Preoteasa Ioana Apetrei - 4 ani de la trecerea la cele veșnice

(2018 – 2022)

Pe Ioana (Vrânceanu la acel timp, devenită prin căsătorie Apetrei), am cunoscut-o în anul 2008 la Guidonia când am făcut o misiune în Postul Mare de pregătire a Sfintelor Paști. Atunci, împreună cu alte prietene de credință, a chemat la bisericăpe toți românii pe care îi cunoștea. De atunci am ținut legătura și s-a instaurat o relație duhovnicească și de nedespărțit. Ioana s-a adăugat parohiei de la Fonte Nuova unde a fost o misionară și o slujitoare râvnică. Povestea adesea despre bunica ei, care îi transmisese credința din copilărie, care era mereu îmbrăcată în costum popular și care, după liturghia duminicală, vizita bolnavii din sat. Această imagine i-a rămas profund impregnată în suflet și se asemăna bunicii sale în port și fapte, maestră a credinței primilor pași, pe care o visa adesea și de la care încă primea pilde de învățătură.

A dorit foarte mult să facă misiune la închisoarea Rebbibbia, institutul feminin. Pentru mai bine de 10 ani a fost prezentă săptămână de săptămână, dând o mărturie edificatoare și încurajatoare fetelor care se găseau acolo în suferință. Împreună cu viitoarea ei nașă de cununie, Doina Ilașcu, au demonstrat prin mărturia vieții proprii că este posibil, într-o lume injustă (cum era caracterizată de fetele restricționate) să trăiești cu corectitudine și onestitate. A prezentat prietenilor italieni câteva fete care fuseseră în închisoare, pentru a putea lucra. Cineva a întrebat-o: „Nu te temi să prezinți astfel de persoane la cunoscuții tăi care au încredere în tine? Dacă vor greși din nou aceste fete?” Ea a răspunse că înainte să prezinte fostele deținute oamenilor, le prezenta mai întâi Maicii Domnului spre schimbare și întărire într-o nouă viață.

Îi plăcea să cânte la strană și era interesată de studiul biblic din parohie. Avea o agendă unde își nota lucrurile care o zideau.  S-a implicat din 2012 în misiunea săracilor de la Monterotondo. Avea multă răbdare și asculta pe fiecare sărac în parte. Justifica pe aceștia și pe cei din închisoare, aducându-le circumstanțe atenuante și totodată dădea slavă lui Dumnezeu spunând: „Noi suntem prea-fericiți că nu suntem în locul lor.” Distribuia hrana caldă și le citea celor prezenți din „Cărarea Împărăției” a părintelui Arsenie Boca. A fost nașă la peste 11 copii din parohie și avea harisma împăcării celor ce erau în tensiuni familiale. Mergea, mai ales duminica, la frații supărați și îi asculta, îi sfătuia invocând Evanghelia și cele auzite în biserică, întrebându-i dacă acele lucruri sunt reale și de crezut pentru ei. Era imposibil ca interlocutorii să nu se rușineze și să nu se îndrepte, reconciliindu-se. O dată, ieșind de la o familie, o așteptau câțiva frați să meargă într-o altă misiune. Poarta (având arc) a izbit-o în frunte. Ea a spus surâzând, în ciuda vânătăii din frunte: „Diavolul s-a supărat pentru că am vorbit prea mult despre Dumnezeu în această familie care nu îL cunoștea!”

Era o persoană foarte curată și transparentă și de aceea relaționa foarte ușor cu multă lume. Avea o forță de credință care îi impresiona pe italienii unde a lucrat de-a lungul timpului. Pe mulți i-a adus la slujbele din parohia noastră ortodoxă. Pe alții i-a adus la povățuire duhovnicească, căci se găseau în momente critice și de nedepășit. A organizat sfeștanii în familiile italienilor. Făcea pelerinaje de 4 ori pe an la Sfântul Nicolae, incluse momentele dificile sau de decizie din viața ei. Avea o încredere nezdruncinată în Sfântul de la Bari, cel ce „a câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate”. Numele copilului care ulterior l-a dobândit, a fost inspirat de la numele sfântului ei mult iubit. La Bari cunoștea o familie de italieni care o considerau ca pe fiica lor și o găzduia și ospăta nu numai pe ea, ci și pe toți pelerinii care o însoțeau de fiecare dată. Avea „priză” la toți pe care îi întâlnea, mai ales la preoți și maici de mânăstire. La București avea o bună cunoștință, pe părintele Gheorghe Dogaru, prin care a înlesnit pictarea icoanelor iconostasului nostru și a bisericii de la Monterotondo. A povestit mai multe întâmplări miraculoase referitor la aducerea personală a icoanelor din România. Întreținerea mașinii o făcea de câteva ori pe an, parcurgând mii de kilometri între Italia și România, între Roma și Focșani. Ioana se ocupa cu împodobirea iconostasului și a icoanelor sfinților sărbătoriți în ajunul tuturor sărbătorilor și Praznicelor împărătești.

Parcă se grăbea să facă cât mai multe lucruri, presimțind că firul vieții nu îi va fi foarte lung. Își dorea din tot sufletul să aibă o familie. În 2015 am avut în Postul Crăciunului un cântăreț, Marian Glica (actualul părinte și consilier al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului), care ulterior a prezentat pe Ioana a noastră lui Alexandru Apetrei, din Bacău. Alexandru a venit în Italia și s-au căsătorit în 2017.  A fost preoțit în același an. Ioana s-a îmbolnăvit de o răceală gravă. Fiind gravidă nu a luat decât paracetamol (ca să nu dăuneze sănătății copilului). Când s-a dus după câteva luni a fost diagnosticată cu un cancer la plămâni. Când Nicolae s-a născut, în ciuda placentei ce conținea celule canceroase, acesta s-a născut perfect sănătos. A fost sub observație la spitalul „A. Gemelli”[1] pentru 2 săptămâni, apoi din nou internată, boala a avansat și în cele din urmă a trebuit să fie intubată. Plămânii nu au făcut față (metastază). Iubind-o mult pe Maica Domnului, în ziua de 8 august, în Postul Dânsei, a fost chemată de Dumnezeu în odihna Sa veșnică. Parastasul a avut loc la Monterotondo pe 10 august, fiind prohodită de PS Siluan, PS Atanasie de Bogdania, împreună cu un sobor de 17 preoți și 2 diaconi. Înmormântarea preotesei  a avut loc duminică, 12 august 2018, în localitatea Româneşti, comuna Bereşti-Tazlău din judeţul Bacău.

În final aș dori să subliniem că a fost o tânără model pentru toți tinerii ortodocși, care ar avea ochi să vadă un astfel de exemplu și, totodată (precum sfânta Parascheva), o creștină matură, demnă de a fi numită maica preoteasă Ioana, pentru înțelepciunea și discernământul de care a dat dovadă în ultima parte a vieții ei, dar mai ales referitor la cum a știut să înfrunte propria-i boală, dând ea confort și întărire celor care o vizitau.

Va rămâne veșnic în amintirea noastră. Dumnezeu să o odihnească cu drepții Lui!

 

Preot Bogdan Petre