Lectura lunii - Omul doririlor Duhului 

 

 

Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Iosif în Omul doririlor Duhului vorbește Despre lucrarea lăuntrică a omului cu referire la câteva scrieri ale Sfântului Simeon Noul Teolog. După cum știm, sfântul a trăit între 949 și 1022, „perioadă care era încă puternic marcată de curentul iconoclast, care nega în mod indirect venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, întrupat din Fecioara Maria”[1]. Ce însemna aceasta? Dacă eu cred că Hristos S-a întrupat și a ridicat firea adamică la starea cea dintâi, înseamnă că eu lupt să mă înduhovnicesc, caut să îmi umplu sufletul și trupul, întreaga ființă, de harul Sfântului Duh pe care-l primesc mai ales prin Sfânta Împărtășanie. Trupul și sufletul meu au vocația și posibilitatea de a se umple de energiile necreate și de a lucra o „perihoreză în Hristos”. După cum există o între-pătrundere între Persoanele Preasfintei Treimi, și după cum firea divină și firea umană sunt unite în Domnul, tot așa și „întreaga noastră persoană – trup și suflet, excluzând orice împărțire și egoism, devine locaș dumnezeiesc”[2]. Așadar, miza este imensă. Pe de o parte lumea mă scurge de puteri și mă slăbănogește, uneori eu însumi nu mă hrănesc decât cu roșcove și sunt un subnutrit spiritual, iar Domnul îmi spune că am vocația regală de a fi fiu al Său, de a mă hrăni cu El și de a trăi în El. Pentru timpurile de azi, este mare lucru.

La răscrucea dintre primele două milenii „omul îl căuta pe Dumnezeu cu totul altfel decât o facem noi astăzi, … prin încercarea de a-L include în toate aspectele vieții sale. Demnitari, monahi sau țărani, toți se îndeletniceau cu rugăciunea lui Iisus și urmăreau să ajungă la liniștire sau isihie”[3]. Opusculul prezent își vădește importanța și în aceea că descrie succint aspecte din viața acelor timpuri, ceea ce pentru noi poate fi o oglindă care ne arată cum arătăm pe dinlăuntru.

Mănăstirea Studion a evidențiat rolul monahismului urban, căci a zămislit pe acei bătrâni „îndelung încercați în războiul cel dinăuntru și ajunși la o anumită treaptă a discernământului”; aici a trăit și Sfântul Simeon cel Evlavios sau Studitul care i-a fost părinte sfântului Simeon și pe care Noul Teolog l-a cinstit atât de mult încât a și fost exilat pentru aceasta. Bătrânul său a fost copist, a compus un Discurs ascetic, primea spovedania laicilor pentru care se ruga și îi sfătuia. Din legătura cu Gheronda, Sfântul Simeon „ne oferă elemente foarte precise cu privire la paternitatea duhovnicească”.

Prima grijă a creștinului „este să-și aleagă un Părinte duhovnicesc”, iar lucrarea se face prin rugăciune. „Să nu-l căutăm cu rațiunea, cu inteligența, nici plimbându-ne din loc în loc, ci să ne rugăm: <<Ascultă cu înțelegere și nu dori să te îndreptățești pe tine însuți; ci smerește-te înaintea lui Dumnezeu…>>”[4]. Părintele duhovnic „trebuie să aibă anumite calități: să fie un martor ocular al luminii dumnezeiești, pentru a o putea arăta și celor care vin la el”[5]. Din cauza acestui fapt anevoios, se poate naște îndoiala că „Dumnezeu ar putea să nu-i asculte rugăciunea”, de aceea „milostenia, faptele milei și postul trebuie să însoțească rugăciunea celui care cere un Părinte duhovnicesc”[6].

Este bine „să știm că nu putem trăi fără un Părinte duhovnicesc, iar odată ce l-am găsit, să-l ascultă în toate”, pentru că prin el ne vorbește Dumnezeu: „Lipește-te (de părintele duhovnicesc) cu orbire, cu credință, cu frică și cu dor, ca să fii împreună cu Hristos Însuși, ca să te învrednicești să te unești prin el cu Însuși Hristos și să te faci copărtaș și comoștenitor al slavei și împărăției Sale veșnice și să-L lauzi și să-L slăvești împreună cu părintele Lui și cu Preasfântul Duh”[7].

Lui se cade să îi dezvăluim „toate stările noastre duhovnicești”. Dacă ne vin gânduri de judecată asupra lui, „Dacă îl vei vedea mâncând împreună cu desfrânatele, cu vameșii și cu păcătoșii (Mt. 9,11), să nu gândești nici un lucru pătimaș și omenesc, ci socotește-le pe toate nepătimașe și sfinte și, atunci când îl vezi pogorându-se la patimile omenești, înțelege cu mintea ceea ce a spus: M-am făcut tuturor toate, ca pe toți să-i dobândesc”.

În acele timpuri spovedania monahilor și a multor din creștini era zilnică, ceea ce înseamnă că atenția la simțuri și la gânduri era considerabilă. Părintele duhovnicesc „trebuia să fi primit mai întâi el însuși iertarea de la Dumnezeu, căci dacă nu a fost iertat, cum va putea să dea iertare altora?” De asemenea, el se cade să trăiască într-o „stare lăuntrică de smerenie aproape permanentă”, care se învață prin spovedania sa personală. Apoi, „se cuvine ca să se întrebe fără încetare ce face pentru fiii săi, dacă își pune viața pentru ei”, așa cum a făcut Moise pentru evrei și Sfântul Pavel pentru cei din neamul său [8].

În capitolul „Șapte gânduri pentru om” autorul ne introduce în câteva Elemente de antropologie simeoniană; acestea sunt: Zidirea omului, Raiul, Căderea, Omul pământesc, Mântuirea în Hristos, Omul ceresc, Mântuirea sau vederea lui Dumnezeu. Antropocentrismul biblic este teocentric, căci „Îl plasează pe Dumnezeu în inima omului, și pe om în inima lui Dumnezeu, prin actul Întrupării”[9]: „Singur omul dintre toate cele vizibile și inteligibile a fost făurit ființă dublă de Dumnezeu, având trup alcătuit din patru elemente, simțire și respirație, prin care se împărtășește din aceste elemente și trăiește în ele, și suflet înzestrat cu minte, material și incorporal unit cu acesta în chip negrăit și neiscodit și amestecat cu ele în chip neamestecat și necontopit”[10].

Paza poruncilor divine este un semn al evlaviei omului față de Domnul: „dacă iubești cu adevărat pe Dumnezeu și rămâi în iubirea Lui (Ioan 15,9), nu vei fi stăpânit niciodată de vreo patimă (…), sufletul unit prin iubire cu Dumnezeu nu poate fi târât spre poftele și dorințele trupului, și nici spre alte pofte (…), fiindcă pornirea inimii lui sau mai degrabă toată înclinarea voinței lui e legată de dulcea iubire a lui Dumnezeu”[11].

Cu referire la Căderea adamică, Sfântul explică întrebarea Domnului: „Adame, unde ești?” așa: „înțelege-te pe tine însuți, învață-ți goliciunea! Vezi de ce veșmânt și de ce slavă te-ai lipsit! (…) Ca și cum l-ar fi îndemnat zicând: Hai, cugetă, nenorocitule, hai, ieși de unde te-ai ascuns! De Mine crezi că te poți ascunde? Spune: am păcătuit!”[12]. Dacă Adam ar fi avut îndrăzneala curată de a-și fi recunoscut vina, „dacă s-ar fi pocăit, n-ar fi fost izgoniți, n-ar fi fost osândiți, n-ar fi fost condamnați să se întoarcă din pământul din care au fost luați”[13].

Consecințele mari ale căderii a presupus „pierderea slavei, luminii, familiarității cu Dumnezeu, nemurirea și simțurile duhovnicești”. Iar cu privire la cele pământești, se spune: „Ce este, de fapt, această viață, acest chip și această realitate a vieții duhovnicești, dacă nu acea manieră de a învăța să îndrăznim din ce în ce mai mult să biruim răul din noi?”[14]. Iar biruința se lucrează „prin asceză și despătimire”, „pocăință și lacrimi”.

Imitarea lui Hristos „nu însemnează doar a-L urma, ci a umple viața noastră cu viața Lui, dar și a Lui cu a noastră, a ne dărui viața pentru El, a-L primi pe Dumnezeu în inima noastră, și a intra noi înșine în viața lui Dumnezeu, în inima Dumnezeu-Omului”[15]. Din cauza faptului că „omul nu a știut să păstreze harul de a-L vedea pe Dumnezeu față către față, Dumnezeu Însuși va veni să-l vadă pe om și se va lăsa văzut din nou de către el”[16]. Pe fondul celor spuse „scopul creștinismului este să ceară ajutor de la Cel milostiv să dezrădăcineze răul din inima sa”. „Așadar, ce este mântuirea noastră? Se întreabă Sfântul. Și răspunde: Iisus, Hristosul”[17].

Este de aleșat la inimă noastră cum Înaltpreasfințitul interpretează versetul: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11,28): „Pe oricine primește Hristos și odihnește, vindecă, iartă, împacă cu Sine, iubește”.

Marea lucrare a pocăinței înseamnă „prezența neîncetată în mintea și în inima omului a dumnezeiescului har al Sfântului Duh”[18]. La momentul la care omul Îl cunoaște pe Hristos, el devine conștient de cine este, doar stând în fața Lui, iar „punând păcatul nostru asupra lui Hristos care îl ridică pe Cruce, în loc să se îngreuieze Crucea devine mai ușoară, ne vedem păcatele și în același timp ne slobozim de ele”[19].

Toate aceste citate pe care vi le așezăm înainte sunt frânturi din opera Sfântului Simeon care ne sunt oferite ca și meditații și hrană sufletească pentru Postul Mare care ne stă înainte prin osârdia Părintelui nostru Mitropolit.

 

Părintele Cristian Prilipceanu,

Coordonatorul Departamentului Misiunii din cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei