DACĂ VOI ÎNVĂȚA SĂ-L IUBESC PE APROAPELE
VOI PUTEA SCHIMBA CU ADEVĂRAT LUMEA
„Iadul este durerea de a nu mai putea iubi”
F. M. Dostoievski
Partea a III-a
Iubirea rănește, dar iubirea și vindecă
Acesta este un paradox. Unul din cele nenumărate ale iubirii Dumnezeiești. Iubirea îl învăluiește pe om, scoțându-l mereu reînnoit din angoasa lumii reci. Și pe cel care iubește și pe cel iubit – iubirea e mereu lucrătoare în ambele direcții. Dacă omul înțelege acest lucru, această taină, Îl va lăsa pe Dumnezeu să lucreze nestingherit înăuntrul său. Își va vedea toate neputințele și păcatele, le va asuma profund, și-I va cere iertare: „Da, toate sunt ale mele! Tot ce este neputință în mine, tot ce este păcat, al meu este! Tot ce este bun este al Tău, Dumnezeule. Hristoase al meu, ce Ți-am adus eu vreodată, decât ale mele păcate, ale mele neputințe? Și nu doar pe ale mele, ci și pe cele ale celor care au fost mai înainte de mine, înaintașii mei”.
Lucrarea aceasta duhovnicească, de a-i iubi și pe cei dinainte de noi (toți) nedespărțindu-ne de neputința lor, de păcatul lor, ci punându-le în fața lui Dumnezeu, este după chipul și asemănarea Domnului. Domnul Însuși, a săvârșit primul această lucrare, oferind acest schimb inechitabil: l-a scos pe Lazăr din mormânt, ca să-i ia El locul.
Domnul voiește să scoată pe fiecare om din mormântul gol al propriei sale inimi ca să-i ia El locul. Omul Îi aduce lui Dumnezeu propria neputință ca un mormânt gol. Iar El preia cu bucurie mormântul gol, ca omul să poată gusta din bucuria Învierii. Acesta e schimbul inechitabil, nedreapta dreptate a lui Dumnezeu. Domnul ia tot ce-i rău de la om și ne dă tot ce-i bun al Lui. Omul Îi dă lui Dumnezeu propriile neputințe și El îi dăruiește propria Viață. Omul Îi dă durere și El îi dă har. Omul Îi dă răutatea lăuntrică și El îi dăruiește iubirea Sa nemăsurată, îmbrățișându-l. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur spunea, în același context, atât de convingător - să nu hulim, spunând că Dumnezeu este drept!
Paradoxal deci, singura cale pentru vindecarea lăuntrică, spre a dobândi liniștea, bucuria, pacea și așezarea duhovnicească, nu este așadar izolarea de ceilalți, ci exact opusul: părtășia cu aproapele, empatia și împreună-pătimirea cu el. Atât iubesc cât pot ierta aproapelui meu! Măsura dragostei neobosite este măsura iertării și a pocăinței.
Lacrimile aproapelui să devină propriile lacrimi și bucuria aproapelui propria noastră bucurie. Aceasta înseamnă a îmbrățișa durerea celuilalt. Nu a-l judeca. Nu a ne îndepărta de el socotindu-l incomod. Sfântul Varsanufie cel Mare spunea că „aproapele este ca o oglindă în care văd mereu propriile neputințe” – cu adevărat, tot răul din mine se oglindește în aproapele, de care fug mereu. A fugi înseamnă a acutiza durerea care nu poate dispărea. A îmbrățișa durerea aproapelui se arată a fi singura și adevărata cale de vindecare și de mântuire, pentru fiecare om și pentru aproapele său.
Această cale începe de la lucruri „mici”. Mai întâi, a-l include și pe aproapele în taina propriei pocăințe. Apoi, prin rugăciune, punând viața și nevoile aproapelui mai presus de propria viață și propriile nevoi. Apoi prin smerenie. Cu cât omul se smerește mai mult, cu atât pune în fața Domnului neputința de a se schimba ori de a schimba pe cineva ori ceva. Domnul este Singurul care poate schimba cu adevărat ceva, mai ales lăuntrul tainic al unei persoane.
Lăsându-i Domnul libertatea de a lucra nestingherit în noi și în aproapele nostru, ba, mai mult, rugându-l ca El să lucreze, pentru că a Lui este vremea, vom vedea adevărate minuni. Minunea este bucurie pentru omul vindecat, dar ea nu este altceva decât firescul Minunatului nostru Dumnezeu! Tot ce lucrează Domnul este mare și minunat cu adevărat.
Singura opreliște în călătoria Lui către inima omului este propria noastră voie liberă. Domnul face toate câte voiește, dar nu și toate câte poate! De exemplu, nu poate să-l mântuiască pe om fără consimțământul lui. Domnul așteaptă liberul răspuns al omului - și-l poate schimba și mântui pe om într-o clipă. Avem pilda tâlharului celui recunoscător. Domnul poate cu adevărat să facă dintr-un om neputincios – un om virtuos, dintr-un om căzut – un om înviat, din sărac împărat dar și din împărat al întregii lumi, cel mai sărac om.
De ce ne este frică: de a trăi sau de a muri?
Omul contemporan, ca făptură slabă și schimbătoare, nu-și poate permite să uite de pocăință, de propria vindecare, de propria mântuire. În clipa când omul uită de propria-i mântuire va uita și de viața și de nevoile aproapelui său. Dumnezeu însă, cunoscând deja întoarcerea egoistă (nefirească) a omului spre sine însuși, a legat propria-i mântuire de viața aproapelui său. Și nu numai propria-i mântuire ci și propria-i împlinire în viața aceasta.
Omul nu se poate simți împlinit în izolarea nepăsătoare față de aproapele său. Tot ceea ce ideologia contemporană definește ca bucurie, fericire și pace este un abuz terminologic și duhovnicesc, pentru că nu pomenește niciodată de relația dintre propria bunăstare și cea a aproapelui. Este un îndemn la satisfacerea nelimitată a propriilor dorințe și pofte, în numele unei libertăți personale greșit interpretate și a unui sistem de valori centrat pe propria persoană. Este „firesc”, așadar, ca în societate de astăzi să nu se mai vorbească despre iertare, milostenie și slujirea aproapelui. Și chiar când ajunge să se vorbească despre aceste virtuți, aceasta se face în contextul în care oamenii care au dobândit totul în această lume nu-și mai pot găsi mulțumirea și bucuria.
Locul Domnului și al Evangheliei este luat astăzi de opiniile oamenilor de știință, medici, psihiatri și psihologi care le recomandă oamenilor îndurerați și răniți sufletește, tocmai virtuțile enumerate mai sus. Un cunoscut psiholog francez recunoștea – nu facem decât să le recomandăm pacienților învățătura filocalică, laicizată de știință, din care am scos tot ce este legat de Dumnezeu. Paradoxal, ce au recomandat părinții, îl pot vindeca pe omul de astăzi aflat într-o continuă angoasă. Ne dăm seama, că doar împlinind virtuțile creștine, omul, care are totul în această lume, își poate găsi pacea, bucuria și mulțumirea. Pentru că numai așa omul își descoperă propria natură și chemare – o întoarcere spre firesc.
Fericirea de lungă durată, Domnul a legat-o de El și de aproapele nostru, așa cum ne-a descoperit în Fericiri și așa cum au descoperit (deloc neașteptat), nu doar psihologia modernă, dar și neuroștiințele de astăzi. Suntem cu adevărat fericiți când avem o inimă curată de împătimiri, când Îl iubim pe Dumnezeu și ne punem în slujba Lui, spre bunăstarea și mântuirea aproapelui nostru.
Fără un aproape, nu voi putea fi niciodată fericit, iar ca să-l iubesc trebuie să fiu liber. Din acest motiv, Samarineanul milostiv, din parabola de la Luca, se arată a fi singurul care are grijă de aproapele căzut între tâlhari, căci a fost singurul cu adevărat liber – nerobit de lege și de prescripții, inima lui era cu adevărat liberă să iubească, chiar și pe cel neiubit de nimeni. Iubirea e cea care mă face și liber, iar libertatea mă ajută să iubesc cu adevărat, iar o bucurie mai mare ca aceasta nu există.
A sluji oamenilor nu presupune doar ceea ce se numește îndeobște milostenie. În limbaj contemporan ea presupune exclusiv un gest exterior, material, câteodată fără sensibilitate, fără inimă. În sine însuși acest gest nu înseamnă neapărat și a fi milostiv. Nu înseamnă nici că omul s-a vindecat de egoism. Păcatele oamenilor s-au transformat în boli cronice (patimi), care au nevoie de tratament îndelungat. Ca și în privința tuturor virtuților, ca să se vindece pe deplin, omul este chemat să se ridice de la simplu la complex, de la a face (din când în când) la a fi (mereu). De la a face milostenie la a fi milostiv, de la a ierta (din când în când) la a fi iertător (mereu, pretutindeni și cu oricine).
De multe ori aproapele lipsește din preajma omului, sau omului îi pot lipsi resursele materiale, atunci cea mai mare milostenie (sau milostenia prin excelență) devine cea duhovnicească, nevăzută și necunoscută. Aceasta presupune, nici mai mult, nici mai puțin, decât dăruirea propriei vieți, a propriei inimi. În ziua de astăzi mai ales, cea mai mare milostenie este aceea de a sta lângă om și a-l asculta. Asta înseamnă a-i dedica aproapelui timp.
Dacă pentru un om de afaceri timpul înseamnă doar bani, pentru omul firesc timpul înseamnă viață. Spre deosebire de milostenia materială, orice timp dăruit aproapelui este timp din propria viață, fără posibilitatea de a-l mai recupera. Aleg să sacrific timp din viața mea pentru viața aproapelui meu. Omul contemporan, deși trăiește în aglomerații urbane, înconjurat de oameni, și conectat cu întreaga lume, se simte izolat și singur – fără timp. Vrea și are nevoie să fie văzut, ascultat și înțeles. Cea mai mare milostenie pentru omul singuratic este părtășia: de timp și de cuvânt.
În ciuda celor ce se văd și se aud, Dumnezeu ne-a dăruit această viață spre bucurie. Suntem chemați să ne bucurăm de cele zidite bune și frumoase ale acestei lumi, pentru a ne deprinde a simți și a ne bucura de cele nevăzute, nestricăcioase și netrecătoare. Suntem chemați să descoperim sensul acestei vieți, să devenim capabili a pătrunde sensul filocalic (bun dar și frumos) chiar și al tuturor acelor situații sau întâmplări pe care noi îndeobște le socotim aducătoare de tristețe și urât. Să trecem de la bucuriile trecătoare la cele veșnice.
Viața nu este o condamnare. Viața este o binecuvântare! Dar, omul căzut are o grea neputință, paradoxală: îi este atât de frică de moarte, încât fuge chiar și de viață din dorința de a trăi. Viață însă, fără Dumnezeu, nu există. De aceea este necesar pentru om să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu chiar și atunci când nu-l înțelege. Neînțelegerea nu se datorează Cuvântului, ci stării omului în acel moment. De aceea iubitorii de Dumnezeu (sfinții) se încredințau lui Dumnezeu întru toate. De aceea și Sfântul Ioan Evanghelistul îi caracterizează cu o singură frază: „aceștia sunt cei care merg după Miel oriunde se va duce” (Apoc. 14, 4).
Darul (sau fapta bună) cel mai de preț, pe care omul îl poate aduce lui Dumnezeu, și (indirect) omului, este credința, încrederea și credincioșia față de Hristos și de Cuvântul Său. Și acestea trei, una sunt. Fără una din ele iubirea omului, pentru Dumnezeu și pentru om, nu este deplină. A-L urma pe Domnul oriunde merge nu poate duce la moarte, tristețe și deznădejde. Aceasta pentru că Dumnezeu este nu doar opusul tuturor acestora ci și singurul care are puterea în Cer și pe Pământ să le facă pe toate. Nu numai să transforme apa în vin ci și boala în sănătate, întunericul în lumină și moartea în viață.
Un Stareț binecuvântat spunea: „Toată viața mea în mănăstire am încercat să pun frâne, să opresc obștea ca să mai și stea puțin”. Nevoința omului timpurilor noastre este chiar aceasta: a pune frână vieții zilnice pentru a (mai) avea timp și pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Ba chiar și pentru el însuși și propria familie (afară de care nimeni nu-i este mai aproape). Timp pentru a mai zăbovi și cu Dumnezeu și cu familia și cu aproapele. Timp pentru a-L mai auzi și pe Dumnezeu, și pe cei din familie și pe aproapele. Timp pentru regăsirea lui Dumnezeu și a noastră a tuturor în El. Aceasta este cea mai mare nevoință, cel mai mare dar făcut lui Dumnezeu și oamenilor. Acesta are puterea de a schimba lumea, căci jertfindu-și timpul pentru Dumnezeu și pentru oameni, omul își jertfește propria viață. Și iubire ca aceasta, mai mare nu este.
† Atanasie de Bogdania
