"Să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi." (Ioan 13, 34)

Interviu despre activitatea misionară a preoților de peste hotarele țării, cu părintele Traian Valdman, parohul Bisericii “Pogorârea SfântuluiDuh” din Milano (partea a II-a)

 

LA FRONTIERĂ, CÂND INTRAM ÎN ȚARĂ, ȘI EU ȘI SOȚIA ERAM CONTROLAȚI CA NIȘTE RĂUFĂCĂTORI

Preacucernice părinte sunteți preot în Italia de 40 de ani. Care au fost cele mai grele momente din tot acest timp?

Perioada începuturilor a fost foarte dificilă. Aceasta deoarece nu eram cunoscut, nu aveam decât minimul necesar pentru celebrarea slujbelor și nu aveam cu cine să mă consult în situațiile inedite cu care mă confruntam, iar regimul politic din România de atunci nu avea deschiderea cuvenită față de religie.

În acea perioadă momente deosebit de grele am trăit din partea unor greco-catolici, care, după ce noi am făcut prima prăznuire la Milano a Sărbătorii Nașterii Domnului, în 1975, la sărbătoarea Botezului Domnului din anul următor au trimis la Milano pe părintele Aloisie Tăutu de la Roma să spună arhiepiscopului catolic de atunci al Milanului, Eminenza Sa Cardinalul Giovanni Colombo, să mă trimită acasă după terminarea bursei la Universitatea Catolică, deoarece credincioșii nu mă vor ca preot al lor. Eminenza Sa a chemat pe Mons. Franco Pizzagalli, delegat pentru ecumenism, care participase la slujba noastră de Crăciun. Acesta a mărturisit că românii ortodocși au o comunitate numeroasă, vie, cu credincioși care sunt foarte apropiați de tânărul lor preot. Părintele Tăutu, despre care la Patriarhia din București se vorbea cu admirație pentru valoarea sa de cărturar, a plecat la Roma și nu a mai venit. În acești ultimi ani s-a înființat la Milano și o comunitate greco-catolică română, nu departe de sediul parohiei noastre, cu care avem relații frățești.

 

Ați întâmpinat ostilități din partea regimului comunist din România?

După înființarea parohiei, aprobată de Preafericitul Patriarh Justinian pe 1 octombrie 1975, România comunistă nu a permis soției și copilului să vină în Italia decât după un an și jumătate. Cu familia am fost blocat de câteva ori în țară cu ocazia concediului. Ajungeam acasă și după prezentarea la Patriarhie, unde primeam felicitări pentru activitatea desfășurată, mergeam la Departamentul Cultelor pentru a depune pașaportul, pe care nu-l puteam ține la mine, și luam buletinul de identitate, singurul act valabil atunci pe teritoriul României. După concediu, când am mers să depun buletinul și să ridic pașaportul, mi s-a spus să mai aștept, fără nicio explicație. La insistența Preafericitului Patriarh Justin am fost lăsat să mă înapoiez în parohia din Milano. Nu mai vorbesc de felul în care eram tratat la frontieră când intram în țară. Și eu și soția eram controlați ca niște răufăcători. „De unde vii, bă? Din Italia. Și ce faci, bă, acolo? Sunt preot al comunității române. Și cine te-a trimis, bă?” Și așa continua un dialog penibil, care era urmat de controlul bagajului introdus de întrebări: „Ai pistoale? Ai droguri? Ai cărți religioase? Cărți religioase am, că doar am spus că sunt preot. Ce, vrei să faci propagandă religioasă la noi?” Până la urmă cerea sau lua singur din bagaj cafea sau ciocolată.

Pe plan pastoral care a fost una dintre cele mai grele probleme cu care v-ați confruntat?

Mult timp m-am luptat cu teribila și iresponsabila practică a avorturilor. Îmi amintesc că spunându-i unei doamne că în Decalog este o poruncă ce spune să nu ucizi, dânsa răspunde: “Vai de mine, nu omor nicio muscă! Dar vreun avort ați făcut? Cine mai știe, vreo zece sau chiar mai multe, că nu aveam cu ce să-i cresc”. După o lungă insistență în predici asupra gravității păcatului avortului, prin care se atentează la cel mai mare dar pe care ni l-a dăruit Dumnezeu – VIAȚA, numărul avorturilor s-a diminuat și astăzi a scăzut la minim.

 

În doar câteva rânduri am văzut greutățile prin care ați trecut, însă cum pot fi depășite momentele dificile?

Cu rugăciune, cu răbdare și punându-ți întrebarea: Domnul Hristos cum ar proceda în acest caz? Și făcând tot ce este omenește posibil pentru binele și mântuirea credincioșilor.

 

PRIMUL BOTEZ L-AM FĂCUT LA GENOVA, ÎNTR-O CASĂ

 

Dacă ar fi să punem într-o balanță împlinirile și neîmplinirile, cum ar arăta aceasta?

Prin mila lui Dumnezeu, balanța înclină spre împliniri. Desigur, neîmplinirile rămân ca planuri de viitor: construirea unei biserici cu centru social și cultural, aducerea la biserică a celor care încă nu o frecventează sau o frecventează prea puțin, cununarea cuplurilor care trăiesc fără cununie religioasă, extirparea viciului furatului. Dar împlinirile sunt evidente!

Amintesc în primul rând adunarea în jurul altarului nostru a credincioșilor români din Milano și Lombardia. Prezența unei biserici pentru persoane care nu se puteau întoarce acasă din cauza situației politice era trăită ca o binecuvântare. Mă chemau pentru slujbe și creștini români din alte orașe. Îmi amintesc că primul botez l-am făcut la Genova, într-o casă, o cununie la Varese, alte botezuri la Roma și la Treviso, slujbe lunare la Milano, Torino, Florența și Veneția. Și toată această activitate cerea jertfă din partea mea, dar și din partea familiei. Pentru slujbele de la Florența, soția, doamna preoteasă Angela, mă ducea cu mașina la un tren după miezul nopții, ajungeam la gara florentină spre orele cinci și ceva și rămâneam acolo cu oamenii străzii, până spre orele opt când se deschidea biserica unde urma să slujesc. Prima generație era fericită că poate trăi credința de acasă. După 1996, când am primit o biserică mai mare, Sfânta Maria della Vittoria, din apropierea locurilor unde Sfântul Constantin a promulgat edictul de libertate religioasă din anul 313, am împodobit-o cu iconostas și cu icoane ale sfinților români din toate regiunile istorice ale țării, pentru ca fiecare să stabilească și aici comuniunea cu sfinții de care se simțea ocrotit acasă.

În al doilea rând, este o binecuvântare înființarea primelor 35 de parohii pentru românii din Italia. Adunam creștinii dintr-o anumită localitate, începeam să slujesc pentru dânșii, îi constituiam în asociație parohială, ceream locaș de cult de la Biserica Catolică și apoi solicitam numire de preot din partea ierarhului din vremea respectivă. După sosirea preotului, care era destul de complicată de procedurile de obținere a pașaportului român și a permisului de intrare și ședere în Italia, parohia își începea activitatea de sine stătătoare. După sosirea în Italia a Preasfințitului Părinte Siluan, structura noastră, care a devenit mai întâi protopopiat și apoi vicariat al Italiei, s-a extins în toată Italia. În anul 2008 Sfântul Sinod a creat Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, care, cu cele 207 parohii, șapte mănăstiri și schituri la sârșitul anului 2014, este cunoscută, recunoscută și apreciată.

În al treilea rând merită să amintesc că am reușit să facem mai cunoscute valorile Bisericii și ale neamului românesc pe plan bisericesc și cultural. Eminența Sa Cardinalul Francesco Coccopalmerio, care acum se află la Vatican, îmi mulțumea deseori pentru faptul că am ajutat pe mulți frați italieni să cunoască și să iubească Biserica Ortodoxă Română. Și aceasta cu o lucrare continuă, care înregistra circa 40 și chiar 50 de participări anuale la întâlniri ecumenice și culturale.

 

Ce activități desfășurați în cadrul parohiei?

După activitățile religioase urmează cele culturale, care au menirea să mențină identitatea credincioșilor, să facă cunoscută cultura și spiritualitatea proprie celor născuți în Italia și să le arate poporului în mijlocul căruia trăim. Între activitățile noastre se înscriu aniversări ale unor evenimente istorice, comemorări ale unor personalități, prezentări de cărți, mostre de icoane și de pictură laică, întâlniri cu oameni de cultură din Italia și România, concerte cu artiști și coruri din Italia, România și Basarabia, concerte de muzică clasică în bazilica San Marco din oraș, prezentate de Orchestra Amiciției, coordonată de profesoara Virginia Popescu, fostă primă violonistă la Scala din Milano. Orchestra este formată din artiști români și italieni și spectacolele sale se bucură de o deosebită apreciere la nivelul orașului. Amintim și Ziua Națională, Ziua Copilului, Ziua Naţională a Costumului Tradiţional Românesc, Ziua Emigrantului, la care membrii comunității participă cu bucurie și entuziasm.

În afara parohiei, preotul și unii reprezentanți ai săi participă la întâlniri culturale și ecumenice, organizate de diferite instituții religioase și laice, de Consiliul Bisericilor Creștine din Milano, subsemnatul fiind unul dintre fondatori, și de Forul Religiilor din Oraș, dar și la prezentări în școli, biserici și centre culturale ale spiritualității ortodoxe românești.

 

CREȘTINII NOȘTRI TREBUIE SĂ CUNOASCĂ VALORILE PROPRIEI BISERICI

 

De când sunteți preot în Italia ați întâlnit persoane care s-au convertit la Ortodoxie?

Foarte puține! Câteva au venit pentru că le place frumusețea spirituală a Ortodoxiei, pentru că nu este juridică și pentru că slujbele sale se adresează nu numai cunoștinței raționale, ci favorizează cunoașterea experiențială a lui Dumnezeu, ce aduce în suflet mare bucurie. Altele, mai ales bărbați, pentru că s-au îndrăgostit de românce și, din dragoste față de acestea, care în general sunt atașate de Biserică, au trecut la Biserica Ortodoxă. Din păcate, noi nu suntem pregătiți să primim în Biserica noastră persoane din alte neamuri, din cauza limbii și a obiceiurilor care sunt specifice poporului nostru. Desigur, în Episcopia noastră avem și câțiva preoți italieni, unul chiar la Milano, dar, personal, observ o anumită greutate a celor de alte naționalități de a se integra în comunitățile noastre. Parohia din Milano va introduce în programul său celebrarea Sfintei Liturghii o sâmbătă pe lună în limba italiană. În funcție de participarea pe care o vom avea, vom lua hotărâri definitive.

Deocamdată însă este necesar să continuăm misiunea pentru recuperarea românilor ortodocși care încă participă prea puțin la viața bisericească, pentru că vin din țară fără o suficientă educație religioasă. Numai la Înviere avem circa 40% dintre aceștia, dar în duminicile obișnuite procentajul scade la 5-10%.

Cum credeți că pot face misiune creștinii ortodocși români fără a leza libertatea aproapelui?

Credincioșii noștri pot face misiune trăind cu naturalețe credința și afirmând identitatea lor în viața de toate zilele. Să se închine cum învață Biserica Ortodoxă dintotdeauna, să explice semnificația practicilor spirituale și a slujbelor, să participe la slujbe și mai ales la Sfintele Taine numai în Biserica proprie, fără să considere că este păcat să intre și să spună Tatăl nostru în altă biserică. Este imperios necesar să cunoască valorile propriei Biserici pentru a fi în măsură să dea mărturie despre ele. Trebuie evitat și complexul inferiorității și complexul superiorității. Ca atare polemica trebuie să dispară, ca și spiritul provincial care ne împinge să credem că cine vede viața altfel decât o vedem noi nu o vede bine. Valorile se impun de la sine. Ortodoxia nu constrânge pe nimeni să vină la ea. Mărturisește pe Hristos ca Mântuitor care dorește ca tot omul să vină la cunoștința Adevărului și să se mântuiască.

 

Pr. Ioan Haba,

Consilier Coordonator al Departamentului de Comunicare și Imagine

 al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 

Căutare

{{#image}}
{{/image}}
{{text}} {{subtext}}

5X1000

 

 

FTOUB Roma

Apostolia

Reportaje EORI

 
 

Cuvânt bun

Sinaxar

Vizitatori pe site

2776042