"Să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi." (Ioan 13, 34)

Interviu cu Preasfințitul Părinte Atanasie de Bogdania, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei (I)

 

 

“ASTĂZI NU-MI POT ÎNCHIPUI VIAȚA FĂRĂ BISERICĂ”

 

 

Preasfințitul Părinte Atanasie de Bogdania, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei (EORI), s-a născut pe 17 ianuarie 1982, la Chișinău în Republica Moldova, fiind primul dintre cei doi fii ai familiei Eugen și Ala Rusnac. După ce a absolvit Liceul Real din Chișinău cu profilul Matematică-Fizică, a plecat cu o bursă (2000–2005) de studiu în Franța la INSA Lyon. În perioada 2006–2010 a urmat cursurile Institutului de Teologie Ortodoxă “Saint-Serge” de la Paris, iar în 2012 a absolvit cursurile unui Master ale Facultății de Teologie “Andrei Șaguna” – Sibiu. De-a lungul timpului a îndeplinit mai multe ascultări în cadrul EORI: Secretar Eparhial, Consilier Administrativ, Exarh al Mănăstirilor și Vicar Eparhial.

În ședința de lucru din 15 februarie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales, pentru postul vacant de Arhiereu-vicar al EORI, pe Preacuviosul Părinte Arhimandrit Atanasie (Rusnac), cu titulatura “de Bogdania”. Hirotonia întru arhiereu a avut loc pe 1 mai a.c., la Roma.

 

Fiecare dintre noi l-a cunoscut pe Dumnezeu sau a ajuns în Biserică fiind călăuzit de o anumită persoană: bunica, mama, tata, etc. În cazul Preasfinției Voastre cum a fost?

Această întrebare le-o adresez de multe ori candidaților care vin la examenul de capacitate și pe cât de neașteptată este pentru ei, la fel este și pentru mine în aceste clipe. Adevărul este că probabil, l-am cunoscut pe Dumnezeu în ziua botezului deoarece am primit încreștinarea la o vârstă un pic mai înaintată. În Republica Moldova, locul de unde îmi trag rădăcinile, în perioada comunistă nu aveam voie să mergem la Biserică. Dat fiind faptul că părinții lucrau în domenii care nu le-ar fi permis să aibă o credință vizibilă în societate, ei nu au reușit să se cunune și nici pe noi copiii să ne boteze. Dar după 1990 lucrurile s-au schimbat și foarte multe persoane au început să frecventeze Biserica, mulți dintre cei care nu erau botezați au primit Taina Luminării. Tatăl meu, după ce a căzut comunismul cu mare bucurie a mers la prima biserică pe care a întâlnit-o, lăcaș de cult care de curând se deschisese deoarece marea majoritate a bisericilor fuseseră închise, și i-a cerut preotului să-l cunune. Părintele fiind un slujitor cu experiență, l-a întrebarea: “sunteți botezat?”, “Nu!”, “Dar copii?”, “Nici copii nu sunt botezați!”. În acest context am fost botezați toți trei: eu, fratele meu, actualul diacon Mircea și tatăl meu. La scurt timp părinții s-au și cununat.

Deci, prima întâlnire cu Dumnezeu în mod conștient, a avut loc chiar când am primit Taina Botezului, fiind probabil la o vârstă de 8 ani. Îmi amintesc gesturile pe care le făcea preotul, cântările de la strană, emoția oamenilor care ne-au înconjurat, acel “Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați și îmbrăcat”, toate acestea m-au marcat.

Cum arătau sărbătorile în acea perioadă dominată de regimul ateu?

Mama a fost o femeie credincioasă și a avut o legătură deosebită cu Dumnezeu. Pe cât îi era cu putință încerca să țină rânduielile. Tatăl în schimb era o persoană mai rezervată. Îmi amintesc de exemplu, cum era trimis în noaptea de Paști ca să raporteze, adică să vadă dacă este cineva la biserică dintre colegi sau cunoscuți. Dar se petrecea un lucru extraordinar, deoarece acolo se întâlneau mai mulți care erau trimiși din același motiv și probabil datorită harului se întorceau acasă și nu spuneau nimic. Mai târziu am realizat că, deși oamenii nu puteau să-și exprime credința ei totuși erau trăitori. Imaginați-vă că preoții mergeau acasă la creștini întotdeauna după apusul soarelui pentru a-i cununa, boteza, sau chiar pentru a face câte o sfeștanie.

Ați avut ocazia să participați la o astfel de slujbă?

Nu, deoarece totul se făcea pe ascuns. Însă un preot mi-a povestit o situație aș zice umoristică, legată de o cununie pe care a făcut-o acasă la un creștin. Îmi spunea că slujba s-a făcut la lumina a două lumânări cu geamurile închise, perdelele trase ca să nu vadă nimeni ce se face în interior. La final, creștinii au aprins lumina pentru a gusta fiecare dintre cei prezenți câte ceva, moment în care preotul a observat că a slujit cu veșmintele întoarse pe dos. Mulți basarabeni și astăzi cheamă preotul pentru o sfeștanie sau alte servicii care se pot face acasă, după apusul soarelui. Sigur, acest obicei nu ține cu nimic de practica liturgică ci este o reminiscență din perioada regimul comunist, când oamenii făceau slujbele noaptea, pe întuneric, ca să nu fie văzuți.

Tatăl Preasfinției Voastre a fost profesor universitar, iar mama a lucrat la o editură. Cum au reușit să vă inspire dragostea pentru studiu?

Să știți că nu le-am urmat părinților în ceea ce făceau și l-am dezamăgit și pe bunicul meu care era medic endocrinolog și unul dintre cei mai buni specialiști în acest domeniu din Basarabia. Toți ar fi vrut să-mi inspire meseria îndrăgită. Dar de mic copil am fost atras de partea tehnică, nu știu de la cine am moștenit această pasiune! Îmi amintesc că atunci când primeam o jucărie, în primele 30 de minute o dezmembram, iar în câteva ore încercam să o fac la loc. După ce am mai crescut am fost pasionat de științele exacte. Probabil m-a motivat foarte mult și participarea la olimpiade! Pentru prima dată am mers la olimpiadă în clasa a șasea. Deși am concurat în mod ocazional, am obținut locul doi. Țin minte că profesorul a rămas foarte surprins, la fel și eu, însă de atunci am început să lucrez suplimentar față de ceea ce se făcea în clasă. Apoi la nivel de oraș am luat locul întâi și din acel moment mi-am dat seama că aceasta este calea pe care trebuie să o urmez.

Părinții se așteptau să fac ceva legat de litere, bunicul chiar și în ultimul moment când aveam dosarul pregătit să merg cu o bursă de studiu în Franța tot mai spera să dau la medicină. Dar iată că am ajuns doctor de suflete, ceea ce cred că are o valoare mult mai mare în Împărăția Cerurilor!

Cât de importante sunt concursurile în viața tinerilor?

Competitivitatea generează ceva în inima omului. Cred că tinerii trebuie încurajați să facă ceea ce le place, dar cu o finalitate. Asta am simțit și eu în copilărie. De ce mergi la acest concurs? Pentru că urmează altul, și tot așa. Iar în clipa când ajungi sus de tot, este momentul când ceva în sufletul tău generează o schimbare, deoarece apare întrebarea: am luat premiul întâi la faza A, la faza B, am ajuns la cel mai înalt nivel, de aici ce urmează? În acel moment are loc întâlnirea cu Dumnezeu și schimbarea în sufletul copilului sau al tânărului.

Ați simțit ajutorul lui Dumnezeu în viață?

Nu cred că aș fi ajuns unde mă aflu dacă Dumnezeu nu m-ar fi călăuzit în tot ce am făcut. Dar Dumnezeu ne călăuzește pe toți, dacă noi îl primim în inima noastră. Să știți că Dumnezeu de multe ori când simte că poate să ne facă mai buni, generează momente de criză. De ce ne face acest „rău”? Ca să simțim durerea și să realizăm unde am greșit. Dumnezeu dorește să avem cu Dânsul o relație vie, personală și cât mai sinceră.

Spuneați că Dumnezeu lucrează cu fiecare dintre noi. Cum v-a ajutat experiența acumulată în Franța în perioada studiilor, ulterior în viață?

Cred că Dumnezeu a rânduit ca toate studiile și chiar profesia pe care am avut-o în Franța, să-mi folosească din plin mai târziu. Biserica are rolul de a-l mântui pe om, dar acest deziderat nu poate fi împlinit într-o organizare haotică. Mereu apare aspectul practic: cum procedăm? Trăim într-o lume care are o anumită formă de a funcționa și atunci vrând, nevrând trebuie să-i dai Cezarului ceea ce este al Cezarului. Astfel se întâmplă cu toate aspectele pragmatice din Biserică, începând de la cele mai simple probleme de organizare a unei slujbe, de exemplu, și până la deschiderea de parohii, mănăstiri, organizarea protopopiatelor și a zonelor pastorale, ș.a. Văzând acestea mi-am dat seama că nu pasiunea mea m-a școlit, ci Domnul m-a purtat prin școli ca să aplic tot ce am învățat într-o instituție cu vocație duhovnicească, dar care are nevoie de o structură și un fundament care este al lumii acesteia. Uneori mă mir cum în niște momente dificile, când trebuie luate anumite decizii, am aplicat soluții pe care le-am găsit când lucram în bancă și au dat roade. Acesta este un lucru extraordinar, Domnul lucrează la mântuirea omului și cu mijloacele lumii acesteia.

 

DRAGOSTEA ȘI CĂLDURA PREASFINȚITULUI SILUAN MI-A SCHIMBAT VIAȚA

Sunteți și absolvent al Institutului “Saint Serge” din Paris. Ce a determinat această schimbare?

Cei doi ierarhi din Franța: la început, Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale, după care Preasfințitul Părinte Siluan, al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, m-au modelat. La acea vreme eram tânăr, la 18 ani am ajuns în Franța și cu alți colegi de la Facultatea INSA Lyon mergeam împreună la mănăstiri, biserici și întâlniri cu tinerii pe care le organizau parohiile. Deschiderea atât de mare, felul firesc în care se comportau ierarhii, modul în care se apropiau de oameni, a deschis în mine această aplecare spre Teologie.

De multe ori îmi amintesc cum în perioada 2001-2004 mergeam la mănăstirea unde a stat Preasfințitul Episcop Siluan, la Malvialle, deși nu aveam bani de întors, totuși mergeam fără să mă gândesc prea mult deoarece era ceva care mă atrăgea. Am multe amintiri legate de acest loc. Mănăstirea închinată “Înălțării Sfintei Cruci” de la Malvialleeste amplasată la aproximativ o mie de metri altitudine, fapt pentru care iarna ningea mai tot timpul și de multe ori eram blocați acolo. Preasfințitul trebuia să meargă în vizite pastorale, la acea vreme se ocupa și de Spania, și atunci rămâneam acolo unde pe lângă cei doi câini, în principiu nu mai era nimeni. Îmi amintesc cum într-o iarnă am stat cu un prieten Mihai vreo două săptămâni; Preasfințitul era plecat, și ne doream să facem slujbele ca la mănăstire. L-am întrebat: “tu știi cum se face?”, “Da, citim din Minei, apoi din Triod”, “Sigur citim tot? Parcă Preasfințitul le mai combina...”, “Auzi, ca să fim siguri că facem bine, eu zic să citim tot”, spunea prietenul meu. Astfel de momente m-au format și m-au ajutat în creșterea mea duhovnicească.

Cum l-ați cunoscut pe Preasfințitul Părinte Siluan?

Prima amintire este legată de momentul deschiderii Mănăstirii de la Malvialle. Noi am auzit la facultate că urmează să se deschidă o mănăstire și că un călugăr va fi hirotonit episcop. Auzind acestea am pus puținii bănuți pe care îi aveam și am urcat mai mulți într-o mașină, un Renault foarte vechi, și cu o hartă am pornit la drum. Până la Malvialle am făcut mai multe rugăciuni: cele de dimineață, Paraclisul Maicii Domnului citit, apoi cântat, câteva acatiste, deoarece drumul era lung iar noi cu harta ne-am descurcat destul de greu. Probabil știți, francezii au o vorbă: “les voyages forment la jeunesse”, adică călătoriile formează tinerețea. Aceste peripeții ne-au format în viață. Ajunși acolo spre seară l-am întâlnit pe Preasfințitul care ieșise afară, era îmbrăcat cu o sutană alb-crem, avea un cojoc ca al părintelui Cleopa și o barbă impresionant de lungă. Când ne-a văzut ne-a întrebat: “măi feciori de unde veniți?” Noi ne-am prezentat și i-am spus motivul pentru care am venit, însă după ce Preasfinția Sa ne-a dat ceva de mâncare ne-a zis: “să știți că nu am unde să vă cazez, dacă vreți dormiți în pod”. Astfel prima dată când am ajuns la acea mănăstire am dormit în pod. De atunci am prins obiceiul ca de fiecare dată când mergeam la mănăstire, deoarece nimeni nu avea timp de noi și noi nu doream să deranjăm, mergeam direct în pod și acolo ne odihneam. La scurt timp același grup am mers la Bordeaux, pe 21 octombrie 2001 la hirotonia întru arhiereu a Preasfințitului Părinte Siluan. M-a marcat la Preasfințitul dragostea, căldura cu care ne-a întâmpinat, în acest mod mie mi-a schimbat viața.

În anul 2009 ați îmbrăcat îngerescul chip al monahismului. Ce v-a determinat să îmbrățișați acest mod de viață? Iată un prim răspuns ar fi întâlnirea cu cei doi ierarhi.

Da, pe lângă această experiență am mai avut un moment de har pe care multă vreme l-am tăinuit. Pentru noi Preasfințitul Părinte Siluan era modelul de călugăr, noi nu cunoscusem prea mulți monahi și atunci cel pe care-l cunoști devine reperul prin excelență. Deci a fi călugăr înseamnă să fii Preasfințitul Siluan. Astfel într-o seară împreună cu un prieten după ce am avut o discuție duhovnicească cu Preasfinția Sa i-am zis: “noi le lăsăm pe toate și mergem la mănăstire să ne facem călugări”. Preasfințitul a avut un comportament de o maturitate duhovnicească extraordinară, deoarece a zâmbit și ne-a zis: “da’ nu sunteți voi buni de călugări, voi sunteți ingineri. Până nu terminați facultatea nici nu discutăm.” A simțit Preasfințitul că trebuie să treacă timp ca acest gând să capete maturitate duhovnicească. După șapte ani de la acest moment, deși de-a lungul timpului l-am mai întrebat ce părere are, de data aceasta am mers și i-am spus ce am ales să fac. La care răspunsul Preasfinției Sale a fost: “bine, pentru că această cale doar tu puteai să o alegi”. Apoi am cerut binecuvântare să-mi continui studiile teologice și să închei activitatea pe care o desfășuram în bancă. Cert este că acel “da” spus de Preasfințitul, l-am simțit ca de la Dumnezeu. Astfel, în 2008 am intrat în mănăstire, un an mai târziu am primit tunderea în rasofor, iar în 2011 am primit tunderea monastică cu numele de Atanasie. Ulterior lucrurile s-au așezat și au intrat în firescul slujirii în Biserică, iar astăzi nici nu-mi pot închipui viața fără Biserică.

Unul dintre voturile pe care le depune monahul este ascultarea. Cum au fost acestea la început?

Au fost foarte numeroase. Dintru început am fost un fel de factotum, cum spun latinii. Fiind foarte puțini aici la Episcopie trebuia să faci de toate. Între primele ascultări a fost cea de secretar, apoi șofer. Mergeam cu Preasfințitul în vizite pastorale și mă ocupam de tot ce implică acest aspect. Acum călătorim cu avionul sau cu trenul, însă la început mergeam foarte mult cu mașina și sutele de mii de kilometri făcuți alături de Preasfinția Sa în primii ani m-au format. Apoi, a trebuit să preiau ascultarea de consilier administrativ, după care secretar eparhial, exarh al mănăstirilor și vicar administrativ. Încet, încet numărul parohiilor, al protopopiatelor, al evenimentelor a crescut și o dată cu el și responsabilitatea a ajuns să fie destul de mare. Amintesc faptul că de două ori am organizat:Congresul Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale (700 de membri), Congresul Mitropolitan Nepsis, anual am organizat Adunarea Eparhială și în ultimii ani Congresul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Am pus pe picioare mai multe activități culturale sau sociale cu tinerii. De exemplu, la prima ediție a Festivalului Bucuriei împreună cu Preasfințitul am fost prezentatori. Astăzi, după 10 ani, această activitate are loc la nivel de protopopiat și apoi ca fază națională. Am crescut foarte mult și pentru toate acestea dăm slavă lui Dumnezeu deoarece fără El nimic nu ar fi fost posibil.

 

Pr. Ioan Haba,

Consilier al Departamentului de Comunicare și Imagine

 al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Căutare

{{#image}}
{{/image}}
{{text}} {{subtext}}

5X1000

 

 

FTOUB Roma

Apostolia

Reportaje EORI

Cuvânt bun

Sinaxar

Vizitatori pe site

2472431