cu trei nave, care însă a fost distrusă prin anul 1187. În 1860, grecii, cu ajutorul ruşilor, au reluat lucrările de reconstrucţie a bisericii, urmând planul celei ridicate de cruciaţi.

Tot la Sichem, cum aminteam, la un kilometru de Puţul lui Iacov, se află Mormântul Patriarhului Iosif.

Garizim(881 m.) şi Ebal (940 m.) sunt cei doi munţi mai înalţi ai Samariei. De pe aceşti munţi au fost “strigate” binecuvântările (de pe Garizim) şi blestemele (de pe Ebal) (Deut. 27; Iosua 8, 30-35).

După 1948, când s-a înfiinţat Statul Israel, aceste pământuri diseminate cu nenumărate kibutz-uri, au devenit fertile, fiind populate cu evrei ashkenazi, provenind din Europa. Astăzi, muncile câmpului sunt împlinite de imigranţi (de chinezi, filipinezi, români, thailandezi). La început, Palestina deţinea 70% din teritoriu, iar Israel, 30%; astăzi, raportul s-a inversat. Iar politica de ocupare teritorială este în continuă desfăşurare.

Continuăm drumul nostru în autocar. Vedem, pe stânga, Muntele Gilboa, unde s-a sinucis Saul. În această zonă se aflau cele zece cetăţi (Decapole) organizate în confederaţie din motive strategice. În antichitate, locuitorii acestor zone se închinau unui idol-şarpe (-- de aceea, până azi se numeşte Casa Şarpelui). În epoca bizantină, exista aici o episcopie, al cărei arhiereu, Sfântul Patrofilius, semna documentele Sinodului I Ecumenic de la Niceea. Sfântul Chiril din Schitopolis, ucenic al Sfântului Sava, era din acest ţinut.

Tot pe partea stângă vedem faimoasa (şi înfricoşătoarea) închisoare Afula.

Pe marginea străzii, pot fi văzuţi cactuşi, dintr-o specie particulară; fructul se numeşte “sabra”: e delicios la gust, dar greu accesibil, datorită unor ţepi veninoşi la exterior. Pornind de la imaginea acestui fruct, tinerii evrei sunt numiţi “sabrini”: la început, sunt ostici; apoi, “se îndulcesc”…

Traversăm câmpiile Israelului: ne aflăm acum în Câmpia Meghido, cunoscută şi sub numele de Câmpia Armaghedonului. Aici au dat lupte grele atât David, cât şi Saul. Valea Meghido (2 Cronici 35,22; Zaharia 12,11) mai este numită şi Câmpia Izreel (Jud. 6,33); de aici şi apelativul de Ezdrelon (Iudita 1,8) sau, mai simplu, marea câmpie (I Mac. 12,49). A fost mereu teatru de război: Debora şi Sisara (Jud. 4-5), Ghedeon şi madianiţii (Jud. 7), Saul şi filistenii (I Regi 31), cum aminteam, Iosia (IV Regi 23, 29-30) şi Macabeii (I Mac. 12,49). Iosif Flaviu povesteşte de luptele ce s-au consumat aici în perioada romană. Şi turcii, şi englezii s-au luptat pe-aici. Însăşi expediţia lui Napoleon s-a oprit prin aceste părţi: aici a avut loc cunoscuta “Bătălie de la Tabor” (desfăşurată, de fapt, pe această câmpie de la poalele muntelui). Tot aici au avut loc lupte, în 1948, între israelieni şi palestinieni. Profeţiile apocaliptice plasează tot aici luptele de la sfârşitul timpurilor: Bătălia de la Armaghedon.

Deasupra Câmpiei Armaghedonului se înalţă maestos, ca o scară spre cer, Muntele Tabor. Urcând spre Tabor, trecem prin mica (şi cocheta) localitate Taboria (sau Tabwriyya) (al cărui nume vine de la proorociţa-judecătoare Debora). Aici, Iisua a lăsat nouă dintre Ucenicii Săi, pentru a se sui pe Tabor, însoţit doar de Petru, Iacov şi Ioan. Aici L-au aşteptat Ucenicii, împreună cu copilul bolnav, din care nu reuşiseră să scoată demonii.

Ajunşi în parcarea turistică, unde aşteaptă mulţi pelerini să se îmbarce în microbuzele ce pot înfrunta străzile strâmte şi serpentinele muntelui, ne răcorim cu un pahar de suc de rodii. Şi rememorăm alte două nume de localităţi pe lângă care am trecut. Unul este satul Nain. Aici, Iisus l-a înviat pe fiul unei văduve. O tradiţie spune că această văduvă, pe nume Ana, era croitoreasă. Ea ar fi “ţesut” faimoasa cămaşă a lui Hristos cea fără cusătură, drept mulţumire că i-a înviat fiul. Când a adus cămaşa la Maica Domnului, iar Ea la Iisus, El ar fi proorocit: “Această cămaşă va fi pătată cu sângele Meu”. Aceeaşi tradiţie spune că tânărul înviat se numea Tomas, iar prietena sa, Dina. După învierea lui Hristos, ei I-au devenit apostoli şi L-au slăvit prin moarte martirică.

Cealaltă localitate de la poalele Muntelui Tabor este Endor. Se ridică pe locul anticei cetăţi canaanee Endor, unde locuia vrăjitoarea, pe care Saul, înainte de bătălia cu filistenii de pe Muntele Ghilboa, a cercetat-o, împotriva voinţei Domnului, pentru a afla de la ea despre sorţii războiului (I Regi 28, 4-25).

Urcându-ne în microbuze, începem să urcăm spre vârful Taborului, unde Domnul S-a schimbat la Faţă. De altfel, Evanghelia spune că Domnul, luând cu Sine pe trei dintre Ucenicii Săi, S-a suit cu ei pe un munte înalt, unde S-a schimbat la Faţă înaintea lor. Însă o antică tradiţie, care vine de la Origen (din sec. III), şi, prin el, din epoca apostolică, mărturiseşte că acest munte era Taborul, în Galileia. Este un munte sfânt, pentru evrei, alături de Hermon şi de Carmel. Pe acest munte, judecătorul Barac, sfătuit de Debora, biruie oastea lui Sisara (Jud. 4, 6-16). Prin forma sa, prin peisajele pitoreşti care te însoţesc, de-o parte şi de alta a trăzii, prin vegetaţia bogată, în evidentă stridenţă cu constituţia pietroasă, cu bolovanii ce stau să se prăvălească, dar şi prin priveliştea panoramică asupra Văii Harmaghedonului şi a localităţilor împrăştiate de jur împrejur, acest munte, care se ridică, în formă conică, până la 588 de metri, e unic în felul său. Aflat la 32 km de Nazaret, Taborul devine un “axis” pentru întreaga regiune a Ezdrelonului, în jurul său gravitând o mulţime de localităţi biblice şi evanghelice.

Trecând antica poartă Bab al-Hawa (Poarta vântului), din epoca cruciaţilor, ajungem dinaintea măreţei Biserici a Schimbării la Faţă. Pe acest loc exista, încă din secolul al IV-lea, o basilică bizantină. Prin secolul al VI-lea, sunt amintite aici trei biserici, în amintirea celor “trei colibe”, de care vorbea Petru, în povestirea evanghelică (Mt. 17,4). Astăzi, în amintirea celor trei colibe, se găseşte, în partea de nord-est, în frumoasa şi luxurianta grădină de flori ce înconjoară biserica, un triptic de o frumuseţe specială.

După înfrângerea cruciaţilor, abaţia benedictină care exista aici a fost distrusă de saracini.

Actuala biserică, înaltă, spaţioasă, de o maiestate uimitoare, e structurată pe trei nave, aceea centrală fiind destul de amplă. În corespondenţă cu cele trei nave, biserica are trei altare: cel central este închinat Schimbării la Faţă a Domnului, cel din dreapta lui, Sfântului Prooroc Ilie, iar celălalt, Sfinţilor Mucenici Gheorghe şi Dimitrie. Pe deasupra catapetesmei, poţi vedea, în absida altarului central, un minunat mozaic reprezentând Schimbarea la Faţă.

Ctitorul acestei frumoase biserici este Arhimandritul român Irinarh Rosetti, care, împreună cu ucenicul său, ierodiaconul Nectarie Banu, s-a retras pe Tabor, locuind la început într-o peşteră. În anul 1959, cu ajutorul credincioşilor, a început construcţia unei biserici ortodoxe pe Tabor, ducând lucrările până la acoperiş; murind Părintele Irinarh, construcţia a fost încheiată de ucenicul său, biserica fiind sfinţită în 1962, de către Patriarhul Chiril al Ierusalimului. Murind şi Părintele Nectarie şi nemaifiind alţi călugări români, biserica a intrat în proprietatea grecilor, ţinând de Patriarhia Ierusalimului. Astăzi, trăieşte aici egumenul Ilarion, împreună cu patru maici românce.

Admirăm pictura frumoasă, executată în culori vii, dar mai ales catapeteasma, dominată de o curioasă şi plăcută culoare verde. În naos, în faţa unei coloane ce separă nava centrală de cea stângă, se află o icoană făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului, aşezată pe un baldachin. Istoria spune că această icoană a fost dăruită de un credincios din Cipru, drept mulţumire pentru o binefacere primită de la Maica Domnului. Dar fiind el înaintat în vârstă şi neputând veni personal, a pus icoana înfăşurată sul într-o sticlă, însoţită de o scrisoare, şi a aruncat-o în mare. Icoana a poposit aproape de Tel Aviv, unde a fost găsită de un cinstitor de Dumnezeu, care a adus-o pe Tabor, în Biserica Schimbării la Faţă, după dorinţa donatorului ei.

După o scurtă rugăciune şi cântarea troparului Schimbării la Faţă, ieşim din biserică şi admirăm curtea frumos îngrijită şi plină de flori. În dreptul altarului, vedem – pentru prima dată! – pomul de piper. Până la venirea microbuzului, încercăm să ne imaginăm acest minunat loc învăluit de nor, aşa cum se întâmplă în mod normal în august, la praznicul Schimbării la Faţă a Domnului.

O tradiţie spune că tot aici, pe Tabor, s-a refugiat şi Melchisedec, prigonit de tatăl său. Domnul l-a trimis aici pe Avraam ca să-l caute. Iar Melchisedec i-a ieşit în întâmpinare cu dar de pâine şi vin şi l-a salutat cu cuvintele: “Binecuvântat este Dumnezeul lui Avraam”.

Cu astfel de gânduri, şi copleşiţi de frumuseţea acestor locuri, coborâm de pe Tabor, îndreptându-ne spre Iordan, în zona în care acesta iese din Marea Galileii. Aflăm că Marea Galileii (Mt. 4, 18; Mc. 1, 16; In. 6, 1) mai este numită şi Kinneret (de la kinnor = harfă, liră). (Evreii au numit-o “Marea Kinneret”; Num. 34, 11; Iosua 11, 2.) Are o adâncime de 60 m, o lungime de 21 km, o lăţime de 11 km, şi se află la 212 m sub nivelul mării. Coasta occidentală era cândva foarte fertilă, fapt pentru care era numită “raiul pe pământ”, iar marea, “Lacul Ghenizaret” (I Mac. 11, 67; Lc. 5, 1; Mt. 14, 34; Mc. 6, 53; ghenizaret = câmpie). Se mai numeşte şi Marea Tiberiadei (In. 6, 1), pentru că, pe ţărmul ei, Irod Antipa a construit cetatea Tiberiada, pe care a dedicat-o împăratului Tiberiu. Şi astăzi se numeşte la fel: în arabă, Bahr al-Tabariya; în ebraică, Yam Kinneret. Este mai degrabă un lac, cu apă dulce. E alimentat de Iordan şi de alte pârâiaşe ce coboară din Munţii Liban (Muntele Ermon) şi Antiliban (din ţinutul Neftalimului), iar la râdul său Marea Galileii alimentează Iordanul, care traversează Ţara Sfântă, până la vărsarea sa în Marea Moartă.

Admirăm Marea Galileii, încercând să identificăm înălţimile Golan şi ţinuturile Gadarei, pe malul opus, în teritoriile Siriei. La nord, se află Libanul.

Ca să accedem la Iordan, trebuie să traversăm un magazin cu suveniruri. În dreapta intrării, pe un zid, străjuiesc plachete mari cu textul din Marcu 1, 9-11 în diverse limbi. Am coborât pe malul râului: o zonă amenajată, coborând în trepte, până la luciul apei. Cântăm troparul Botezului Domnului şi dăm de mâncare peştilor, mari şi numeroşi.

Plecăm de la Iordan, îndreptându-ne spre Tiberiada (în arabă, Tabariye), un oraş locuit în totalitate de evrei. Cum spuneam mai sus, Tiberiada a fost construită de Irod Antipa, prin anul 29 d. Hr. pe ruinele anticei Rakkat (Iosua 19,35). Cu două milenii în urmă, cetatea Tiberiada (sau Tiberias) era locuită de păgâni, aşadar era considerată impură. Ca şi Cezareea sau Seforis (la 5 km. De Nazaret) nu este menţionată în Evanghelii; şi pare că Domnul însuşi n-a pus piciorul aici. Vedem un vechi cimitir, alături de care se află şi unul de dată mai recentă. La Tiberiada exista cândva o faimoasa şcoală rabinică: aici a fost scrisă Mishna (comentariu la unele cărţi ale Vechiului Testament). Vedem şi ruinele unei moschei din perioada ocupaţiei turceşti. În vremea lui Constantin, un evreu convertit, Iosif din Tiberiada, a construit aici o biserică, pe care au distrus-o arabii în 637. Cruciaţii au construit ulterior biserica Sf. Petru.

De la Tiberiada, ne îndreptăm spre Magdala, având în dreapta Marea Galileii. Pe malul acestui lac se aflau, în vremea Mântuitorului, mai bine de zece cetăţi. Locuitorii trăiau mai ales din pescuit. (Specialiţii spun ca trăiesc în acest lac peste 150 de specii de peşti). Dintre anticele cetăţi (Tiberiada, Magdala, Capernaum, Horazim, Betsaida, Gherasa sau Gherghesa sau Gadara, apoi Gamala şi Hippos), vom vedea şi noi câteva. În această zonă şi-a desfăşurat Domnul cea mai mare parte a activităţii Sale. Magdala se află la 6 km de Tiberiada (în arabă, migdal; Migdal Nunaya înseamna “turnul peştilor”). Încă din antichitate, îndeletnicirea de bază a locuitorilor era pescuitul. Din această cetate era Maria Magdalena care fusese mai înainte păcătoasă. O pioasă legendă spune despre ea că trăise mai întâi cu un evreu, apoi cu un ofiţer roman, de ajuns să fie considerată de toţi o femeie păcătoasă. La ea vine într-o zi o prietenă, care nu era alta decât aceea care s-a vindecat de scurgerea de sânge, dupa ce se atinsese de poala hainei Domnului. Aceasta i-a povestit tot ce ştia ea despre Iisus şi cum Acesta a vindecat-o. Prinzând curaj, Maria Magdalena, ia un vas cu mir de mare preţ şi, alergând la Capernaum, îngenunchiază, unge cu mir şi cu lacrimi picioarele Domnului, le şterge cu părul capului său, apoi aude din cinstita Lui gură mântuitoarele cuvinte: “iertate îţi sunt păcatele tale cele multe, că mult ai iubit”. De atunci, femeia cea păcătoasă a devenit credincioasă, generoasă şi curajoasă. A mers cu miruri la mormântul Domnului, în dimineaţa Învierii. Indignată de nedreptatea săvârşită de Pilat, care L-a condamnat la moarte pe cruce pe Iisus cel nevinovat, ea a mers la împăratul Tiberiu, dinaintea căruia a pledat cauza Mântuitorului. În urma acestui denunţ Pilat a fost exilat în Spania unde s-a sinucis.

Aici, la Magdala, e locul unde evreii I-au cerut semn că El e Fiul lui Dumnezeu. Iar Domnul le-a răspuns că nu li se va da alt semn, în afară de semnul lui Iona: precum acela în pântecele chitului, aşa şi Domnul va sta trei zile în pântecele pământului, după care se va ridica din morţi. Pe locul casei Mariei Magdalena, în perioada bizantină a fost construită o biserică. Din oraşul vechi se mai pătrează câteva ruine. Vedem şi mulţi porumbei, a căror prezenţă e aici o constantă.

De altfel, la nord de Magdala, se deschide Wadi al-Hamam (=valea porumbeilor), flancată de doi pereţi de munte perforaţi de numeroase caverne. Unul dintre munţi se numeşte Arbela. În grotele Arbela (1 Mac. 9,2), în anul 160 î.Hr., s-au refugiat galileenii, în timpul invaziei asiriene condusă de Bacchilide, generalul regelui Dimitrie al III-lea. În aceste grote se ascundeau mulţi tâlhari pe care Irod cel Mare i-a masacrat, garantând siguranţă căilor comerciale care treceau pe aici. Tot în aceste caverne s-au ascuns şi zeloţii lui Bar-Kokhba, în anul 134 d.Hr.

În drum spre Capernaum ne oprim la Tabgha, la “Sanctuarul Înmulţirii pâinilor şi peştilor”. Tabgha înseamnă “locul celor şapte izvoare”. Despre acest loc, peregrina Egeria, prin anul 383 scrie: “nu departe se văd treptele de piatră pe care a şezut Domnul. Tot aici, la malul mării, se vede un câmp cu iarbă, cu mult fân şi mulţi palmieri; aici sunt şapte izvoare cu apă din belşug. Pe această pajişte Domnul a săturat poporul cu cinci pâini şi doi peşti. Piatra, pe care Domnul a aşezat pâinea a fost transformată în altar; (mai apoi) vizitatorii au luat din ea câte o bucăţică, pentru sănătatea lor, pentru că vindeca. Pe lângă zidurile acestei biserici, trece o stradă publică, unde Matei avea vama. Iar pe muntele din apropiere se află o grotă; deasupra acesteia suindu-Se Domnul, a rostit Fericirile”.

Aşadar, aici, la Tabgha se găsesc trei roci faimoase: una flancată de Via Maris, aminteşte de înmulţirea pâinilor şi peştilor (Mt. 14,13-21; Mc. 6,30-44); a doua, de partea cealaltă a străzii, aminteşte de rostirea Fericirilor (Mt. 5,1 ss.), iar a treia, la malul mării, aminteşte de arătarea Domnului după Înviere, când l-a reabilitat pe Petru (In. 21).

Prima dintre ele este dominată de “Sanctuarul Înmulţirii pânilor şi peştilor”, de care am amintit deja. Biserica, cu trei nave, aparţine benedictinilor şi a fost construită pe planul uneia bizantine ridicată prin anul 350 d. Hr., ulterior distrusă de perşi în 614 d. Hr. Din piatra originară se păstrează un fragment înglobat în Sfânta Masă. În faţa altarului, pe pardoseală, un splendid mozaic din secolele V-VI, reprezintă un coş cu patru pâini, iar alături cei doi peşti. (De ce doar patru pâini?, căci Evanghelia aminteşte de cinci. Pentru că a cincea Pâine este Însuşi Domnul: scena este eminamente euharistică). Pe pardoseala navei din dreapta se păstrează mozaicuri din secolul IV: sunt cele mai frumoase mozaicuri din toată Ţara Sfântă! La ieşirea din biserică, pe sacrat, vedem câteva prese de ulei din granit. Iar mai într-o parte, pe spaţiul verde (probabil pentru a nu fi atins de vizitatori), vedem un interesant baptisteriu din piatră, în formă de cruce. Datează din sec. V şi a fost adus aici de la Hebron. Forma sa sugerează că, la acea dată, puteau fi botezate patru persoane deodată.

La ţărmul mării, la numai 200 m se află “Biserica Primatului lui Petru”. “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui” (In. 21,15-23). Aici s-a aflat o biserica bizantină (prin sec. IV-V); resturile ei se văd în dreapta intrării în biserica actuală. Tot acolo se pot vedea şi treptele de care vorbea Egeria şi care coboară până la mare. În biserică, la altar e reprezentată “Mensa Christi”. Iar în stânga altarului, o piatră imensă pe care Ucenicii, după a doua pescuire minunată (In. 21, 1-14), aceea de după Învierea Domnului, au găsit “pâine şi peşte pe cărbuni”. Biserica actuală aparţine franciscanilor. În curtea bisericii, o listă aminteşte toţi papii începând cu Apostolul Petru.

Pornim mai departe, îndreptându-ne spre Capernaum (Tell Hum, în arabă; Kefar Nahum = “satul lui Naum”, în ebraică). Este a doua patrie a lui Iisus, după ce a părăsit Nazaretul. Fiind situat lângă marele drum comercial “Via Maris”, bătut de caravane care tranzitau dinspre Siria şi Mesopotamia, înspre Palestina şi Egipt, Capernaum-ul era o cetate importantă şi prosperă. Se afla aici un punct vamal sau de strângere a dărilor, iar ordinea era garantată de o unitate militară comandată de un centurion. Aşadar, un loc ideal pentru propovăduirea Evangheliei. Capernaumul a fost distrus, probabil de un cutremur, în anul 665. N-a mai fost nicicând reconstruit. Misiunea Franciscană a achiziţionat acest loc în 1894 şi a purces la săpături arheologice, scoţând la iveală părţi importante din sinagogă, precum şi ruinele casei lui Petru.

Iată impresiile Egeriei: “la Capernaum, casa Principelui Apostolilor a devenit biserică. Se păstrează încă pereţii casei. Acolo Domnul l-a vindecat pe paralitic. Se găseşte (acolo) şi Sinagoga în care Domnul l-a vindecat pe demonizat, şi la care se poate ajunge urcând mai multe trepte: această sinagogă e construită din pietre pătrate”. Într-adevăr, sinagoga e construită din blocuri mari de piatră. Actuala construcţie – ceea ce a rămas în picioare din vechea clădire – e din epoca romană, ridicată pe ruinele uneia mai vechi (aceea în care a predicat Iisus). Deasupra ruinelor casei lui Petru, franciscanii au construit o biserica octogonală, numită “Memorialul lui Petru”. Prin pardoseală, pe alocuri cu geam de sticlă, se pot admira ruinele. Pe stâlpii bisericii, se pot citi, în latină, texte din Evanghelii ce amintescde minunile săvârşite de Domnul în Capernaum. Din biserica, se deschide o panoramă unică asupra Mării Galileii.

Plecând de acolo, şi conform ghidului, cu o oarecare presiune de cronometru (căci unele obiective închid porţile la o anumită oră serală), ne-am îndreptat spre un frumos restaurant, unde plănuisem “să lăsăm sec” pentru începutul postului Crăciunului. Aşa că, pe malul Mării Galileii, cu o uimitoare privelişte de pe ţărm, am servit un copios prânz cu peşte: cu “peştele Sf. Petru”, cunoscut pentru gustul său specific. Ar fi trebuit să fim noi aceia care, în locul peştelui Sf. Petru, după cuvântul Învăţătorului “să ne astupăm gura” cu un dinar, măsura dării pentru scăpătările noastre.

Mergem acum spre Muntele Fericirilor. Acolo unde Mântuitorul, afirmând cu convingere că nu a venit să schimbe Legea, ci să o împlinească, a şi trasat coordonatele unei vieţi duhovniceşti ducătoare la desăvârşire şi la unirea cu Dumnezeu, lucrare în care Legea Veche se dovedise insuficientă. Prin cele nouă Ferciri, Domnul stabileşte puncte importante pe care se poate construi o viaţă de virtute. El este Cuvântul Legii celei Noi, iar cei ce-I urmează trebuie să-I şi semene. Să fie adică: sincer, conştiincios, credincios, milostiv, paşnic, blând, răbdător, iertător. Căci cel ce  face (adică: făptuieşte) şi (în acest fel) va învăţa, acela mare va fi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Muntele Fericirilor e o colină ce se ridică doar cu vreo 150 m deasupra Lacului Galileii, la nord de strada care leagă Tiberiada de Capernaum. În 1935, franciscanii au ridicat aici o cochetă biserică octogonală, care oferă vizitatorului o minunată vedere panoramică asupra Lacului şi împrejurimilor. Noi savurăm cu încântare un asfinţit de soare de neuitat: o revărsare de lumină, culoare şi pace, picături timide din elixirul “fericirii”. Când a fost construită biserica, au fost dezvelite ruine ale unei bazilici de prin sec. IV-VI. Iar sub aceste ruine, s-a descoperit şi grota despre care vorbea Egeria şi de deasupra căreia, conform tradiţiei, Iisus a rostit Predica de pe Munte, care începe cu Fericirile. Rotind pasul prin aceasta biserică austeră, dar plina de lumina, încercăm să descifrăm la baza cupolei textul Fericirilor expus în latineşte. Interiorul cupolei e de un albastru intens, lucrat în mozaic şi cu aceeaşi artă sunt realizate şi textele Fericirilor. Pe podea, în mozaic, sunt înscrise cele şase virtuţi. Deasupra intrării: “Laus Tibi, Christe!”(slavă Ţie, Hristoase!) şi “Beata quae credidisti!”(Fericită, tu, care ai crezut!). Acest sanctuar a fost proiectat de cunoscutul arhitect italian Antonio Barluzzi.

Când am vizitat Capernaum-ul, am trecut pe lângă o biserică evident ortodoxă dupa arhitectură. Mai mult, eram convinşi că era o biserica rusească, după formă, dar mai ales, după culoarea roşu-intens a acoperişului turlelor. Am tot urmărit-o şi din spatele ruinelor sinagogii din Capernaum, şi de lângă biserica catolică a înmulţirii pâinilor şi peştilor. Abia acum ajungem s-o vedem: e mai flexibilă în orar, lucru important pentru pelerini.

Ajunşi în curtea bisericii, ne minunăm de copacii bătrâni (printre ale căror ramuri întortocheate am zărit cu uimire păuni), de bolţile de viţă de vie şi de plante agăţătoare cu flori de toate culorile, o adevărată oază de răcoare, de miresme şi de frumuseţe.

Când intrăm în biserica Sfinţii Apostoli ne ţinem respiraţia în faţa frumuseţii picturii; e iluminată ca-n poveste si e de-o ordine desăvârşită. O biserică bogată, frumoasă, cu pictură şi mobilier nou, îmbodobită cochet şi ordonată nu e de găsit la tot pasul. Iconostasul e foarte frumos. Atenţia şi evlavia credincioşilor se îndreaptă spre o icoana a Maicii Domnului, despre care ni se spune că este făcătoare-de-minuni. Până când ne perindăm cu toţii prin faţa acestei preacinstite icoane, încercăm să “înţelegem pictura” care este cu adevărat frumoasă şi teologică. Poţi vedea un uimitor “sân al lui Avraam”, Judecata şi Raiul şi Iadul – pe peretele intern vestic al naosului; un Dumnezeu Tatăl, bătrân cu plete albe, dar cu chipul tânăr al Fiului; şi multe alte reprezentări iconico-simbolice ce merită fiecare măcar o clipă de contemplaţie. Într-un cuvânt, biserica este: minunată!

Plecăm de la Capernaum cu inimile pline de bucurie duhovnicească. Este deja spre seară. Şi ne îndreptăm spre Magdala, de unde vom face o croazieră pe Marea Galileii.

Ne place foarte mult Galileea. Şi nu doar pentru că aici şi-a început Domnul activitatea Sa, că aici a făcut cele mai multe minuni, că aici este patria Sa. Şi Domnului I-a plăcut, dar şi nouă ne place Galileea! În Galileea, sufletul primeşte parcă mai multă bucurie! (ar putea fi o interesantă temă de tropo-psihologie…)

Aici, Domnul li S-a arătat Apostolilor de trei ori, pescuind cu ei în chip minunat şi  învăţându-i cum să devină pescari de oameni şi cum să prindă în undiţa cuvântului Evangheliei toate neamurile, până la marginile pământului. La arătarea de după Înviere, nu L-au recunoscut. După cuvântul Lui, au aruncat mrejele de-a dreapta corăbiei, dar fără speranţă: pescuiseră toată noaptea, fără să prindă ceva. Ştim ca timpul optim pentru pescuit este noaptea. Dar ucenicii ieşiseră din cuvântul Domnului, de aceea efortul lor era zadarnic. Domnul le poruncise să nu se depărteze de Ierusalim, până când nu se vor îmbrăca cu putere de sus. Ei, însă, dezamăgiţi de sfârşitul Domnului – iar comentariile lui Luca şi Cleopa sunt revelatoare în acest sens (cf. Lc 24,21) – nu L-au ascultat şi s-a întors fiecare la ale sale. Dar Domnul li se arată şi-i învaţă că fără El nu putem face nimic, nici chiar ce ştim noi să facem mai bine. Însă, prin pocăinţă, Domnul ne primeşte iarăşi, ca şi pe Petru, cel ce s-a lepădat de El de trei ori. Mai mult, prin pocăinţă sinceră, Domnul te primeşte, te iartă şi chiar te poate aşeza în treaptă de sfinţenie mai înaltă, căci experienţa, fie ea şi negativă (chiar de cădere), poate fi, în cele din urmă, roditoare pentru propria fiinţă, dar poate şi pentru cei din jur. De aceea, Domnul, profeţindu-i lui Petru apostazia, dar şi revenirea îl sfătuia: “Dar tu, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi” (Lc. 22,32).Toate aceste gânduri ne asaltau, în timp ce barca se îndepărta de ţărm. Era noapte afară. Luminile din Magdala se îndepărtau, oferind o imagine feerică; încercam să distingem contururile oraşului Tiberias. Muntele Arbela era şi el scăldat în lumină.

Dintr-o dată, la difuzor, auzim mai întâi Imnul Israelui (Hatikva – Speranţa), apoi cu surpiză şi emoţie pe acela al României. Nu ştiam că Imnul Israelului se datorează unui evreu român – Naftali Herz Imber (Iaşi, 1877; muzica [alcătuită în 1888] e opera altui evreu român, Samuel Cohen, născut la Ungheni, Basarabia). Părintele Roman, ghidul nostru, ne-a împărtăşit cuvânt de învăţătură din Sfintele Evanghelii referitor la fapte întâmplate pe această Mare a Galileii, până când corabia a ancorat în portul din care plecase.

Ne-am întors la Cămin seara târziu, dar bucuroşi de toate cele pe care le văzuserăm şi auziserăm pe parcursul întregii zile.

 

                                                                                                          Vineri, 14.11.2014,

                                                                                                          Sf. Grigorie Palama

 

Astăzi, în prima zi de Post, vom face “vizită” (duhovniceşte vorbind!) Sfinţilor de pe Valea Pârâului Kerit. Acolo unde Sf. Prooroc Ilie s-a refugiat timp de trei ani, din faţa mâniei împărătesei Izabella şi unde un corb, din porunca lui Dumnezeu, îi aducea zilnic pâine şi carne. Iar setea şi-o astâmpăra din apa pârâului.

Tradiţia spune că şi dreptul Ioachim s-a refugiat aici, după ce darul său la Templu a fost refuzat. Aici, în isihie, a postit 40 de zile, ca oarecând Ilie: şi a primit de la Dumnezeu dar nestemat de mântuire pentru întreg neamul omenesc, adică pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.

În secolul al V-lea, exista aici o sihăstrie de renume, unde se nevoiau bărbaţi cu viaţă sfântă. De aici a plecat Cuviosul Ioan Hozevitul, episcop în Cezareea Palestinei şi tot aici s-a întors, ca să-şi sfârşească zilele în acest loc iubit de Dumnezeu şi de doritorii de isihie.

În 614, perşii au distrus multe mănăstiri şi biserici în Ţara Sfântă. Nu a scăpat nici această mănăstire de la Hozeva, de pe valea pârâului Kerit. Mulţi călugări au pierit atunci de sabia păgânilor; sfintele lor moaşte pot fi cinstite în paraclisul de lângă bisericuţa mănăstirii. Marele re-constructor al mănăstirii este Sfântul Gheorghe Hozevitul, bun organizator, mare iubitor de isihie şi încercat îndrumător al călugărilor iubitori de dasăvârşire duhovnicească. O nouă nenorocire a venit asupra acestei chinovii: invazia arabă, în timpul căreia a fost distrusă cu totul. Astfel de pustiiri au fost multe asupra acestei mănăstiri, dar Domnul s-a îngrijit ca flacăra privegherii să rămână mereu aprinsă, până în zilele noastre.

Mănăstirea, în forma pe care o vedem astăzi, se datorează Părintelui Calinic, care, pe la 1800, a reconstruit-o, restabilind rânduiala din vechime şi tipicul Părinţilor, chiar dacă obştea a numărat, de atunci şi până astăzi, doar 3-4 călugări.

Aici a venit să-şi petreacă ultimii şapte ani din viaţă şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (sau Românul). A vieţuit chiar în peştera în care s-a retras şi Sfânta Ana, după încredinţarea Maicii Domnului la Templu. La 5 august 1960, Cuviosul Ioan Iacob a trecut la Domnul, iar trupul său a rămas “ascuns” în peştera sa timp de douăzeci de ani. Abia în 1980 au fost descoperite nestricăcioase şi coborâte în biserica mănăstirii spre cinstire şi spre mângâierea credincioşilor.

Coborâm, aşadar, de pe culmea din faţa mănăstirii, către Valea Keritului, ca apoi să urcăm spre mănăstirea hozeviţilor. Nu-i uşoară nici coborârea, dar nici urcarea. Cei care simt nevoia, se pot folosi de aşa-zisul “taxi-măgar”, oferit de beduinii insistenţi, care te insoţesc pe tot parcursul drumului, până la poarta mănăstirii. (Beduinii îşi oferă serviciile prin câteva cuvinte rostite în … română)

Coborâm pe o străduţă îngustă, săpată în stâncă, având la dreapta prăpastie; piatră seacă, de un galben-roşiatic sălbatic, chair dacă, din loc în loc, câte un tufiş, chiar un copac, invadat de plante agăţătoare, schimbă culoarea peisajului. Desigur, în vale, ajunşi la canalul care drenează apa pârâului, vegetaţia este ceva mai prezentă.

După un cot de stâncă, ajunşi să traversăm apeductul, ni se dezvăluie, “agăţată” de peretele stâncii de dincolo de vale, Mănăstirea. Aici, în Valea Pârâului Kerit, au fost ucişi de perşi mai bine de 1.000 de călugări! Istoria spune că mulţi dintre ei se ascunseseră într-un bazin folosit pentru colectarea apei. Au fost descoperiţi şi li s-a dat foc, sfârşind astfel prin moarte mucenicească. Astăzi, este acolo un paraclis (pe care nu-l puteam vizita).

Apeductul ce drenează Pârâul Kerit este bogat în apă. Ne oprim în marginea străzii şi ne răcorim mâinile şi faţa, şi chiar bem din ea. Continuăm să coborâm, până la cursul natural al pârâului (care, desigur, e lipsit de apă), şi începem să urcăm spre mănăstire. Întâlnim îndată o poartă din zidărie de piatră de râu, cu arc, care ne avertizează că am păşit într-un spaţiu sacru. Aici se opresc şi beduinii, cu toate ofertele lor. Începem să urcăm trepte, în serpentină. Înainte de a intra pe porţile mănăstirii (care, în acest moment sunt închise, căci am ajuns cu un sfert de oră mai devreme), observăm, pe latura stângă, înspre vale, pe o mică terasă frumos îngrijită, un mormânt cu cruce de marmură, cum e obiceiul pe la noi. Este mormântul Părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob. Pe crucea de piatră, în afară de numele Schimonahului Ioanichie Pârâială, găsim şi datele nevoinţei sale pământeşti: 23.04.1909 – 28.09.1992. Alături de cel al Părintelui Ioanichie, mai poţi vedea şi alte morminte, ale unor stareţi ai mănăstirii hozevite: Amfilohie, Antonie, Ghermanos.

            De partea cealaltă a văii, privind în amonte de torent, vedem o moară (cu siguranţă abandonată), care funcţiona, într-o anumită perioadă a anului, cu apa pârâului.

În sfârşit, suntem primiţi în mănăstire. O mănăstire de mici dimensiuni, construită pe buza muntelui şi bucurându-se de bunăvoinţa stâncilor. Biserica, săpată în stâncă; este mică, slab luminată, dar caldă şi primitoare, ca un pântec matern. Pe peretele din stânga găseşti două nişe largi. În prima, se află moaştele (craniul şi câteva oase)ale Sfinţilor Ioan şi Gheorghe Hozeviţii. În a doua nişă, înspre altar, găsim moaştele întregi ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul (sau Românul). Un sfânt român, canonizat de Patriarhia Ierusalimului; care a trăit în aceste locuri pe la jumătatea secolului al XX-lea, şi care, în 1960, la numai 47 de ani, nu doar lăsa această lume, ci ne lăsa nouă drept moştenire duhovnicească cinstitele sale moaşte. Trupul său întreg este aşezat într-un sicriu cu pereţi de sticlă: îl putem vedea, admira, cinsti; ne putem minuna, ne lăsăm cuprinşi de fiorul sfinţeniei acestui om care, pornit de pe tărâmurile Botoşanilor, a ajuns să-şi sfinţească viaţa, după ce a gustat din plin din crucea grea a străinătăţii. Îngenunchiem cu evlavie în faţa sicriului sfintelor sale moaşte. Lacrimile curg şiroaie; şi fiecare din noi încercă să “cuprindem” – cu mâinile şi cu inima – sfinţenia acestui trup slăvit de Dumnezeu dintre noi. Zăbovim îndelung lângă Sfântul român; apoi ne retragem lângă strană (pentru a face loc şi altor pelerini) şi citim împreună Acatistul Cuviosului. Sfârşită rugăciunea, ne retragem cu bună-cuviinţă, nu înainte de a mai da o ultimă sărutare şi o închinăciune acestui preaminunat vlăstar al neamului românesc.

Alături se află Paraclisul Sfântului Ştefan. Ne închinăm aici cinstitelor moaşte ale unora din cei 1.000 de călugări masacraţi de perşi, în anul 614.

Ieşind din biserică, urcăm pe o scară laterală, chiar deasupra bisericii; aici este peştera Sfântului Prooroc Ilie. În ea a locuit o vreme şi Sfântul Ioachim, tatăl Maicii Domnului. Iar în timpurile mai recente, Sfântul Ioan Iacob Românul, înainte de a se retrage mai sus, în peştera sa, în care s-a şi săvârşit. Facem o scurtă rugăciune şi coborâm. De pe mica terasă din faţa bisericii, avem o uimitoare vedere panoramică asupra Văii Pârâului Kerit; vedem, în dreapta, moara călugărilor; iar mai încolo, cărări care urcă pe munte, spre locuri tainice, neştiute de noi, dar umblate de cei ce-L caută pe Dumnezeu în locuri pustii, unde om nu locuieşte, ci doar mila Celui Preaînalt.

Plecăm de la Hozeva, nu înainte de a mai saluta o data pe Cuviosul Ioanichie. Traversăm Valea Keritului. Undeva, pe dreapta, nişte ruine, amintesc că acolo tradiţia menţionează ca s-ar fi refugiat Adam şi Eva, după ce au fost alungaţi din Eden… Nişte resturi de pictură (din vremea turcilor) vorbesc de acest lucru. Se vede că, după rătăcirea prin aceste locuri (care, probabil, la acea dată nu arătau atât de sălbatic!), au constatat că Paradisul s-a ridicat de pe pamânt.

Ne întoarcem la autocar, mereu însoţiţi de beduini, care abia aşteaptă să ne ofere vreun serviciu. Copiii se arată extrem de fericiţi când le oferim o bomboană sau o pungă cu snacks-uri. Îndeletnicirea de bază a beduinilor este creşterea caprelor şi a oilor, pe care le plimbă pe aceste coline stâncoase şi fără vegetaţie, mulţumindu-se doar cu câte un tufiş de scaieţi (sub care se dezvoltă, de fapt, şi unele plante verzi, cu frunze groase, din familia plantelor “grase”, deţinătoare de apă şi care pot înfrunta seceta). Unii dintre copiii acestor beduini, fiind foarte isteţi, sunt racolaţi de şcolile militare (şi de serviciile de siguranţă) israeliene, pentru că nimeni nu cunoaşte, mai bine ca ei, aceste locuri inaccesibile.

Părăsim zona Hozevei. Şi pe drumuri sălbatice, printre coline pietroase, unde nu pare să locuiască cineva, întâlnim din loc în loc mici aşezări “nomade”. Şi unde nu te aştepţi, o mică biserică, cu câteva dependinţe, amintind cu siguranţă de un episod din Sfânta Scriptură. Aşa este şi mică biserică ce o întâlnim pe partea stângă a drumului de întoarcere şi care aminteşte că pe aici trecea, “în vremea aceea”, drumul care “cobora de la Ierusalim la Ierihon”. Probabil că în acest loc, un om a căzut între tâlhari. A fost bătut, jefuit şi lăsat aproape mort; până când un samarinean milostiv, care trecea pe acea cale, l-a găsit şi, milostivindu-se de el, i-a salvat viaţa. Tradiţia spun e că Mântuitorul s-a oprit în acest loc, despre care povesteşte în parabola sa. S-au găsit ruinele unui han (“casă de oaspeţi”) din acea epoca.

Ajungem la Ierusalim: astăzi vom vizita Sion-ul.

Sionera numele antic al fortăreţei pe care regele David, pe la anul 1000 î. Hr., a cucerit-o de la iebusei. Se află în partea de sud-est a actualei cetăţi a Ierusalimului. Până la David, capitala regatului era la Hebron. David, îşi mută aici capitala, fapt pntru care ea mai este numită şi “Cetatea lui David”. Desigur, s-a păstrat şi numele de Sion. Aici a fost adus Cortul Mărturiei, căci aici este anticul Munte Moria (pe care Avraam trebuia să aducă jertfă pe Isaac). Aici, mai târziu Solomon va construi somptuosul Templu, una din minunile lumii antice.

În vremea lui Irod cel Mare, i se atribuia lui David întemeierea cetăţii. De aici şi numele de “Turnul lui David” (din care se mai păstrează ceva aproape de poarta Jaffa a cetăţii). Începând cu secolul IV, creştinii au dat numele de “Muntele Sion” colinei din partea occidentală a Cetăţii pe care se afla “Biserica Mamă” a Foişorului (sau “Mama Bisericilor”). În centrul acestui spaţiu sacru se află Foişorul şi Mormântul lui David.

 

Am trecut şi în altă seară pe lângă Turnul lui David de lângă poarta Jaffa. Aici se afla, începând chiar cu anul 24 î. Hr., Palatul lui Irod cel Mare. În anul 70 d. Hr., împăratul Tit a ocolit acest Palat de la distrugere; nu acelaşi lucru a făcut şi împăratul Adrian, lăsând în urmă doar nişte ruine, peste care, în Evul Mediu, a fost reconstruit Turnul lui David. În această fortăreaţă i-a primit regele Irod pe cei trei crai de la răsărit, magii cei înţelepţi care-L căutau pe Mesia Cel de curând născut.

Pe Muntele Sion, în aceeaşi biserică găsim trei obiective: locul Cinei celei de Taină, cel al spălării picioarelor şi cel al Adormirii Maicii Domnului. Acum două milenii, această casă aparţinea lui Ioan-Marcu (Evanghelistul). În această casă a locuit Maica Domnului după Înălţarea Domnului Hristos la cer. Aici a fost organizată prima biserică creştină, “Hagia Sion”. Pe acest loc exista o biserică din vremea lui Constantin, distrusă ulterior de perşi în 614. Astăzi, există aici o biserică benedictină, numită “Adormirea Maicii Domnului” şi care, în criptă sub un baldachin adaposteşte o statuie a Sfintei Fecioare “în dulcele somn al trecerii Sale din lumea aceasta”. Acesta este “locul mijlocirii”, căci ne-am găsit în Maica Domnului pe Mijlocitoarea întregului neam omenesc. De aceea, şi cântăm la Adormirea Ei: “Te-ai mutat din moarte la viaţă; şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”.

Este aproape de ora închiderii şi paznicul ne invită să ieşim. Vor rămâne doar cei ce vor să participe la misa celebrată de călugării benedictini. În timp ce ieşim, observăm minunatul Pantocrator, în mozaic în cupola de deasupra statuii. De jur împrejur, şase femei, probabil preînchipuiri vechi-testamentare ale Presfintei Fecioare: în grabă, reuşim să distingem numele a trei dintre ele, adica Iudita, Rut şi Mariam.

Urcăm acum în Foişor sau Cenaclu, camera de sus, mare şi împodobită (Mc. 14,15; Lc 22,12), unde Iisus a luat Ultima Cină (Cina cea de Taină) împreună cu Ucenicii Săi şi a instituit Taina Sfintei Euharistii. Tot aici s-a arătat Domnul Apostolilor Săi dupa Învierea Sa din morţi. Şi tot aici se aflau Ucenicii adunaţi, când la Cincizecime, S-a pogorât peste ei Duhul Sfânt şi au început cu toţii a vorbi în alte limbi, vestind Evanghelia tuturor neamurilor prezente atunci în Ierusalim. Aşadar, aici a luat naştere prima Biserică. Încă din vremea Apostolilor, aceasta a rămas, fără întrerupere un locaş de cult, adică o biserică, până la jumătatea secolului al XVI-lea, când a fost ocupată de musulmani şi transformată în moschee. Azi e doar muzeu, şi, deşi aparţine evreilor, e interzisă cu stricteţe orice manifestare de cult din partea oricărei religii sau confesiuni. Se vede locul altarului bisericii din vechime. Mihrab-ul (un fel de altar musulman) aşezat spre sud, adică spre Mecca, mărturiseşte despre prezenţa islamicilor in acest loc. Evreii îngăduie o slujbă creştină în acest loc doar în Ziua de Cincizeime, când Patriarhul Ierusalimului face aici o procesiune. Tavanul ogivat atestă că actuala biserica datează din vremea cruciaţilor; la fel şi ferestrele ogivate, deşi vitraliile sunt de certă factură islamică. Privind pe fereastra deschisă, se vede un măslin falnic care se desfăşoară maiestos la etajul de sus al clădirii. În depărtare, spre sud, e Mecca…

Alungaţi de aici de către arabi, în secolul XVI, creştinii au trebuit să abandoneze un loc atât de scump întregii creştinătăţi. Alături de Foişor, franciscanii au construit în 1335 o mănăstire al cărei superior era numit “Paznic al Ţării Sfinte”. Până azi, abatele acestei mănăstiri se numeşte “Gardian al Sfântului Munte Sion”. Din 1551, când Biserica Sionului a fost transformată în moschee, franciscanii au abandonat acest loc. Benedictinii au construit alături Biserica Adormirii Maicii Domnului, despre care am amintit.

Coborând din Foişor, pe o scară strâmtă din piatră, ajungem într-o curte interioară, iar de acolo, la mormântul lui David. Sub Foişor, unde este acum mormântul Psalmistului, exista deja din sec. II-III un edificiu absidal cu două compartimente, unul dedicat Spălării picioarelor, iar celălalt Arătării Domnului cel Înviat. Astăzi găsim aici mormântul regelui David. Evreii au aşezat aici un impunător monument sepulcral, din marmură neagră, acoperit cu catifea neagră şi având înscrisuri aurite în limba ebraică, dar care nu are nici un fundament istoric şi arheologic, ci doar simbolic. Cele două spaţii de odinioară sunt acum exploatate după tradiţia ebraică: adică, dintr-unul au acces la mormânt bărbaţii, din celălalt femeile. Bărbaţii trebuie să aibe capetele acoperite cu kippa sau basma.  Intrăm cu sfială, încercând să respectăm prescripţiile locului. În sala dinaintea celei sepulcrale era în toi o şcoală rabinică: un rabin în vârstă, şezut într-un cărucior cu rotile vorbea în faţa unui auditoriu consistent, tâlcuind probabil Scriptura (sau Torah). Toţi aveau pălării negre cu boruri largi, purtau perciuni  răsuciţi şi erau îmbrăcaţi în acelaşi sacou negru şi cămaşă albă.  Păreau că ignoră cu totul prezenţa noastră. Am adus un cuviincios omagiu şi-am înălţat către Domnul o rugăciune, lângă Mormântul Marelui Rege Psalmist David, şi am ieşit în grabă.

Plecăm cu autocarul înspre Betleem. Trecem pe lângă Valea Gheenei, un nume cu rezonanţe biblice, ebraice şi creştine. Încă din vechime era cunoscut ca un loc al fărădelegii. În vremea lui Solomon, în această vale trăiau moabiţi, care erau păgâni. Faimosul rege, luându-şi femei moabite, a înălţat în această vale altare zeilor păgâni printre care şi lui Moloh, zeu care pretindea jertfe umane. I se aduceau drept ardere-de-tot nou-născuţi, care erau aruncaţi de vii în cuptor. Se pare că valea aceasta are legătură tectonică cu Marea Moartă şi cu Iordanul; căci existau aici gropi adânci, care uneori aruncau afară smoală topită (folosită de evrei în construcţii), alteori, vâlvătaie de foc. De aceea, se spunea că aici este “gura iadului”. (Poate de aceea, iadul de foc mai este numit şi “gheena”.) În vremea Mântuitorului, aici rămăseseră doar nişte gropi adânci, în care copiii aruncau bolovani, apoi ascultu ecoul îndelungat al acestora: se credea că gropile acestea comunicau cu centrul pământului, unde era situat iadul. Aceste gropi mai serveau şi pentru depozitat gunoiul; de aceea locul acesta era considerat necurat. Se spune că în acest loc s-a spânzurat Iuda. Azi, pe fundul acestei văi e amenajat un frumos platou înverzit, unde nişte O.N.G-uri organizează activităţi sportive, proiecţii de film şi teatru. Într-o parte se află şi o biserică ortodoxă închinată Sfântului Onufrie şi aparţinând grecilor.

Ceva mai încolo trecem pe lângă Valea Refaim, care desparte ţinuturile lui Iuda de cele ale lui Veniamin. Aici a dat David bătălii sângeroase, când a cucerit Ierusalimul de la Iebusei (ajutaţi atunci şi de filisteni). Se ştie că în timpul lui David, regatul lui Israel ajunsese unul din cele mai puternice ale timpului. Pe o colină, în partea stângă, vedem un asamblu rezidenţial modern: e construit pentru evreii din diaspora, care vin la Ierusalim să se închine la Zidul Plângerii.

Apropiindu-ne de Betleem, vedem de departe o construcţie înaltă, impunătoare:  este Herodion, mausoleul pe care Irod cel Mare si l-a construit spre a fi îmormântat; în locul cel mai înalt din Betleem, oraşul lui David; în schimb, el a murit mâncat de viermi, la Marea Moartă, unde făcea tratament, în locul cel mai de jos de pe pământ.

Betleemul, “Casa Pâinii”, cum se tâlcuieşte, se află la 9 km sud de Ierusalim, întinzându-se pe două coline din sistemul muntos al locului: coline abrupte, locuite în mare parte de creştini arabi, care se ocupă cu cultivarea viţei de vie, a măslinilor, a migdalelor şi rodiilor, dar şi a cerealelor. Mulţi dintre ei cresc turme de oi şi de capre. Populaţia este destul de săracă. Deşi se află la numai câteva minute de Sion, Betleemul aparţine teritoriilor palestiniene.

Este cunoscută ca cetatea de baştină a lui David: pe aici, tânărul fiu al lui Iesei păştea oile tatălui său, când a fost găsit şi uns rege a lui Israel de către Profetul Samuel. Tot pe aici se află şi Mormântul Rahilei, una din soţiile lui Iacov, care murea în Rama, dând naştere fiului său Veniamin (Fac. 35, 16-20). Tradiţia spune că Patriarhul a ridicat o stelă pe mormântul Rahilei. Astazi locul este marcat de un edicul cu cupolă.

Tot aici se află şi Câmpul lui Booz, pe care adunând spice, Rut l-a cunoscut şi astfel moabiteanca a intrat în spiţa neamului lui Hristos, prin Obed, fiul lor şi tatăl lui Iesei, părintele regelui David. Pe acest câmp, pe care se afla casa păstorilor, a fost construită o biserică (sau o mănăstire) în epoca bizantină (sec. IV-VI). Alături de grota păstorilor, a fost construită prin anii 1953-1954 o măreaţă biserică catolică – “Sanctuarul Gloria in excelsis”, opera arhitectului italian Antonio Barluzzi. Are o curioasă (şi graţioasă) formă de cort de păstori / beduini, amintind de vestea adusă de îngeri. La câţiva paşi de această biserică se află grota de care aminteam, o mică biserică grecească subterană. Tradiţia spune ca aici se aflau cei trei păstori, cărora îngerul le-a vestit naşterea lui Mesia. Probabil că tot împărăteasa Elena va fi construit aici prima biserică bizantină (prin anii 323-333). În grotă, în partea dinspre altar se găsesc nişte mozaicuri de o negrăită frumuseţe.  În partea dreaptă a naosului, într-o nişă se găsesc într-un sicriu cu geam de sticlă sfinte moaşte ale monahilor care vieţuiau aici şi care au fost martirizaţi de perşi în 614. În aceeaşi grotă, aproape de uşă vedem o nişă săpată în rocă şi o cruce în basorelief aşezată pe podea: este mormântul păstorilor. O legendă spune că unul dintre păstori era un copil, care avea un mieluţ pe care-l iubea foarte mult. Când îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Mesia, copilul a luat mieluţul pe care-l iubea şi a alergat şi el la ieslea unde se afla Pruncul. Şi văzându-L, I s-a închinat şi a zis: “Îţi dăruiesc Ţie acest miel”. Această istorie poate fi văzută într-o icoană aşezată deasupra mormântului păstorilor, în grotă.

Reîntorşi în oraş, urcăm pe străzi înguste, medievale, flancaţi de magazine, până la Grota Laptelui. Un loc într-adevăr minunat! Coborâm pe nişte trepte strâmte, dar elegante, în grotă. Un spaţiu judicios folosit, o mică biserică catolică, cu un altar acoperit de un baldachin susţinut de coloane graţioase. Trecând pe lânga altar, prin partea dreaptă, ajungem în capătul peşterii, unde ne închinăm la o frumoasă icoană bizantină a Maicii Domnului alăptând (Galaktotrofusa). (E vorba de o copie; originalul se află în Grecia.) Pereţii grotei sunt dintr-o rocă albă, calcaroasă, fărâmicioasă. Tradiţia spune că, după naşterea lui Hristos, Sfânta Familie a rămas mai multă vreme la Betleem înainte de a se refugia în Egipt. În această grotă, Maica  Preasfântă L-ar fi alăptat pe Pruncul Iisus; o picătură de lapte a căzut pe pământ şi îndată roca peşterii ar fi devenit albă ca laptele, aşa cum o vedem. Există obiceiul ca femeile care nu pot avea copii să guste din roca din această peşteră: şi rugăciunea şi credinţa fac minuni şi Maica Domnului vine degrabă în ajutorul femeilor sterpe, împlinindu-le dorinţa.

Biserica Naşterii Domnuluie o minunăţie (deşi, în această perioadă este în mare parte inaccesibilă, datorită lucrărilor de restaurare în curs). Deasupra grotei în care S-a născut Domnul, împăratul Adrian, în anul 135, a zidit un templu şi a plantat o pădurice în cinstea zeului Adonis. Însă, în 326, împărăteasa Elena a curăţit locul şi a construit aici una dintre cele mai frumoase biserici. A fost restaurată de împăratul Iustinian, în 540, respectându-i-se forma originară. Este singura biserică pe care perşii au cruţat-o în 614, iar asta pentru că într-o imensă icoană în mozaic, reprezentând Naşterea Domnului, apăreau magii de la răsărit îmbrăcaţi în costum naţional persan. În felul acesta, Biserica Naşterii Domnului a ajuns intactă până la noi.

Biserica este impunătoare. Are 54 m lungime şi 26 m lăţime, iar în transept ajunge aproape la 36 m. E structurată în cinci nave: aşadar, cu câte două rânduri de coloane impunătoare. Din biserica Sfintei Elena se mai păstrează azi câteva mozaicuri, aduse de curând la lumină pe pardoseală. În schimb, pictura bizantină în frescă datează din epoca cruciaţilor dar, pe coloane, este abia sesizabilă. Faţada bisericii este astăzi mascată de nişte contraforţi masivi, care, desigur, aveau cândva rol de apărare. Existau trei porţi de intrare; azi, două sunt zidite, iar cea de-a treia este mult redusă, încât să poată intra o singură  sau maxim doua persoane deodată. Aceasta, ca să împiedice pe cei ce ar fi vrut să intre în biserică cu sau călare pe asini sau pe cai. Am intrat şi noi în biserică, unde am stat la o coadă ce părea interminabilă. Am admirat cu satisfacţie frumoasa catapeteasmă a bisericii: a fost donată de domnitorul român Şerban Cantacuzino. Traversăm biserica printr-o navă din dreapta, pentru  a ajunge la Grota Naşterii, care se află sub altar. Pe unul din stâlpi, aproape de altar vedem o frescă reprezentând mahrama Mântuitorului. Despre această icoană se spune că Domnul este văzut de către diverse persoane, uneori cu ochii deschişi, alteori cu ochii închişi.

Ajungem şi noi în Grota Naşterii. Tradiţia spune că aici au locuit, de-a lungul secolelor, numeroase personalităţi precum: Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Eusebiu al Cezareei, Fericitul Ieronim (aici ar fi tradus Vulgata, adică Biblia în limba latină), Sfintele Eustachia şi Paula,  cele două Sfinte Melania (aceste sfinte, matroane romane, au murit în acest loc şi au fost îngropate în grote adiacente celei a Naşterii Domnului), Sfântul Ierarh Nicolae şi alţii. În grotă, sub o Sfântă Masă, într-o firidă, locul Naşterii Mântuitorului este marcat de binecunoscuta stea de argint cu paisprezece raze, străjuite deasupra de o mulţime de candele. Pe cruce este scris în latină: “Aici, din Fecioara Maria, s-a născut Iisus Hristos”. În aceeaşi grotă, alături de locul naşterii lui Iisus, se află locul ieslei animalelor şi locul alăptării. Locul zis “al ieslei” aparţine franciscanilor. Au şi armenii un colţişor în grotă. Restul grotei şi biserica de deasupra, aparţin în întregime ortodocşilor greci.

Ieşim din biserică şi mai zăbovim puţin pe esplanada din faţă, privind cerul întunecat şi căutând parcă să zărim şi noi Steaua.

Plecăm spre casă bucuroşi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste daruri.

                                                                                                                                       

 

 

 

 

                                                                                                                      Sâmbătă, 15.11.2014,

                                                                                                          Sf. Cuv. Paisie de la Neamţ

 

Astăzi mergem din nou în Galileea.

În autocar, trecem din nou pe lângă muntele Hermon; pe lângă Shunem, unde Elisei l-a înviat pe fiul femeii şunamitence. Apoi, pe lângă mica localitate Afula. Regiunea e extrem de frumoasă, încât nu ajung cuvintele s-o descriem. E zona cea mai fertilă a Palestinei. Pentru evrei Galileea se împarte în două regiuni mai importante, chiar trei: Galileea de Sus şi cea de Jos, despărţite de muntele Heider (1047 m). Prima dintre ele mai este numită şi “muntele” (sau “muntele lui Iuda”, Iosua 20,7). Cea de sud are multe văi fertile, dintre care Valea Ezdrelon (ca a treia regiune a Galileii), ce se întinde la sud de Nazaret şi de Tabor. 

Pentru evrei, Galileea nu are prea mare importanţă istorică. Prea puţine evenimente vechi-testamentare s-au întâmplt în Galileea. Chiar şi numărul profeţilor galileeni e insignifiant, fapt ce i-a determinat pe iudei să afirme: “Nu cumva din Galileea va să vină Hristos?... Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat Prooroc” (In. 7, 41.52). Natanael însuşi s-a mirat: “Din Nazaret (adică din Galileea) poate fi ceva bun?” (In. 1, 46). Galileea a devenit importantă pentru creştini, căci în cetăţile dimprejurul Mării Galileii Şi-a desfăşurat Mântuitorul cea mai mare parte a activităţii Sale mesianice.

Ne îndreptăm acum spre Nazaret (An-Nasra, în arabă; Nazrat sau Natzèret, în ebraică; înseamnă “floarea Galileii”). În vremea lui Iisus, era un mic sat de artizani şi păstori; nici măcar o dată nu e amintit în Vechiul Testament, deşi ruinele stabilesc vârsta sa cu două secole înainte de Hristos. Pentru prima dată Nazaretul e amintit în Scriptură cu ocazia Bunei Vestiri.

Astăzi, Nazaretul – aflat la 350-450 m deasupra nivelului mării – este o localitate graţioasă, modernă, frecventată zilnic de mii de pelerini şi turişti din întreaga lume. Locuitorii sunt în parte creştini, în parte musulmani. Acest lucru se poate vedea cu ochiul liber, după turlele bisericilor şi după minaretele moscheilor. Evreii şi-au construit, pe o terasă mai înaltă, cartierul lor – Nazrat Illit (“Noul Nazaret” sau “Nazaretul de Sus”), astefel că oraşul Nazaret are doi primari: unul, pentru oraşul vechi, creştino-musulman, celălalt pentru oraşul nou, evreiesc.

Urcând spre Nazaret, vedem aşa-numita “sprânceana muntelui”. Scriptura ne spune că Domnul Şi-a început activitatea învăţătorească la Nazaret, în sinagoga din oraşul Său. Luând Cartea Legii, în zi de sâmbătă, a început să citească din cuvintele Proorocului Isaia: “Duhul Domnului peste Mine…”. Iar evreii, mâniindu-se pe El (căci Îşi aroga demnităţi mesianice, prin asumarea cuvintelor acestei profeţii) L-au scos afară din cetate. Şi ducându-L până pe sprânceana muntelui, au vrut să-L arunce în prăpastie. Dar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo, făcând însă comentariul amar: “Nici un profet nu este bine primit în patria sa” (In. 4, 16-24). În Evul Mediu, în acest loc, numit şi Giabal al-Qafze sau “Saltus Domini”(săritura Domnului) exista o mănăstire bizantină, din care azi se păstrează câteva modeste ruine.

La mică distanţă se află o bisericuţă numită “Maica Domnului al Tremores”. Aici ar fi stat Sfânta Fecioară “tremurând” de frică, atunci când nazarinenii voiau să-L arunce în prăpastie pe Hristos.

Pe locul casei dreptului Iosif şi al Bunei Vestiri, se înalţă astăzi un monumental complex eclesiastic: un sanctuar impunător, de factură arhitectonică modernă, biserici şi capele cuprinse într-o structură închisă cu ziduri precum o fortăreaţă. Conform tradiţiei, încă din cele mai vechi timpuri, a afost cinstită aici Taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu: e ceea ce poate fi citit pe frontispiciul actualei biserici franciscane: “Et Verbum caro factum est et habitavit in nobis”. Prima biserică va fi fost ridicată de împărăteasa Elena în sec. IV, ulterior distrusă şi reconstruită în repetate rânduri. Cruciaţii au construit-o din nou, mai mare şi mai durabilă; dar şi aceasta a fost distrusă de musulmani, în 1263. Abia în 1620, franciscanii au ridicat o modestă biserică deasupra grotei Bunei Vestiri; a fost dărâmată în 1955, pentru a face loc actualei bazilici, care a fost sfinţită în 25 martie 1969 de către Papa Paul al VI-lea.

Actuala bazilică e opera arhitectului italian Giovanni Muzio şi e alcătuită din doua biserici suprapuse. În cea de la nivelul inferior, se păstrează cripta şi resturile arheologice ale bazilicilor din epocile precedente. Iar cea de la nivelul superior este absolut măreaţă. În interiorul bisericii, dar şi pe zidurile interioare ale curţii, vedem icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul realizate în diverse tehnici şi conform diverselor tradiţii din întreaga lume, fiecare având eticheta naţiunii care a realizat-o şi a donat-o şi pe care o reprezintă. Biserica mare, cea superioară, e în formă octogonală. Acoperişul, în tablă de cupru a fost bătut de lucrători de la Târgu-Mureş. Biserica inferioară adăposteşte Grota Bunei  Vestiri. Se spune că pietrele sunt autentice, făcând parte din casa Maicii Domnului. Altarul e de la 1600; deasupra lui stă scris: “Aici Cuvântul S-a făcut trup”. Ruinele amintesc de bazilicile pre-bizantină, bizantină şi cruciată. Acoperişul e deschis precum un “oculus”, în formă de stea, ce corespunde cu centrul bisericii superioare, la care se poate accede folosind trei scări laterale.

Alături de Basilica Bunei Vestiri, se găseşte Biserica Sfântului Iosif. În spaţiul dintre ele, resturile arheologice atestă existenţa aici a unei sinagogi-biserică (o sinagogă transformată în biserică de către iudeo-creştinii din perioada primară), ulterior a unei biserici bizantine şi a uneia cruciate, resturi care, parţial au fost înglobate în actuala construcţie. Au rămas pe dinafară (şi pot fi admirate în curtea bisericii) un vechi baptisteriu (protejat de un mic paraclis), hambare pentru grâne, cisterne pentru apă, rezervoare pentru vin şi ulei, prese de ulei şi o mulţime de alte elemente de gospodărie sătească, atestând o intensă viaţă agricolă în această mică localitate de munte.

Mica Biserică Sfântul Iosif, care, prin sec. VI, era numită “a Hrănirii”, se află la 200 m de bazilica mare. A fost construită în 1914, pe ruinele celei antice, şi are trei nave. Tradiţia spune că aici s-a aflat casa dreptului Iosif; aşadar, aici a trăit Sfânta Familie, după întorcerea din Egipt. Casa a fost transformată în biserică (ecclesia domestica) de către rudele Mântuitorului, după convertirea lor la creştinism. Frescele absidelor reprezintă Sfânta Familie, Visul lui Iosif, moartea lui. Sunt opera artistului A. della Torre şi au fost relizate în 1950. În cripta de sub această biserică a fost descoperită, în 1914, o “baie baptismală” (o cristelniţă mai larga în piatră), cu simboluri creştine în mozaic.

La mică distanţă de Biserica Sfântului Iosif se află Sinagoga. Este o veche construcţie cruciată, aflată în cartierul arab, în centrul vechi al Nazaretului. Conform tradiţiei, aici se înălţa antica Sinagogă din Nazaret, aceea pe care o frecventau Iosif şi Maria, însoţiţi de Pruncul, apoi Tânărul Iisus, în fiecare sâmbătă. Căci zice Evanghelistul: ”şi a venit (Iisus) în Nazaret, unde fusese crescut şi, după obiceiul Său, a intrat în ziua sâmbetei în sinagogă şi S-a sculat să citească” (Lc. 4,16). Biserica este cunoscută, în arabă, ca “Şcoala lui Mesia”. De aici a fost alungat Iisus de către concetăţenii Săi, care au încercat să-L arunce în prăpastie.

După ce ne-am odihnit puţin pe sacratul bisericii Bunei Vestiri, am plecat pe jos, pe străzile strâmte şi aglomerate, înspre Izvorul Sfintei Fecioare (în arabă, Ain Sitti Mariam); e singurul izvor public din Nazaretul vechi. Se ajunge aici, urcând spre Nazaretul de Sus, sau mergând înspre Cana. Aici veneau Maica Domnuui şi Dreptul Iosif, pentru a lua apă pentru nevoile cotidiene. Intrăm în biserică (de fapt, coborâm câteva trepte) şi ne găsim dintr-odată într-o biserică strâmtă, cu altarul înspre dreapta. Un minunat iconostas ortodox te face să te simţi ca acasă. Biserica aparţine grecilor, dar ceva ne face să ne simţim la noi în ţară: pictura acestei biserici a fost executată (şi dăruită!) de fraţii Moroşanu. Iată de ce putem vedea în frescă icoanele a doi Sfinţi atât de dragi românilor: Sf. Cuvioasă Parascheva şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Coborâm alte trepte, la nivelul inferior, penru a ajunge la Izvorul Sfintei Fecioare. Lume multă care se înghesuie, preoţii care ne grăbesc, că trebuie să celebreze un botez peste puţine minute. Aşa că ne închinăm, cântând “Apărătoare, Doamnă”, umplem o sticlă de apă de la izvorul binefăcător şi ieşim, nu înainte de a lăsa un pomelnic la pangar.

În piaţa dinaintea bisericii, cumpărăm costume şi cămăşi pentru îmbăiere, căci avem de mers la Iordan şi la Marea Moartă.

Plecăm de la Nazaret şi ne îndreptăm spre Cana Galileii. De la Biserica Izvorului Fecioarei, urcăm abrupt colina înspre Nazaretul de Sus (zona ebraică), apoi coborâm pe celălalt versant, lăsând în drepta localitate Sefforis (în ebraică, Tzippori; numită, mai apoi, în vremea lui Adrian, Diocezareea), considerată patria  Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana. Aici cruciaţii au construit o fortăreaţă, numită Sephoriesinos; o biserică bizantină era închinată Sfintei Ana: pe ruinele ei au construit şi cruciaţii una, iar a treia, cea existentă azi, a fost ridicată în anul 1860. Aparţine franciscanilor. Localitatea Sefforis nu e menţionată în Sfânta Scriptură, pentru că era locuită de păgâni. Puţin mai sus, trecem pe lângă satul Mashhad (vechea Gath-Hepher), patria profetului Iona (IV Regi 14, 25).

Ajungem la Cana, un sat predominant creştin (o treime din populaţie e musulmană). La intrarea în sat, ghidul nostru ne arată o fântână, pe lângă care trecem: probabil e aceeaşi fântână din care au luat apă slugile care au trebuit să umple cele şase vase din piatră, la porunca Domnului (In. 2, 7). O biserică rusească aminteşte de aceea care a fost construită pe locul casei lui Simon Zilotul, mirele de la nunta din Cana. Domnul a poposit în casa lui, fiind însoţit de Maica Sa şi de ucenici. Şi sfârşindu-se vinul, Maica a mijlocit pe lângă Fiul său, ca Acesta să pună început semnelor şi minunilor (cf. In. 2, 11): astfel, Domnul făcând ascultare de mama Sa, a prefăcut apa în vin, spre minunarea celor de faţă, dar mai ales spre întemeierea Cununiei ca Taină binecuvântată de Dumnezeu. Din cele şase vase de apă, aşezate la intrare, care serveau pentru curăţirea rituală a iudeilor, în biserica aceasta frumoasă, cochetă, intimă, se mai păstrează două. Deasupra unui dintre ele tronează maiestos icoana Sfântului Simon Zilotul, mirele de la nunta din Cana, devenit apoi Apostol al Domnului şi protector al oricărei familii creştine. Se păstrează în biserică, spre închinare, părţi din moaştele Sfinţilor Simon Zilotul şi Bartolomeu. Despre Sfântul Simon, aflăm că a propovăduit Evanghelia în Persia, unde  fost răstignit pe cruce. Revenind în curtea din faţa bisericii, ne bucurăm de frumuseţea locului, cu boltă de viţă, cu palmieri şi măslini, care asigură o atmosferă de prospeţime, la adăpost de razele arzătoare ale soarelui. O frumoasă fântână circulară, cu o coloană în mijloc arată că acolo fusese cândva un baptister. Ne odihnim puţin la umbră şi în cânt de păsărele, apoi plecăm mai departe, că drumu-i lung.

Ne îndreptăm spre Haifa. Şi aflăm de la ghidul nostru că după aceea vom trece şi pe la Cezareea Palestinei – sau ce-a mai rămas din ea – înainte de a se întuneca.

Cunoştinţele noastre ne aduc în memorie că Cezareea Palestinei a fost construită de Irod cel Mare, care a închinat-o Cezarului Octavian Augustus. Era aşadar o cetate păgână, cosmopolită, în care evreii preferau să nu intre. De aceea, în Evanghelii, nu este amintită. În schimb, e menţionată în Faptele Apostolilor: aici Apostolul Pavel a stat închis timp de trei ani, după care, la cererea sa în calitate de cetăţean roman, a fost trimis cu escortă la Roma, spre  fi judecat de Cezarul.

În secolul trei, la Cezareea Palestinei, a existat o şcoală catehetică  de renume, sub conducerea lui Origen. O indispensabilă bibliotecă completa această misiune a Bisericii, având ca model Şcoala din Alexandria. I-a audiat lecţiile şi ne-a lăsat însemnări despre figura impunătoare a marelui Origen, un ucenic şi admirator al său, Sfântul Grigorie Taumaturgul. La Cezareea, în secolul IV, a fost episcop Eusebiu, cel care nu doar l-a botezat pe Constantin, ci i-a şi scris biografia. În a sa “Istorie Bisericească”, Eusebiu ne oferă date importante din biografia lui Origen. Ne spune că a fost ucenic al filosofului neo-platonic Ammonius Saccas (deşi cercetătorii cred că avem de-a face cu doi Origeni, unul creştin, iar altul neo-platonic). Importantă este lista de lucrări filosofice scrise de Origen şi care, din păcate, s-au pierdut în întregime.

 În timp ce ne trec prin minte aceste secvenţe din istoria culturală a lumi antice creştine, ajungem la Haifa, oraş despre care nu ştiam mare lucru. Haifa e un oraş modern modern, într-adevăr frumos. Este cel mai important port comercial al Israelului la Marea Mediterană, centru industrial şi financiar. Printre evrei se spune: “Ierusalimul gândeşte, Haifa munceşte, iar Tel Aviv-ul petrece”! Oraşul se întinde într-o panoramică unică la poalele muntelui Carmel. Locuitorii sunt în majoritate evrei. Cetatea Haifa nu apare niciodată în Noul Testament. Domnul nu S-a oprit aici, deşi probabil va fi trecut prin Haifa sau prin apropiere, dat fiind că El a ajuns în sudul Feniciei, prin părţile Tirului şi ale Sidonului, unde a vindecat-o pe fiica femeii canaanence (cf. Mt. 15, 21-28; Mc. 7, 24-30).

Haifae dominată de o magnifică grădină persană, una din cele mai frumoase din câte pot fi văzute, comparabilă cu cea de la Versailles, de la Reggia din Caserta şi altele asemenea. În mijloc, dominant, un mausoleu cu cupola aurită, reprezintă Sanctuarul Baha’i, principalul templu spiritual al acestei religii.

Urcăm pe Carmel, pe o strada sinuoasă şi vizionăm de sus grădinile baha’iţilor. Panorama este de-a dreptul impresionantă. Într-o singură privire pot fi cuprinse grădina (cu contururile sale perfecte), oraşul, portul şi marea.

Revenim spre centrul spiritual al muntelui Carmel: cel care ne aminteşte de Profetul Ilie. Proorocul fusese găzduit de văduva din Sarepta Sidonului, căreia îi înviase fiul. Apoi s-a refugiat pe Carmel: de aici, i-a mustrat pe israeliţi pentru împuţinarea credinţei lor în Dumnezeul cel Viu. “Voi, care şchiopătaţi de amândouă picioarele”, le zicea Profetul, pentru că se plângeau de seceta ce nu înceta de trei ani şi jumătate, în timp ce ei continuau să adore Baal-ul şi alţi zei păgâneşti. De aceea, i-a invitat pe toţi, împreună cu regele Ahab pe Carmel, să aducă jertfă Dumnezeului Celui Adevărat, iar prin pogorârea focului din cer peste jertfa de pe altar, să-Şi adeverească Domnul puterea. Şi căutând Domnul spre jertfa lui Ilie, a coborât foc din cer, care a mistuit cele de pe jertfelnic. Iar Ilie, împreună cu cei ce nu-şi plecaseră genunchii dinaintea lui Baal, au omorât 450 de preoţi păgâni, la pârâul Kishon.

Sanctuarul “Stella Maris”sau “Maica Domnului a Carmelului” e situat la 150 m deasupra nivelului mării. E o biserică nu prea mare, dar foarte înaltă, în formă de cruce greacă, patronată de o elegantă cupolă.  Pe altarul central se află o impunatoare statuie a Maicii Domnului a Carmelului, operă a sculptorului genovez Garaventa (1836). Sub altar, se deschide coborând câteva trepte Grota Sfântului Ilie, unde conform tradiţiei s-a retras Profetul când locuia pe Carmel. Avem aşadar două altare suprapuse.

Coborâm în peşteră şi ne rugăm dinaintea altarului din piatră. În acest spaţiu strâmt, aspru, rece, a stat Marele Prooroc Ilie, până când Izabella, furioasă că i-a omorât proţii păgâni a trimis să-l omoare. Atunci Ilie a fugit din faţa ei, retrăgându-se pe Valea pârâului Kerit.

În biserica amplă de deasupra, a carmeliţilor, de-o parte şi de alta a scării care coboară în peşteră, două reprezentări picturale amintesc de cei doi aştri ai spiritualităţii carmelite. Inscripţiile didascalice sunt elocvente: vorbesc de “Castelul interior” al Sfintei Tereza d’Avila (cu cele 33 de camere, după modelul “Scării” Sfântului Ioan Sinaitul sau Scărarul) şi viziunea “Suişului Muntelui Carmel”, opera poetico-mistică a Sfântului Ioan al Crucii. Deasupra ieşirii din peşteră stă inscripţia: “Magnus Ille Prophetarum Dux et Pater Elias Thesbites”.

În curtea bisericii, o piramidă mausoleu aminteşte de soldaţii lui Napoleon care au murit pe Carmel, după înfrângerea de la Acri din 1799. Pe muntele Carmel în 1212, Sfântul Brocardo, împreună cu Sfântul Albert, fost episcop de Vercelli, mai apoi Patriarh Latin de Ierusalim a întemeiat ordinul călugăresc al carmeliţilor.

Ieşind din complexul carmeliţilor, ne găsim pe o mică terasă, care ne deschide o impresionantă vedere spre mare, spre oraşul Haifa şi spre împrejurimi. În port poate fi văzută, fiind oarecum piesă de muzeu, nava “Exodus” cu care au revenit în Palestina primii evrei. Mulţi din ei veneau din Europa: erau evrei ashkenazi, oameni inteligenţi, bine pregătiţi, oameni de cultură cu mari deschideri (mulţi dintre ei români şi ruşi), care au ocupat deîndată funcţii de conducere în noul Stat Israel. Ceilalţi erau evreii sefarzi sau evrei care proveneau mai ales din răsăritul lumii. Aici, la Haifa, s-au întâlnit şi au construit împreună nu doar un oraş modern – pe care-l admiram de pe înalţimea Carmelului – ci şi un stat care luptă de decenii să-şi definească clar identitatea.

Coborând de pe Carmel, flancând înca o dată grădinile baha’iţilor, ne întrebam dacă nu cumva faimoasele Gradini suspendate al Semiramidei, una din minunile lumii antice, nu semănau cu aceste superbe grădini terasate.

De la Carmel, mergem la Cezareea Palestinei (sau Cezareea Maritimă, Qaisariya). Întru începuturi, aceasta era o cetate  feniciană, numită “Turnul lui Straton”, probabil de la numele regelui care a întemeiat-o. Cucerită de romani, în 64 înainte de Hristos, în vremea lui Pompei, cetatea a fost dăruită de Octavian lui Irod cel Mare. Acesta din urmă a reconstruit-o din temelii, îmbogăţind-o cu noi edificii, cu un hipodrom, cu un amfiteatru (care cuprindea 3000 de locuri; aici au fost martirizaţi mulţi creştini) şi cu un apeduct, care flanchează litoralul şi din care se păstrează şi azi anumite porţiuni. Trecem şi noi pe sub apecductul irodian, pentru a ajunge pe malul mării. Nisipul e foarte fin. Din păcate un vânt rece nu ne încurajează să intrăm în apă. Cu toate acestea, unii dintre noi, mai curajoşi, au încercat apa Mediteranei, în acest punct extrem oriental al său. Aproape de mal, ne-au atras atenţia şi nişte rugi uscaţi, cu spini foarte ascuţiţi care ne-au dus cu gândul la cununa Mântuitorului. Ne-am întors în grabă apoi la autocar.

Plecând, am trecut pe lângă ruinele unei catedrale dedicate Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, ca şi ale unei citadele din epoca cruciată. În autocar, în drum spre casă, traversând aceste teritorii încărcate de istorie, rememoram unele momente care ne veneau în minte fără vreo ordine oarecare. La Cezareea Palestinei a predicat Sfântul apostol Filip. Aici, Vespasian a fost încoronat împărat. Această cetate a fost un centru cultural creştin de primă mărime în antichitate. Privind ruinele bisericii creştine din epoca bizantină, constatăm grija cu care sunt conservate resturile arheologice în aceste părţi. Se pare că biserica a fost distrusă de perşi sau poate de arabi în sec. VII şi n-a mai fost reconstruită.  Sfântul Procopiu şi Eusebiu au fost episcopi aici. După invazia arabă, însă, asupra Cezareei se aşterne liniştea uitării; astăzi, doar apecductul irodian şi valurile Mediteranei mai povestesc despre glorii deja apuse. Privim şi noi cu încântare un apus de soare unic. De pe malul Mediteranei vezi soarele cum se scufundă în valuri ca un disc înfocat ce răspândeşte raze roşietice, deja slăbite de căldură, blânde, fragile, căci suntem cu o lună înainte de solstiţiu.

Ne întoarcem “acasa”, adică la Aşezământul Românesc de la Ierihon, iar aceasta pentru numai câteva ore, căci va trebui să plecăm la Ierusalim, pentru a participa la Sfânta Liturghie de la miezul nopţii in Biserica Sfântului Mormânt.

 

 

 

 

 

                                                                                                          Duminică, 16.11.2014,

                                                                                                          Sf. Ap. şi Ev. Matei

            Slujbă în Biserica Sfântului Mormânt.

Către miezul nopţii, ne urcăm din nou în autocar şi pornim spre Ierusalim, pentru a participa la Dumnezeiasca Liturghie în Biserica Sfântului Mormânt. Aici, Sfânta Liturghie se celebrează doar la miezul nopţii. Ajunşi aici, găsim biserica foarte aglomerată. La această oră! De fapt, în fiecare noapte, când noi dormim (sau suferim)  pe la casele noastre, aici, sute de persoane (iar în toată lumea, mii şi zeci de mii) se roagă şi celebrează, pentru întreaga suflare, Taina mântuirii neamului omenesc, adică Jertfa cea nesângeroasă sau Euharistia.

Slujesc trei episcopi, unul grec şi doi ruşi, şi mulţi preoţi, de toate naţiile. Auzim spunându-se ecfonise şi în limba română.

Celebranţii slujesc în spaţiul strâmt din faţa Sfântului Mormânt. (E ca o solee, de câţiva metri pătraţi, îngrădită.) Mulţimea de credincioşi e adunată în Biserica Anastasis. Sunt mulţi; se înghesuie, se mai şi împing. Şi totuşi, sunt răbdători. Deşi slujba se face în special în greceşte, putem urmări oarecum uşor momentele mai importante ale Liturghiei.

După “Tatăl nostru”, lumea începe să se agite, să se mişte. Câţiva clerici greci, de statură suficient de corpolentă, creează un culoar prin mijlocul bisericii, care să permită retragerea ierarhilor în Altarul Bisericii Anastasis şi sosirea preoţilor cu Sfintele Potire cu Sfânta Împărtăşanie, pe care s-o împartă tuturor credincioşilor care doresc. Oamenii se împing, se mişcă haotic, căci cei mai mulţi sunt pentru prima dată aici, prin urmare nu ştiu de ce unii se deplasează într-o direcţie, de ce alţii împing în partea opusă. Încercăm şi noi să rămânem în loc, în ciuda mişcărilor precum valurile mării. Trec mai întâi cei doi episcopi ruşi. Credincioşii de limbă slavă se înghesuie să le sărute mâinile sau măcar să se atingă de veşmintele lor, cu pioasă evlavie. Trec apoi preoţii, purtând în mâini Sfintele Taine, şi se aşează dinaintea Sfântului Altar, în linie paralelă cu iconostasul, şi încep să-i împărtăşească pe credincioşi. Cu greu ajungem să primim părticica Sfântului Trup şi a Sfântului Sânge. Ne simţim însă minunat: să te împărtăşeşti, la această oră din noapte (precum în Noaptea Sfintelor Paşti!), în Biserica Sfântului Mormânt, e o experienţă unică şi înălţătoare.

Plecăm de la Sfântul Mormânt cu inimile pline de bucurie şi lumină. Revenim la Căminul Românesc de la Ierihon pe la ora 3 dimineaţa, şi încercăm să ne odihnim, căci ziua se anunţă interesantă şi frumoasă.

Pe la ora 10 vine autocarul. După micul dejun, plecăm din nou spre Ierusalim.

Pe “drumul vechi”, pe care îl facem acum, urca Domnul spre Ierusalim, trecând prin Betania, unde se oprea uneori la prietenii săi, fraţii Lazăr, Marta şi Maria, care-L primeau cu drag în casa lor, Îi ofereau loc de odihnă, apă de spălat pe picioare şi hrană, după toate regulile ospeţiei. Aici ajunge odată Domnul cu întârziere, reproşată, de altfel, de una dintre surori: fratele nostru Lazăr a murit; dar dacă Tu ai fi fost aici, Lazăr nu murea.

A suferit Domnul pentru moartea prietenului Său; a plâns pentru Lazăr, dar mai apoi l-a şi răpit din ghearele morţii, deşi trecuseră aproape patru zile şi fusese deja pus în mormânt. A suferit Domnul, ca om, pentru Lazăr; dar ca Dumnezeu, a sfărâmt zăgazurile morţii şi l-a redat viu şi sănătos familiei sale. Tradiţia spune că Lazăr cel înviat a devenit ucenic convins al lui Hristos; iar după Învierea Lui din morţi, i-a devenit şi apostol neînfricat, predicându-L la neamuri. Aşa se face că Lazăr cel înviat a ajuns episcop într-o cetate din Cipru, unde a şi murit.

Ajungem şi noi în dreptul localităţii Betania, satul lui Lazăr şi al surorilor sale, şi trecem mai departe spre sud. Pământul este arid în aceste părţi, ca de altfel în întreg sudul Ţării Sfinte. În o treime din acest teritoriu cresc doar câteva tipuri de plante grase şi scaieţi (ciulini şi pălămidă, iar în anotimpul umed, un fel de trestie, care se usucă la sosirea soarelui dogoritor: e faimoasa “iarbă a câmpului”, folosită la încălzirea locuinţelor). Traversând în autocar aceste locuri dezolate, am văzut capre sălbatice: aceste animale fac parte din peisajul faunistic, alături de hiene, de index (vânat pentru coarnele sale), de gazele (protejate astăzi în rezervaţii), şi de o mulţime de păsări şi reptile. Trăieşte aici şi un mamifer, pe care l-am văzut şi în Galileia, în curtea Bisericii Primatului: în engleză se numeşte “coney” (sau ieraci), amintit şi în Levitic.

Ne îndreptăm spre Mănăstirea Sfântului Sava, întemeietorul vieţii monahale de obşte din Palestina. În vremea lui, existau aici şapte mănăstiri, în care vieţuiau cca. 1.500 de călugări. Astăzi, mai este activă doar una, aceea în care a şi trăit Sfântul; pe aceasta o vom vizita.

Prin această mănăstire au trecut mulţi sfinţi pe care Biserica îi are în mare cinste. Aici a stat o vreme, într-o peşteră, Sfântul Nicolae, înainte de a deveni episcop de Mira. Au vieţuit aici Sfinţii Andrei Criteanul, Cosma Melodul, Ioan Damaschin şi fratele său Cosma. În această mănăstire, a luat naştere faimosul “Tipic cel Mare”, operă a Sfântului Sava cel Sfinţit. Tot aici, Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit mare parte din “Octoih”, cu ale sale canoane şi cu dispunerea lor pe cele opt glasuri. De o neîntrecută frumuseţe rămân canoanele (sau cântările) închinate Maicii Domnului, faţă de care Sfântul Ioan Damaschin avea o evlavie specială. Tot aici s-au pus bazele “Triodului”, care, în parte, s-a alcătuit pe tradiţia savaită, în parte pe aceea constantinopolitană.

În această mănăstire nu intră femeile. Aşa că, prin grija părintelui-portar (român), se pot închina şi ele la numeroase sfinte moaşte aşezate într-o raclă, la poarta mănăstirii. Şi primesc în dar Sfânt Mir şi frunze de finic.

Spre mănăstire, îndată ce am trecut pragul porţii, coborâm o mulţime de trepte, până când ajungem într-o curte rectangulară, care are în mijloc un edicul.

Pe o latură se află peştera-biserică a Sfântului Sava. Tradiţia spune că Sfântul Sava locuia într-o peşteră aflată pe versantul opus, dincolo de Pârâul Cedrilor. Privind de acolo, a văzut la gura acestei peşteri o lumină strălucitoare în noapte. A înţeles atunci că tradiţia care spunea că în această peşteră a locuit Sfântul Ierarh Nicolae era întemeiată. Din acea zi, Sfântul Sava s-a mutat în această peşteră, care astăzi e organizată ca o mică biserică. (De altfel, în aceste locuri aspre de munte abrupt şi neprietenos, toate spaţiile sunt de dimensiuni restrânse.Dacă astăzi trăiesc aici doar câţiva monahi, locul pare accesibil; cum va fi fost, oare, în perioadele de glorie, în care monahii trăiau cu sutele în aceste grote?) În această bisericuţă din Peştera Sfântului Nicolae, vedem o catapeteasmă realizată de călugărul român Anania Vlahul, la anul 1893, un monah care a trăit aici, în obştea Sfântului Sava. Intrând în peşteră, iconostasul (şi altarul) se află în partea dreaptă. În schimb, în faţă, spre fundul peşterii, se află o absidă săpată în stâncă. De-o parte şi de alta, în formă de U, un raft pe două etaje, cu geamuri de sticlă, adăposteşte o mulţime de cranii şi oase ale sfinţilor martiri călugări omorâţi în 614 de către perşi. În punctul central, o raclă de argint cu pietre preţioase oferă spre închinare trei cranii ale acestor sfinţi, cranii scufundate în ceară, dar al căror creştet îl atingem cu buzele, într-o sărutare pioasă şi duh de rugăciune. În peretele din stânga, se deschide o firidă, închisă doar cu un grilaj de fier: înlăuntru pot fi zărite o mulţime de oase ale acestor sfinţi, stivuite unul peste altul, şi cine ştie pe câte rânduri.

Ieşind din biserica-peşteră, ne oprim la ediculul circular din mijlocul curţii. E un paraclis de mici dimensiuni, închinat Sfântului Nicolae. În stânga intrării, un epitaf cu icoana Sfântului Sava: aici s-a aflat mormântul Cuviosului; şi aici, deasupra acestui epitaf, sunt aşezaţi monahii trecuţi din viaţa aceasta, pe perioada prohodirii. Înfăşuraţi doar în mantia lor călugărească şi într-un giulgiu alb, fără sicriu, sunt apoi coborâţi în gropniţă sau osuar.

În faţa ediculului, pe pardoseala curţii, identificăm un capac patrulater, cu marginile zidite în ciment proaspăt: este intrarea în Osuar. Acest osuar se găseşte sub picioarele noastre, sub toată suprafaţa curţii. Aici sunt coborâţi monahii adormiţi în Domnul. Pe cimentul care fixează capacul vedem înscrisă data în care a fost deschis ultima oară, spre a deschide uşa spre Împărăţie vreunuia din cei ce s-au nevoit aici: 27.7.14. Ne spune Părintele Roman că aici cadavrele monahilor nu miros. S-a întâmplat de curând că au murit doi monahi la distanţă mică de timp unul de celălalt. Când l-au coborât în osuar pe cel de-al doilea, nu se putea distinge nici un miros neplăcut de la cel ce murise şi fusese îngropat cu puţin timp înainte. “Aici trupurile nu miros”.

Intrăm apoi în Biserica Mare a Mănăstirii. Aici se află moaştele întregi ale Sfântului Cuvios Sava cel Sfinţit, întemeietorul acestui loc sfânt şi organizatorul monahismului din Palestina. Moaştele Sfântului Sava fuseseră luate de cruciaţi, cu aproape un mileniu în urmă, şi ţinute la Veneţia, unde au rămas până în anul 1965. Se spune că Sfântul însuşi a vrut să se întoarcă. De aceea, li s-a arătat în vis, exprimându-şi dorinţa de a reveni acasă. La început, n-a fost luat în seamă. Dar vedenia s-a repetat, iar îndărătnicia a fost urmată apoi de pedepse (se spune că un fel de “ciumă” a început să bântuie…). Atâta vreme cât a stat la Veneţia, trupul Sfântului a fost îmbrăcat în veşminte franciscane. Când veneţienii au consimţit să returneze sfintele moaşte mănăstirii din Valea Pârâului Chedronului, i-au chemat pe monahii din Palestina, care au venit cu veşminte călugăreşti orientale pentru Sfântul; atunci osemintele Sfântului s-au uşurat în chip minunat, şi au înţeles că Sfântul Sava voieşte să se întoarcă în mănăstirea sa. Şi drept omagiu, veneţienii au donat baldachinul din lemn, frumos sculptat, sub care se află astăzi sfintele moaşte. Alături, în partea stângă, ne închinăm unei icoane a Maicii Domnului cu trei mâini, specifică tradiţiei damaschiniene şi relevante pentru minunea povestită în “Viaţa” Sfântului Ioan Damaschin. Originalul icoanei se află în Sfântul Munte Athos. Aici, la Sfântul Sava, se păstrează peştera şi mormântul Sfântului Ioan Damaschin.

Din biserică, se trece în Veşmântărie, în care sunt reprezentate pe pereţi, pe icoane de lemn aplicate, ciclurile “Acatistului Bunei Vestiri” şi “Crezului”.

Din Veşmântărie, se iese pe o terasă graţioasă. De la balcon, vedem în vale Pârâul Cedrilor. Din păcate, este foarte poluat; are o culoare închisă, ca de petrol. Pe partea opusă, săpat în peretele stâncii din faţa noastră, vedem prima peşteră a Sfântului Sava. De o parte şi de alta, multe alte peşteri vor fi adăposti mulţime de ucenici şi urmaşi ai Cuviosului. În această curte din spatele bisericii, găsim “Izvorul Sfântului Sava” şi gustăm din aşa zisa “aghiazmă a Sfântului Sava”. Un pic mai încolo, lângă un perete de stâncă şi alături de ferestrele unor (actuale) chilii, vedem faimosul “finic al Sfântului Sava”. Istoria spune că acest finic a fost luat de cruciaţi, cu vreo o mie de ani în urmă şi dus la Veneţia. Desigur, finicul s-a uscat, dar a fost păstrat aşa, ca o relicvă. În lipsa lui, monahii au vrut să planteze un alt finic, ca să înnoade tradiţia. Dar Cuviosul li s-a arătat în vis şi le-a spus că “finicul meu se va întoarce”. În 1965, când au fost returnate sfintele moaşte ale Sfântului Sava, veneţienii au predat şi finicul uscat. Aşezat la locul său, finicul uscat a înverzit: e cel pe care îl avem acum în faţa ochilor.

Facem drumul înapoi, prin Veşmântărie, şi din curtea mănăstirii suntem conduşi în Sala de oaspeţi, unde găsim apă, ceai şi cafea. Putem scrie un pomelnic şi ne putem odihni puţin. Pe perete sunt aşezate două ceasuri: unul indică ora civilă , celălalt ora liturgică. Aici, la Sfântul Sava, slujbele se fac numai noaptea. În postul mare, o slujbă cu priveghere ajunge să dureze până la paisprezece ore şi se ascultă toată stând în picioare! În obşte, se mănâncă o dată pe zi. În această mănăstire nu se mănâncă nicidecum mere, în amintirea sau cinstea unei întâmplări din viaţa Sfântului Sava. Se povesteşte că, fiind tânăr monah, sau mai degrabă un copil, Cuviosul s-a ispitit şi a rupt din pom un măr frumos pe care vroia să-l mănânce înainte de ora rânduită şi de binecuvântare. I-au răsunat atunci în urechi cuvintele: “Bun la gust era fructul care l-a omorât pe Adam”. Aruncând mărul la pământ, l-a strivit cu picioare şi s-a legat pe sine să nu mai mănânce mere toată viaţa. Asceza e atât de aspră, încât monahii se spală doar până la coate şi genunchi.

În tot acest timp, femeile, în frunte cu doamna preoteasă, au citit acatistul Mântuitorului, şi au simţit la fel de intens ca noi prezenţa Sfântului.

Plecăm de la mănăstirea Sfântul Sava cu o strângere de inimă: nu prea ne-am lăsa duşi din acest minunat loc. Luăm binecuvântare de la monahi, apoi ne suim în microbuzele ce ne-au adus până aici.  Autocarul a rămas în parcarea din faţa mănăstirii Sfântului Teodosie.

Batem la poarta mănăstirii şi ni se deschide. Încercăm să rememorăm cele ce ştiam despre acest Sfânt Cuvios, întemeietor de obşte, dar cu vocaţie diferită de cea a Sfântului Sava, chiar dacă cele două mănăstiri se află la numai câţiva km distanţă.

În obştea Sfântului Teodosie au trăit mulţi sfinţi, unii dintre ei scriitori de opere ascetice de mare circulaţie în lumea creştină. Dar au trăit şi sfinte cuvioase, care au cinstit viaţa călugărescă prin exemplul lor. Dintre cuvioşii scriitori, îi amintim pe Sf. Sofronie (viitor Patriarh al Ierusalimului şi autor al multor scrieri aghiografice) şi Sf. Ioan Moshu (autorul cunoscutei cărţi “Limonariul sau Grădina duhovnicească”).

Sfântul Teodosie era mare postitor şi rugător dar şi mare milostiv: la praznicele mari, asigura chiar o sută de mese pe zi, pentru pelerini şi săraci. Mâncarea de bază era lintea. Până astăzi, în această mănăstire, se prepară o foarte gustoasă pită a Sfântului Teodosie, o lipie sau pâine nedospită, coaptă pe jeratec şi suficient de mare încât să sature mai multe persoane.

În biserică – mare, spaţioasă şi luminoasă – , administrată de greci, găsim de o parte şi de alta a stâlpilor din naos mai multe racle conţinând sfinte moaşte de la nenumăraţi sfinţi, mulţi dintre ei din Biserica Rusă, dar şi sfinţi din Palestina, martiri de la anul 614, identificăm şi fragmente din moaştele sfinţilor mucenici Epictet şi Astion. Pe absida altarului, sub icoana Maicii Domnului, stătea scris în greceşte: “Împărăteasa Cerurilor”. Ne închinăm la Sfintele Moaşte, luăm anafură (de la Liturghia ce se săvârşise în acea dimineaţă) şi ieşim. În curte, aveam să decoperim o altă minune:

Coborâm în peştera Sfântului Teodosie. Aici găsim Mormântul acestui mare Părinte al monahilor. Aici, prin darul lui Dumnezeu, se aprindeau singuri cărbunii din căţuie, conform unei vechi tradiţii. Alături de mormântul Cuviosului se află şi cel al mamei sale Evloghia. În continuare, cel al Cuvioasei Teodota, mama Sfinţilor Mucenici Cosma şi Damian şi al Sfintei Sofia, mama Sfântului Sava. Apoi, în capătul patrulaterului acestui spaţiu, străjuieşte Mormântul Sfântului Ioan Moshu.

Pe latura lungă a patrulaterului, pe mâna dreaptă, străjuieşte mormântul Sfintei Maria, soţia Sfântului Xenofont şi maica Sfinţilor Arcadie şi Ioan. Alături, o poartă din grilaj de fier, închide accesul spre o altă peşteră, de mici dimensiuni, străjuite de mai multe icoane ce povestesc o istorie. E vorba de un călugăr din obştea Sfântului Teodosie, care, coborând zilnic în această peşteră, pentrua a aprinde candelele ce străjuiau mormintele sfinţilor, făcea la fiecare treaptă câte o sută de metanii. Într-una din zile, prin voia lui Dumnezeu, el a văzut un înger, care, înaintea sa, aprindea candelele la morminte. Minunându-se de aceasta, monahul a întrebat dacă osteneala sa, aceea de a face metanii la fiecare treaptă coborâtoare în peşteră este primită de Dumnezeu,îngerul i-a dat un răspuns negativ: pentru că făcea totul fără binecuvântare. Când nu este cu ascultare, nici fapta bună nu valorează ceva. Înţelepţindu-se deci monahul a intrat în ascultare şi până la sfârşitul vieţii sale a continuat să aprindă candelele deasupra mormintelor sfinţilor, dar cu binecuvântarea egumenului. Mormântul său se află în această peşteră: a ajuns sfânt, prin ascultare, iar numele său este Hristofor.

Plecăm cu inimile pline de bucurie duhovnicească de la această sfântă mănăstire, a Sfântului Teodosie. Am dori chiar să ştim chiar mai multe despre acest Sfânt Cuvios. Aflăm că s-a format duhovniceşte într-o mănăstire la Horeb, unde a trăit patruzeci de ani şi că a trăit o vreme şi la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai. Dar, se vede, nu ştim prea multe despre acest minunat bărbat; ne promitem să-i citim “Viaţa”, îndată ce vom ajunge acasă…

Pe drumul de întoarcere, întâlnim o moschee ceva mai impunătoare, nepotrivită oarecum, ca dimensiuni, cu aceste locuri cvasi-deşerte. Moscheea a fost construită pe locul unei vechi mănăstiri a Sfântului Eftimie. Arabii cred că în acest loc s-ar afla mormântul lui Moise (presupoziţie nu doar neîntemeiată, ci de-a dreptul falsă!). Pare ca aici se află mormântul fiicei preferate a lui Mahomed, Aisha.

Ne întoarcem la Ierihon (în arabă Ariba), oraşul cel mai vechi şi cel mai jos din lume (250 m sub nivelul Mării Mediterane). Are 10.000 de ani de existenţă neîntreruptă. Numele vine de “riha”, care înseamnă “frumos mirositor”, fapt ce poate fi dovedit în perioada de înflorire a palmierilor. Aici, la Ierihon, avea Irod cel Mare o reşedinţă de vară, căci clima este ceva mai blândă. Zona este verde, elegantă, cu grădini şi terase şi clădiri moderne: Ierihonul irodian se suprapune astăzi cu cel modern.

Încpând cu sec. XVIII-lea, s-a dezvoltat aici, printre ruinele pre-israelitice, ebraice, apoi bizantine şi cruciate, un mic oraş, graţios, dar specific oriental. Te încântă privelişti înverzite, grădini irigate şi geometric îngrijite (de parcă ar fi desenate), pomi fructiferi de toate felurile (curmali, banani, portocali, pomi de rodii, migdali şi lămâi), dar şi clădiri elegante, vile şi hoteluri. Această ordine şi (uneori) exuberanţă nedisimulat ostentată convieţuieşte parcă natural cu case sărace, barăci şi curţi cu gardurile căzânde, cu animalele circulând liber prin curte, printre copii dezbrăcaţi, diverse obiecte îngrămădite şi probabil nefolositoare, şi grădini neîngrijite, cu buruieni mai înalte decât gardul de sârmă ce le delimitează.

La nord se află aşa-zisul Ierihon canaanit, situat pe colina Tel as-Sultan. Aici se află Fântâna lui Elisei, care în vechime, se spune că avea ape amare, dar pe care Profetul, prin rugăciune, le-a prefăcut în ape sănătoase (IV Regi 2, 19-22). De fapt, Elisei locuia la Ierihon; aici l-a primit pe Neeman Sirianul, cel bolnav de lepră, şi l-a trimis să se scufunde în Iordan de şapte ori. După unele ezitări, sfătuit de o slugă a sa, Neeman a făcut precum îi poruncise Profetul: s-a scufundat în râul Iordan, în această zonă a Ierihonului şi s-a curăţit de lepră. Ierihonul este prima cetate pe care israeliţii, conduşi de Iosua, au cucerit-o cu ajutorul Celui Preaînalt îndată ce, trecând Iordanul, au intrat în Pământul Făgăduinţei (Iosua 6). Săpăturile arheologice, efectuate în 1907, au scos la iveală resturi de construcţii, de ziduri de cetate întărită şi de locuinţe, datând din diverse epoci istorice, unele având o vechime de circa 8000 ani î. Hr., fapt ce face din Ierihon cea mai veche cetate cunoscută şi locuită până astăzi.

Prin aceste părţi, puţin dincolo de Iordan (dar mereu în legătură cu el) a vieţuit şi Sfânta Maria Egipteanca. Aceasta este partea Iordanului unde a predicat şi botezat Sfântul Ioan Botezătorul şi tot aici a fost botezat şi Mântuitorul Hristos. (Deşi sunt unii cercetători care cred că Ioan boteza aproape de vărsarea Iordanului în Marea Moartă, la sud de cetatea Gàlgala; acolo se afla probabil locul numit Vitavara sau Betabara, de care amintesc Evangheliile.)

Mergem aşadar spre Iordan. Zona este amenajată pentru a putea face baie. Cei ce au dorit (sau mai degrabă cine s-a simţit suficient de puternic, sau apăsat de vreo greutate a vieţii), s-a îmbrăcat în cămaşă albă, lungă, special confecţionată pentru scufundarea în apele Iordanului; cămaşă care are imprimată pe piept icoana Botezului Domnului. Stând în apă până la genunchi, am participat la slujba de sfinţire a apei, celebrată de cei doi Părinţi: Pr. Ioan – şeful grupului şi părintele comunităţii şi Pr. Roman - ghidul nostru. După încheierea slujbei, am fost stropiţi cu apă sfinţită. Cei din apă au făcut trei afundări: gest simbolic, dar şi îndrăzneţ, dat fiind că la această dată (16 noiembrie) apa este destul de rece.

Mulţumind lui Dumnezeu, am ieşit din apă cântând cu toţii Troparul Bobotezei şi privind spre asfinţitul soarelui, care împrăştia o lumină mirifică, aproape ireală. Iată câteva comentarii ale celor ce au făcut întreita afundarea în apele reci ale Iordanului: “Azi, m-am botezat a doua oară!”, “Iartă-mă, Doamne, că n-am fost nici pe departe la înălţimea trăirilor ce s-ar fi cuvenit să le am aici, în Ţara Sfântă! Dar Tu eşti milostiv şi bun şi mă ajuţi acolo unde sunt!”

Abia când plecăm de la Iordan, luăm seama că, de pe malul palestinian pe care ne aflăm, am fost tot timpul supravegheaţi de soldaţi înarmaţi – sentinelele în serviciu permanent în acest punct de frontieră. Iar de pe malul celălalt, de soldaţi iordanieni, la fel de bine înarmaţi, care ne-au privit tot timpul cu înţelegere, chiar cu zâmbete de simpatie, de pe mica terasă – lacustră din lemn. Când am plecat, i-am salutat din mâini, iar ei ne-au răspuns discret.

Îndepărtându-ne de râu, printr-o zonă oarecum sălbatică, populată de tufişuri şi ciulini şi doar din loc în loc de câte un teren îngrijit (cu palmieri sau chiar cu legume), trecem pe lângă un mic cartier: construcţii cu funcţiuni mai ales agricole, cu grădini şi livezi de jur împrejur, cu pământul muncit, judicios cultivat şi irigat. Aflăm că este mica localitate (azi un sat) pe nume Gàlgala sau Ghilgal (Iosua 4, 19) (care înseamnă “cercul de pietre”). Aici au făcut evreii prima oprire, după ce, trecând Iordanul, au pătruns în Pământul Făgăduinţei. Oprindu-se aici, i-au tăiat împrejur pe toţi cei născuţi în pustiu şi au celebrat primul Paşte în Ţara Canaanului. Aici a încetat să mai cadă mana (Iosua 5).

Ne abatem puţin din drum, pentru a vizita minunata Mănăstire a Sfântului Gherasim de la Iordan (cinstit de Biserică pe 4 martie), sfântul care a convieţuit cu leul îmblânzit. Această aşezare monastică, faimoasa în antichitate creştină o găsim reprezentată şi în mozacurile de la Madaba.

Biserica are trei altare. Pictura minunată reprezintă în special sfinţi care au strălucit în Palestina. În biserică se păstrează pe pardoseală fragmente dintr-un mozaic din secolul VI. Locul acesta de pe malul Iordanului a fost dintotdeauna cinstit de creştini, inclusiv pentru faptul că pe aici s-au nevoit şi Sfinţii Prooroci Ilie şi Elisei, prefigurări vechi-testamentare ale monahismului creştin. De aici s-a înălţat la cer Ilie în carul de foc. Şi tot în acest loc, Elisei, lovind cu cojocul lui Ilie apele Iordanului, acestea s-au despărţit, iar el, precum oarecând Moise şi poporul isrelit la Marea Roşie, a trecut “cu picioare neudate”, întorcându-se acasă la Ierihon. Zăbovim puţin dinaintea icoanei Sfântului Gherasim cu leul, apoi coborâm în curtea interioară, mică şi intimă -- un adevărat colţ de paradis în mijlocul deşertului: nenumărate păsări de diverse specii cântau, toate deodată, ca într-un minunat imn al creaţiei.  

Ne întoarcem la Aşezământul Românesc, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru bunătăţile şi bucuriile împărtăşite acestei zile.

           

                                                                                                          Luni, 17.11.2014,

                                                                                                  Sf. Grigorie Taumaturgul

 

            Astăzi vom merge în Pustiul Carantania, la Muntele Ispitirilor. Este pustiul în care Domnul Hristos, înainte de a ieşi la propovăduire, a postit, ca oarecând Moise şi Ilie, timp de 40 de zile şi 40 de nopţi. (De aici, şi numele de Carantania, adică patruzeci.) La sfârşitul acestor 40 de zile de post, diavolul L-a ispitit de trei ori: cu foamea, cu dorinţa de stăpânire şi cu siguranţa de sine.

            La vest de Ierihon, ajungem în câteva minute la baza muntelui, unde lăsăm autocarul, pentru a urca la picior. Dinaintea noastră se desfăşoară o privelişte impresionantă: un perete muntos, iar mănăstirea grecească de aici e aşezată precum un cuib de vulturi. De-o parte şi de alta se văd, scobite în munte, chilii şi grote în care vor fi vieţuit, de-a lungul timpului, atâţia sihaştri. Aici a pustnicit Sfântul Hariton. Cu siguranţă, şi Profetul Elisei a trecut pe aici.

Pe creasta muntelui se văd nişte ruine, ca ale unei fortăreţe. Aici a funcţionat o vreme un paraclis ce amintea de a treia ispitire. Pe această terasă, exista în antichitate castelul Dok, unde, în anul 134 î.Hr., au fost masacraţi, în timpul unui banchet şi din porunca lui Ptolemeu, preotul Simeon Macabeul şi fiii săi Matatia şi Iuda (I Mac. 16, 11-17).

Ajungem la poarta mănăstirii şi aşteptăm câteva minute ca să ni se deschidă. Edificiile, de mărimi cu totul reduse, se înşiră longitudinal, ca o panglică în jurul stâncilor. Îndată după intrare, pe partea dreaptă, se deschide larg o peşteră săpată în stâncă. E amenajată ca o biserică şi împodobită cu icoane vechi. Într-o parte, se coboară nişte trepte: o intrare strâmtă ne conduce la o peşteră încă şi mai mică. Ne închinăm în cele două peşteri şi ieşim.

Continuăm pe un culoar îngust, până la biserică, printre peretele de piatră şi zidul chiliilor (acestea din urmă, spânzurate pe buza prăpastiei). Ne închinăm în biserica minusculă, săpată în întregime în stâncă. În cupolă, tronează, pe post de Pantocrator, o frumoasă icoană a Tatălui, dar care are chipul Fiului. Pe lângă strana din dreapta, o scară ne urcă spre o altă peşteră, şi aceasta amenajată ca un paraclis. O mică fereastră aduce lumina de afară. Spaţiul este angust; abia poţi sta în picioare. Facem aici o scurtă rugăciune şi ieşim, căci un alt grup de pelerini aşteaptă să ne ia locul. Aprindem lumânări, lăsăm un pomelnic şi părăsim acest loc minunat.

Coborâm de pe Muntele Ispitirilor. Ne luăm, drept amintire, o piatră din stâncă. Ajunşi la autocar, zăbovim puţin ca să ne odihnim. Gustăm un suc de rodii, iar unii dintre noi îşi cumpără pălării negre cu boruri largi. Dar Mustafa, şoferul nostru, ne-a pregătit o surpriză. Trecând prin curtea familiei arabe care are şi magazinul de suveniruri, suntem conduşi la un apeduct deschis, în care apa limpede şi rece curge repede la vale, pe sub ramurile unor copaci bătrâni, scunzi, încât să-i atingi cu capul, dar groşi, încât să nu-i poţi cuprinde. Este apa adusă din Izvorul lui Elisei, sursa cea mai importantă de apă potabilă a Ierihonului.

De la Carantania, ne întoarcem la Ierihon şi ne oprim la Dudul lui Zaheu. Aici se află o foarte frumoasă biserică grecească. În curtea bisericii, vedem un trunchi de copac, uscat, protejat într-o structură cu geamuri de sticlă: este Dudul lui Zaheu (sau ce a mai rămas din el). Alături de trunchiul bătrân şi uscat, câţiva lăstari fragezi vor să înnoade firul istoriei… Biserica este foarte frumoasă şi graţioasă. Pictura este nouă; aşa că putem vedea şi icoane de sfinţi recenţi, cum este Sfântul Nectarie, atât de drag nouă. În pronaos, în dreapta uşii, o icoană parietală îl prezintă pe Sfântul Zaheu în haine arhiereşti, cu mitră pe cap, şi stând pe tron. Aflăm că Zaheu, după întâlnirea sa cu Hristos, I-a devenit ucenic, apoi apostol, propovăduind Evanghelia printre evrei şi printre păgâni, în Palestina. A ajuns apoi episcop la Cezareea Palestinei.

Mergem de aici la Marea Moartă (în arabă, Bahr Lut / Marea lui Lot; în antichitate, se numea Asfaltida, căci nămolul, asemănător cu bitumul, ce se extrăgea din unele puţuri de pe malul mării, era folosit în construcţii, ca liant între cărămizi). E plasată într-una din cele mai adânci depresiuni de pe glob, făcând parte din Marele Rift, care traversează coasta orientală a continentului african. Marea Moartă se află la cca. 400 m sub nivelul Mării Mediterane. E lungă, de la nord la sud, 80-85 km, şi lată vreo 17 km. O peninsulă, ce se prelungeşte ca o limbă de pământ de la sud-est, reprezintă faimoasa zonă fertilă din antichitate, Câmpia Siddim (Fac. 14,3), unde se aflau cetăţile din confederaţia Pentapolis, din care făceau parte şi Sodoma şi Gomorra. După ce mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra lor, datorită păcatelor lor, fiind arse cu foc coborât din cer, acestea s-au scufundat, apărând în locul lor Marea Moartă, aşa cum o vedem astăzi. O caracteristică a Mării Moarte este neobişnuita concentraţie de sare (care e de 1,119 cca.; cea a corpului uman e de 1,010, fapt pentru care omul pluteşte în această apă). Marea Moartă e alimentată de Râul Iordan şi de alte pâraie, toate cu apă dulce. De jur împrejurul mării se pot vedea coline sau munţi, mai înalţi fiind Munţii Moabului, la est, cu vârful său cel mai înalt, Muntele Nebo (808 m), muntele de pe care Moise, ajuns la vârsta de 120 de ani, după ce şi-a împlinit misiunea, aceea de a-i aduce pe israeliţi în Ţara Sfântă, privind cu dor spre Pământul Făgăduinţei, n-a primit încuviinţare de la Dumnezeu să pună piciorul pe el, ci s-a săvârşit aici, adăugându-se la părinţii săi. Va fi fost îngropat pe munte (sau în vale), dar mormântul său a rămas necunoscut până în ziua de azi.

Pe malul occidental al Mării Moarte se află ruinele faimosului centru monastic al esenienilor, de la Qumran. În anul 1947, un beduin a găsit întâmplător, într-o grotă, mai multe vase de teracotă, conţinând suluri manuscrise, unele de prin anul 100 î.Hr.. Au fost astfel descoperite unele cărţi ale profeţilor (precum Isaia), un comentariu la Profetul Avacum. Dar şi “Regula comunităţii” eseniene. Unele manuscrise aşteaptă încă să fie studiate (căci numărul sulurilor se ridică la 600 de volume). Mănăstirea eseniană de la Qumran va fi fost distrusă probabil de un cutremur. Sau a fost abandonată prin anii 67-70 d.Hr., la invazia trupelor romane ale lui Tit şi Vespasian. Tot atunci, în anul 70 d.Hr., a fost distrusă şi Cetatea Masada din apropiere, după un asediu de trei luni.

Prima impresie pe care ne-o lasă Marea Moartă este excelentă: o mare normală, frumoasă, cu apa de o culoare albastră cu irizări verzui, într-un cuvânt foarte asemănătoare cu multe zone ale Mediteranei. Apa ei, însă, lasă pe piele o senzaţie uleioasă (ca de gaz lampant). În ea nu poţi înota, ci doar pluti; şi trebuie să-ţi fereşti ochii. Nămolul de un albastru-petrol are proprietăţi terapeutice. E soare şi bate vântul: ne bucurăm aşadar şi de “aerosoli” naturali. Vremea e cam rece şi-ţi trebuie un pic de curaj să intri în apă. De pe mal privim în zare spre locul unde pătrunde Iordanul în Marea Moartă. De partea cealaltă este Iordania cu care Israelul îşi dispută zone din această mare atât de bogată în zăcăminte de tot felul.

De la Marea Moartă plecăm spre Ierusalim, ca de acolo să ajungem în patria Sfântului Ioan Botezătorul, la Ein-Karem. Trecând pe lângă Poarta Jaffa, traversăm Ierusalimul Nou, cu străzi largi şi clădiri moderne. Pe o colină, în partea dreaptă se remarcă Parlamentul Israeului sau Knesset-ul, adică “adunare”, format din 300 membri, aleşi prin vot o dată la patru ani. Intersectăm strada Ben Gurion, pe care se află Palatul Parlamentului. La un semafor, observăm de la fereastra autocarului pentru prima dată (!) fete perciunate. Sunt domnişoarele evreice. Aflăm că după căsătorie, femeile evreice se rad în cap şi poartă perucă. Puţin mai încolo se zăreşte Podul Ariel Sharon, o construcţie interesantă, un monument de artă arhitecturală contemporană; e construit din fibră de sticlă şi e lipsit cu totul de stâlpi de susţinere. E traversat doar de tramvaie şi pietoni.

Pe stânga, se află Muzeul Naţional al Israelului; una dintre clădiri are forma caracteristică a unui capac de vas de lut: este “Sanctuarul Carţii” unde sunt conservate faimoasele suluri de Qumran. Puţin mai în faţă vedem şi noua Universitate din Ierusalim (cea veche se află pe muntele Scopus). În faţa ei, pe partea draptă a străzii se află Departamentele de Stat (adică, diversele Ministere).

La Ein-Karem, vom avea de vizitat locul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi Sanctuarul ridicat pe locul casei părinţilor Înaintemergătorului. Primul aminteşte de întâlnirea dintre Sfânta Fecioară Maria şi Elisabeta. Casa aceasta era situată undeva în munte, unde locuia Elisabeta în timpul sarcinii. (În vechime, femeia gravidă nu locuia în casa familiei, ci în afara satului, într-un loc liniştit unde se putea ruga) Ein-Karem înseamnă “Izvorul Viei”; şi vom ajunge şi noi la Izvorul Sfântului Ioan. Dar până acolo trecem pe lângă faimosul Spital Hadassa, cel mai mare din Orientul Mijlociu. Nu departe se poate vedea o frumoasă mănăstire rusească, având cupole roşii şi arhitectură specifică. Acest loc se numeşte Even Sapir (adică, “Iartă-mă, Doamne!”). Tradiţia spune că mânia lui Irod,  care poruncise să fie ucişi toţi pruncii din Betleem, s-a întins şi până în aceste locuri. Iar sfântul Ioan, care era mai în vârstă decât Iisus cu doar şase luni, era printre cei vizaţi, fiind fiu de preot. Auzind larma pe care o făceau soldaţii ce împrăştiau moarte în satele prin care treceau, Elisabeta a luat în braţe pruncul şi a alergat spre munte. Fiind urmărită îndeaproape de soldaţi, a ajuns în acest loc. Şi întrucât era în vârstă şi obosită n-a mai putut alerga. Avea în faţă un munte abrupt. Ridicând ochii spre el, a zis: “Iartă-mă, Doamne, Mântuitorul meu!” (Even Sapir). Apoi a adăugat: “Munte deschide-te, căci nu mai pot”. Şi prin minune, muntele s-a deschis şi Eisabeta şi pruncul au trecut de partea cealaltă, lăsând în urmă ostaşii orbecăind şi căutâd în zadar. A murit Elisabeta în pustiu, şi a rămas pruncul Ioan în vârstă de numai doi ani, hrănindu-se cu miere sălbatică şi “languste” (!?); iar curmalii îşi aplecau crengile oferind hrană pruncului.

Ajungem la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul (cu a sa Basilica della Visitazione). Cum spuneam, aici avea preotul Zaharia o casă la câmp, unde a locuit Elisabeta în timpul sarcinii, în linişte şi rugăciune, iar ultimele trei luni, le-a petrecut împreună cu Maria, verişoara sa. Azi, biserica aparţine catolicilor. Până cu numai patru ani în urmă, aici era o mănăstire maronită, ţinând de Patriarhia Ierusalimului. Lângă intrarea în biserică, se coboară câteva trepte într-o peşteră minusculă, ce seamănă mai mult cu o scobitură: aici este Izvorul Sfântului Ioan Botezătorul, cu apă limpede, rece şi gustoasă. Pentru cei ce cred, apa aceasta e făcătoare de minuni (tămăduitoare de boli). Sub biserică, se află Peştera Sfântului Ioan.  Are în faţă o fântână circulară, cu peşti aurii, pe lângă care treci, pentru a sui apoi câteva trepte pâna la intrarea în grotă. Fântâna e umbrită de câţiva stejari dintr-o specie aparte, având pe căpăcelul ghindei forma Sfintei Cruci (+) sau o formă trilobată în semnul Sfintei Treimi (Y).  În acest loc au fost descoperite resturi arheologice care amintesc de prezenţe bizantine şi cruciate (patru arce frânte şi ogive catolice; iar deasupra străjuieşte o cupolă bizantină).

Intrăm în peştera Sfântului Ioan Botezătorul. Aici va fi locuit Sfânta Elisabeta cu pruncul. Altă tradiţie spune că aici s-a aflat Elisabeta cu pruncul, atunci când au ajuns prin preajmă soldaţii ucigaşi ai lui Irod; şi că în acest loc s-a deschis stânca, lăsând să treacă de partea cealaltă mama şi fiul. Biserica din peşteră e săpată în piatră; nu este prea înaltă, încât pe alocuri eşti obligat să apleci fruntea. Un mic altar în piatra peretelui din faţă e singurul semn că te afli într-o bisericuţă. Ne-am oprit în linişte şi-am citit Acatistul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul. Afară ploua torenţial. În timpul acatistului, din gura peşterii am văzut în zare curcubeul. N-am văzut niciodată un curcubeu în culori atâ de intense. Parcă era desenat… Stăteam pe prispa Sfântului Ioan şi-l admiram în timp ce buzele rosteau: “Bucură-te, Sfinte Ioane, Înaintemergătorule!”.

Am urcat apoi şi în bisericuţa de deasupra închinată Maicii Domnului. O biserică de mici dimensiuni cu o singură navă, cu picturi recente. Aflăm că, undeva în munte, mai sus de acest loc, se află şi o biserică (pe care nu o vom vizita) închinată Sfântului Zaharia, tatăl Înaintemergătorului. Tradiţia spune că preotul Zaharia a fost omorât cu sabia de către soldaţii lui Irod, pentru că nu a vrut să decopere locul unde se ascundea fiul său.

Plecăm prin ploaie la autocar şi mergem în centrul oraşului Ein-Karem, la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul. Seamănă cu o fortăreaţă. Aici s-a aflat casa familiei preotului Zaharia şi aici s-a născut Înaintemergătorul Domnului. În pridvorul bisericii, o nişă în pardoseală ne permite să vedem ruinele bisericilor precedente. Un frumos mozaic cu forme geometrice, specific Iudeii, aminteşte de basilica bizantină. Celalate ruine datează din sec. XII, din perioada cruciată. Intrăm în biserică: o construcţie imensă cu trei nave. Specific acestei biserici este faptul de a fi captonată în întregime prin interior cu faianţă în stil veneţian. Aceasta era o modă prin secolele XVII-XVIII (La fel este şi moscheea lui Omar, capitonată cu faianţă, dar la exterior.)

Parcurgând până la capăt nava din stânga, coborâm în peştera Sfântului Ioan Botezătorul. O veche icoană Deisis împodobeşte lespedea altarului săpat în peretele grotei. Locul naşterii Sfântului Ioan e însemnat cu o stea ca la Betleem. Abia când am ieşit din grotă am constatat că deasupra intrării străjuia un frumos tablou de Murillo, reprezentând Botezul Domnului (considerat a fi cea mai valoroasă operă de artă pe acestă temă; de fapt, nu este decât o copie a faimosului tablou “Botezul lui Hristos”, pictat de Bartolomé Esteban Murillo, în anul 1655, şi care se păstrază azi la Berlin). Iar în absida altarului central al bisericii am amdirat trei frumoase tablouri din şcoala lui Caravaggio.

Copleşiţi de cele văzute şi cu inimile umplute din sfinţenia şi bucuria acestor locuri, plecăm de la Ein-Karem şi ne îndreptăm spre Ierusalim. În drum spre Sfânta Cetate, trecem pe lângă Mănăstirea Sfintei Cruci, care se află aproape de Knesset. Tradiţia spune că aici a crescut Pomul Sfintei Cruci. Avraam locuia cu soţia sa la Stejarul Mamvri, la  Hebron (unde se şi păstrează mormintele patriarhilor). Când Lot a căzut în păcat cu fiicele sale, a primit drept canon de la Avraam să ia trei fragmente dintr-un toiag (provenind din stejarul Mamvri) şi să vină în acest loc din Ierusalim şi să le îngroape cu făgăduinţa că va fi fost iertat doar atunci când măcar unul din cele trei toiege va fi odrăslit. Venea deci Lot până aici, ca să vadă dacă au odrăslit toiegele şi le uda cu apă; iar diavolul râdea de el. Văzând Dumnezeu râvna şi stăruinţa lui Lot, într-o bună zi unul din toiege a odrăslit: astfel, a crescut aici un pom falnic, din care avea să fie făcută Crucea Domnului Iisus. Istoria acestui lemn este întortocheată. Din el s-a făcut mai întâi o masă de tâmplărie, dar n-a fost de prea mult folos, căci era foarte grea. Într-o vreme, vrând să descompună acest lemn, iudeii au demontat masa şi lemnele le-au aruncat în Scăldătoarea Vitezda (ca în acest fel să putrezească). Când cobora îngerul şi tulbura apa, acest lemn era în continuu spălat, iar apă scăldătoarei devenea tămăduitoare de orice boală. Din lemnul acesta greu şi îmbibat de apă, iudeii au construit crucea Domnului, pe care El, prin Sângele Său a spălat păcatele întregii lumi şi a vindecat toată boala şi neputinţa sufletească şi trupească. După Învierea Domnului, Crucea Sa, împreună cu celelalte două a fost aruncată într-o cisternă cu apă de lângă Golgota. Acolo va fi gasită Cinstita Cruce, după trei sute de ani de către împărăteasa Elena.

Mergem din nou la Sfântul Mormânt al Domnului. Refacem traseul iniţial, dar ne oprim doar în câteva puncte. Începem desigur cu Sfântul Mormânt. Stăm la aceeaşi coadă împreună cu toţi pelerinii, care fiecare în parte, stă cu răbdare, recules în rugăciune, şi păşind încet înspre intrarea în Edicul. Atingem cu mâna piatra înnegrită şi rece şi ne rugăm Celui Care timp de trei zile a zăcut pe lespede şi în întunericul mormântului pentru mântuirea noastră. Din acest mormânt a ieşit biruitor a treia zi, împărtăşind tuturor lumină şi înviere. Vedem din nou, în peretele Ediculului un orificiu pătrat, ca o mică fereastră ce dă în capela îngerului. Există una şi de partea cealaltă. Prin aceste deschizături, în Sâmbăta Mare, Patriarhul Ierusalimului scoate câte o faclie (câte un mănunchi de 33 de lumânări), împărtăşînd astfel Lumina Sfântă credincioşilor care aşteaptă şi se roagă afară. Ajungem din nou să intrăm în Sfântul Mormânt cel dătător de viaţă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să atingem cu mâinile, să sărutăm şi să ne sprijinim fruntea de lespedea pe care a zăcut Trupul Domnului. Trăirile sunt la fel de intense ca şi întâia oară. Şi cred că ar putea să se repete de nenumărate ori în acelaşi chip. Căci în prezenţa Domnului nu-şi face loc nici monotonia sau plictiseala, nici obişnuinţa sau rutina.

Ne oprim din nou la Piatra Ungerii, pe care o sărutăm, o ungem cu mir, apoi atingem de ea hainele noastre; ca şi cum am unge cu miruri Trupul Domnului; apoi Îl stropim cu lacrimi şi-I spunem toate suferinţele şi dorurile noastre, Îi spunem Lui tot păsul vieţii noastre. Apoi, ne ridicăm şi mergem mai departe.

Urcăm din nou la Golgota. Rândul de pelerini este la fel de mare, aşa că vom aştepta în linişte, cu răbdare şi emoţie să mai atingem cu mâna o dată piatra în care s-a înfipt Crucea; şi care, nesuferind o taină ca aceasta, s-a crăpat, aşa cum se vede în capela care se află chiar dedesubt, numită şi Paraclisul lui Adam. Coborâm în acest paraclis, pe care l-am văzut şi data cealaltă. Numai că atunci am găsit o uşă închisă: din Paraclisul lui Adam se trece într-un fel de Veşmântărie, iar de acolo, într-o cameră-relicvariu.Tot acest spaţiu e administrat de greci. Înghesuiala e mare, spaţiul angust, dar reuşim să intrăm până la urmă. Doar la Mănăstirea Sfântul Sava am mai văzut şi sărutat atâtea moaşte. Am reţinut că printre ele se aflau părţi importante din moaştele Sfântului Vasile cel Mare.

Ieşim din Marea Biserică plini de bucurie. Afară e noapte şi plouă mărunt. Ne oprim aproapte de uşa de la intrare; într-o latură, sunt nişte scări care duc în Paraclisul Dezbrăcării Domnului de haine (a zecea staţie de pe Drumul Crucii). Ne urcăm pe trepte cu toţii şi facem fotografii.

Însoţiţi de Maica Nicolaida, mergem la un paraclis din apropiere: e vorba de Metocul Bisericii Mormântului Maicii Domnului din Ghetsimani. În acest Paraclis, Sfântul Altar e aşezat nu central, ci puţin mai la stânga. Pentru că central, într-o firidă largă, se găseşte un minunat Epitaf al Sfintei Fecioare. De praznicul Adormirii Maicii Domnului, credincioşii vin în număr mare la acest metoc. Iar clericii iau Sfântul Epitaf ce o reprezintă pe Maica Domnului adormită şi purtându-l pe umeri, merg în procesiune până la Biserica Mormântului Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Ghetsimani. În acest minunat paraclis ne-am rugat Sfintei Fecioare cu căldură şi lacrimi.

Dacă pentru noi, creştini, locul cel mai important şi Sfânt din Ierusalim este Biserica Sfântului Mormânt, pentru evrei şi musulmani, locul cel mai important este Esplanada Templului, dominată vizibil de Moscheea lui Omar. Pe acest loc de pe Muntele Moria a construit Solomon somptuosul Templu, prin anul 960 înainte de Hristos. Un templu bogat şi grandios, centru unic al întregii vieţi religioase şi spirituale a poporului lui Israel. Acest templu a fost distrus de Nabucodonosor, în 587 î. Hr.. Refăcut, în condiţii  mult mai modeste, de către Zorobabel, în 516 î. Hr. Templul va fi refăcut maiestos de către Irod cel Mare, în vremea Mântuitorului: în acest Templu a intrat Domnul de atâtea ori, pentru rugă, pentru predică şi pentru a-şi împlini unele din minunile Sale. Templul acesta va fi definitiv distrus de către trupele lui Tit, în anul 70 d. Hr..

De-a lungul timpului, au existat diverse încercări de a reconstrui Templul urmat tot de atâtea distrugeri. De exemplu, o nouă distrugere a Ierusalimului şi a ceea ce mai rămăsese din Templu a împlinit-o împăratul Adrian, în anul 135, după revolta iudeilor conduşi de falsul mesia Bar-Kohba. Iar împăratul Iulian, (în anul 363)  a încercat să recostruiască Templul, fără însă să reuşească. De atunci, locul acela a fost cu totul abandonat, iar uneori considerat blestemat, drept care a devenit loc de depozitare a gunoaielor. Aceasta, până în anul 637, când arabii ajunşi în aceste locuri au considerat Muntele Moria un loc sfânt, căci aici s-ar fi rugat Mahomed. Astfel că, în 692, au construit aici ceea ce astăzi vedem, adică Moscheea lui Omar (sau Cupola Stâncii – căci adăposteşte stânca sau piatra pe care s-a rugat Profetul, înainte de a întreprinde călătoria sa spre ceruri). De aici, şi sursa tensiunilor neîncetate dintre evrei şi musulmani; căci stânca pe care s-a rugat Profetul musulmanilor se află pe locul unde se găsea Sfânta Sfintelor – partea cea mai sfântă din Templul evreilor. Piatra ar aminti locul arderilor de tot din Templul lui Solomon; aceeaşi piatră n-ar fi alta decât altarul improvizat de Avraam, când a vrut sa-l jertfească pe fiul său Isaac, după porunca Domnului (Fac. 22,1-19).

Accesul la Moschee e asigurat pe cele patru laturi, de opt trepte, în vârful cărora se află câte un elegant frontispiciu, susţinut de mai multe coloane antice, legate între ele de nişte arce semi-frânte. Musulmanii le numesc “balanţe”, căci ei cred că, la judecata universală, de aceste arce vor fi atârnate balanţele sau cumpenele cu care vor fi măsurate faptele noastre. 

În centrul platoului se află Moscheea lui Omar. Exteriorul Moscheei e împodobit în partea de jos cu marmură colorată, iar în partea superioară, cum spuneam mai înainte cu faianţă de culoare albastră, împodobită cu arabescuri. Cupola este placată în aur. Dar şi în interior, multe podoabe sunt din aur masiv. Bogăţia interioară e specific orientală: covoare, marmură, mozaicuri, vitralii – toate sunt viu şi bogat colorate. Multe din coloanele monolitice ale Moscheii provin din biserici creştine; iar artiştii care au realizat-o erau bizantini. Sub “stânca sacră” se află o grotă, în care, zice tradiţia, s-ar fi rugat Avraam, David, Solomon, Ilie şi Mahomed.

La răsărit de Moscheea lui Omar se află “Sala Tezaurului”, o construcţie hexagonală ridicată pe locul unui paraclis pe care îl zidiseră cruciaţii în cinstea Sfântului Iacov ruda Domnului şi primul episcop al Ierusalimului şi pe care iudeii l-au ucis, aruncându-l de pe sprâceana Templului.

În partea de nord-vest se află “Cupola Înălţării”: aceasta are, de partea cealaltă a Pârâului Cedrilor, pe Muntele Măslinilor, locul Înălţării lui Iisus la cer; şi vrea să amintească de ridicarea lui Mahomed la cer.

Puţin mai încolo se află o altă Moschee, zisă “El-Aqsa” (“cea mai departe”: pentru că, în 1217, când a fost construită era cea mai depărtată de Mecca).

Cum am spus, acest loc, Esplanada Templului, e important pentru cele două religii care şi-l dispută: musulmani şi evrei.

Pentru evrei, ca centru religios a rămas doar un fragment de zid (înglobat ulterior într-un zid în toată regula), numit “Zidul Plângerii”. E singura rămăşiţă din Templul lui Irod; practic, e vorba de un fragment din zidul occidental al sanctuarului. După distrugerea Templului, evreii se adunau deasupra “Pietrei Sacre”, unde-şi plângeau drama istoriei lor zbuciumate. Însă, după construirea Moscheii lui Omar au început să se adune şi să plângă dinaintea acestui zid, alcătuit din blocuri masive de piatră. De aceea a şi primit numele de “Zidul Plâgerii”. Pe esplanada amplă din faţa acestui zid, se adună evreii pentru a participa la cele mai însemnate manifestări culturale şi religioase. Şi tot aici se reunesc pentru rugăciune în fiecare sâmbătă şi-n sărbători.

Fiind atât de apropiate, dar si profund disputate, cele două locuri sacre – în egală măsura pentru evrei şi pentru musulmani – încât se poate vorbi de un unic spaţiu sacru (de aceea se şi foloseşte singularul: “Esplanada Templului”), ele sunt sursă de neîncetate tensiuni între adepţii celor două religii. Conflictele sunt frecvente, provocările sunt zilnice. Trecem şi noi pe lângă Zidul Plângerii, îl admirăm, privim cu compasiune şi înţelegere către cei câţiva evrei care, la oră  de seară, zăbovesc încă în faţa Zidului.  Şi înţelegem că, de fapt, chiar dacă nu ne disputăm vreun drept asupra lui, el este şi pentru noi un loc sacru: este o rămăşiţă din Templul în care a intrat Domnul Hristos de nenumărate ori; pe pietrele ce le avem în faţa ochilor se va fi preumblat cândva umbra Domnului.

Ultimul obiectiv al acestei minunate zile este o scurtă vizită la Aşezământul Românesc din Ierusalim, care este şi reprezentanţa cea importantă a Bisericii noastre la Locurile Sfinte. Se cuvine, aşadar, să ne oprim puţin asupra acestui aşezământ, dar şi asupra celorlalte două: acela de la Ierihon, care ne-a găzduit cu atâta căldură pe parcursul pelerinajului nostru, şi cel de la Iordan, pe care nu l-am putut vizita.

Aşezământul Românesc de la Ierusalim îşi începe istoria cu Teodor Burada, în 1907, când Ţara Sfântă era sub stăpânire otomană. A trecut apoi, între 1935-1938, sub binecuvântarea Patiarhiei Ierusalimului, pentru ca în timpul celui de-al doilea război mondial să devină anexă a Mnisterului Educaţiei şi învăţământului israelian. În acea perioadă, biserica Aşezământului a fost grav afectată. Pe aici trecea graniţa cu Iordania (practic, prin curtea Aşezământului nostru se trecea cu paşaport pentru a ajunge la Sfântul Mormânt).

Începând cu anul 1967, biserica a intrat într-o amplă lucrare de restaurare. A căpătat o minunată pictură, care îmbină albastrul de Voroneţ cu azuriul veneţian. Iconostasul bisericii e minunat: bogat, baroc, aurit. Cele două icoane împărăteşti sunt o minunăţie. Pe un fond roşu imperial (transparent) se disting motive de influenţă arabă.

La Ierihon, a fost înălţat, începâd cu anul 2000, un minunat aşezământ românesc structurat după modelul unei mănăstiri: în formă de cetate, cu biserica în mijloc. În clădirile Aşezamântului (în parte încă în şantier), se găsesc: biblioteca, cu sală de studiu şi lectură, bucătăria cu trapeza, egumenia, saloane pentru oaspeţi; dar mare parte e constituită din spaţii de cazare, ce oferă condiţii optime cu tot ce e necesar pentru un frumos sejur de care să se bucure pelerinii ce poposesc aici, pentru a vizita Sfintele Locuri. Biserica îmbină arhitectura românească cu elemente orientale specifice împrejurimilor. Pictura este recentă şi foarte frumoasă: culori vii, pe fond albastru, program iconografic creativ (în care prezenţa Sfinţilor români alternează cu aceea a Sfinţilor ce s-au nevoit în Ţara Sfântă). Peste tot, în această mănăstire, se văd roadele ostenelilor P. Cuv. Ieronim Creţu, actualmente Episcop Vicar la Sfânta Patriarhie. Cele câteva măicuţe, au fost la înălţimea slujirii pe care o fac înconjurându-ne tot timpul cu prea-plin de dragoste: pentru care cuvintele de mulţumire ar fi prea puţin. Cum de altfel, avem cuvinte de mulţumire şi pentru Părintele Roman, ghidul nostru, fără ale cărui bogate informaţii acest jurnal nu ar fi fost vreodată scris.

Al treilea Aşezământ Românesc e cel de la Iordan. Se află la câţiva km de Ierihon şi foarte aproape de Mănăstirea Sfântul Gherasim de la Iordan. În acele locuri sfinte a predicat Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul, a botezat mulţimile, dar şi pe Mântuitorul Hristos. Tot pe acolo a trecut Iosua, purtând Chivotul Legii, când evreii au ocupat Pământul Făgăduinţei. Şi tot de pe aceste meleaguri Profetul Ilie s-a ridicat la cer în carul de foc. Din asemenea motive, aici s-au nevoit mulţi sfinţi de-a lungul veacurilor. De ajuns să-i amintim pe Sfântul Gherasim de la Iordan, sau pe Sfânta Maria Egipteanca, iar în ultima vreme, pe Sfântul Cuvios Ioan Iocob Hozevitul. De alfel, Cuviosul român a şi fost stareţ aici, timp de cinci ani, înainte de a se muta la Hozeva. Construcţia acestui Aşezământ a început în anul 1935, iar în 1938 mănăstirea era deja activă. Din păcate, evenimentele de după 1970 au făcut ca mănăstirea românească să sufere distrugeri şi izolare. Momentan, zona aceea, aflată la graniţa dintre Israel şi Iordania, este acum minată, iar mănăstirea nu doar părăsită ci şi inaccesibilă. În ultima vreme, s-au reluat tratativele pentru redeschiderea zonei şi redobândirea Aşezământului monahal de aici.

 

*

 

Înainte de a încheia, e cuviincios şi drept un gând de mulţumire şi recunoştinţă celor ce ne-au ajutat şi ne-au însoţit cu rugăciunea şi binecuvântarea pentru împlinirea acestui pelerinaj şi pentru roadele pe care el le va aduce în vieţile noastre.

Întâi de toate, gândul de mulţumire se îndreaptă către Preasfinţitul Părinte Siluan, episcopul nostru: pe toţi ne-a binecuvântat să plecăm la drum şi ne-a însoţit cu rugăciunea pe parcursul întregului nostru pelerinaj la Locurile Sfinte. Preasfinţia Sa a făcut posibilă realizarea acestei dorinţe duhovniceşti.

Alături de Preasfinţitul Părinte Episcop, mulţumiri adresăm şi Părintelui Vicar Eparhial Arhim. Atanasie, dar recunoaştem şi departamentului de pelerinaje al Episcopiei noastre meritul de a fi organizat la superlativ acest sejur în Ţara Sfântă.

Mulţumim apoi Părintelui Ioan Ivan, preotul paroh al comunităţii noastre, însoţitorul acestui pelerinaj din prima până în ultima zi şi în fiecare clipă a acestuia. A fost pentru toţi un model şi părinte; iar partea Sfinţiei Sale şi a Doamnei Preotese Ionela la reuşita acestui pelerinaj a fost esenţială. Cu dragoste şi atenţie duhovnicească, ne-au însoţit paşii pe drumurile Ţării Sfinte.

O dată ajunşi la Ierihon, ne-am aflat în grija câtorva persoane cu suflet deosebit, cărora ar trebui să le mulţumim şi pe această cale. În primul rând, maicilor de la Căminul Românesc de la Ierihon, care ne-au tratat ca pe nişte “fii prea-iubiţi”. Cuvioşiilor lor se adaugă Preacuviosul Părinte Roman, ghidul nostru, care a îmbinat erudiţia cu îndelunga răbdare, hotărârea cu blândeţea, exigenţa ascetică cu îngăduinţa, şi care ne-a “netezit” calea oripeunde am ajuns împreună cu Sfinţia Sa. Mulţumim şi şoferului nostru, D.lui Mustafa, care ne-a tratat ca pe nişte prieteni.

Şi nu în ultimul rând, mulţumim tuturor celor ce au participat la pelerinaj: cu această ocazie ne-am cunoscut mai bine, ne-am bucurat împreună, ne-am ajutat şi îngăduit, ne-am respectat şi împrietenit, lucru care n-ar fi fost posibil fără contribuţia fiecăruia în parte. Lor, de altfel, se şi adresează aceste rânduri, ca o “pro memoria” locurilor şi clipelor petrecute împreună. Lor le datorăm şi scuzele nedesăvârşirii acestor pagini. Căci nu ne-am propus să realizăm o operă cu calităţi literar-artistice. Vor avea dinainte nimic mai mult decât un jurnal, cu eventualele inexactităţi istorice şi culturale, pentru care rugăm să nu fim judecaţi prea aspru. Am dorit numai să facem un act de slujire.

Pentru toate acestea, Îi mulţumim din toată inima lui Dumnezeu, dăruitorul a tot binele, care numai de la El vine. De aceea, pe El Îl rugăm să ne învrednicească să vedem şi să locuim şi Ierusalimul cel Ceresc a cărui pregustare a binevoit să ne-o împărtăşeasca prin pelerinajul la Locurile Sfinte.