Câteva aspecte cu privire la  Unirea Principatelor Române din 1859 – detalii inedite

Această Unire a fost una dintre cele mai înțelepte înfăptuiri ale poporului român. Noi am mai făcut o unire, cea din 1918, dar atunci au fost alte circumstanțe. Ne-am raliat de partea puterilor învingătoare și aproape totul după a decurs în favoarea noastră. În 1859 existau destul de multe lucruri potrivnice: nu aveam o economie foarte bună, nu aveam armată proprie, nu aveam un stat independent, o parte din Europa ne era ostilă. Cu toate acestea, Mica Unire, așa cum este cunoscută în istoria noastră, reprezintă o realizare crucială în desăvârșirea statalității noastre moderne, situându- ne în contextul de a fi creatori de istorie: propria noastră istorie. Un alt aspect important este acela că și alte popoare europene, la mijlocul secolului al XIX-lea, au încercat să-și creeze state naționale. Așa a fost, de pildă, Germania, care a reușit o unire după ce a trecut mai întâi prin trei războaie, sau Italia care a trebuit să se implice în două războaie, o revoluție și vreo patru plebiscite. La noi, prin Providență Divină, statalitatea modernă s-a realizat cu ajutorul diplomației având pe atunci în jur de patruzeci de politicieni foarte bine instruiți în acest sens și de ce nu să nu-i numim și patrioți. Noi ne-am unit prin diplomație. Ideea unirii celor trei provincii românești a existat cu ceva timp în urmă. Ea  a prins contur odată cu Revoluția lui Tudor Vladimirescu(1821) și mai ales în timpul mișcărilor din 1848, este adevărat, doar în programele neoficiale și în adunările populare. Până la aceste evenimente unirea românilor, chiar dacă nu exista politico-teritorial (pentru doar câteva luni în 1600 sub Mihai Viteazul), ea se păstra prin unitatea de limbă, cultură, credință religioasă și tradiții strămoșești. Marele poet național Mihai Eminescu afirma: „ Independența este suma vieții noastre istorice”. Putem să considerăm, pornind de la această reflecție, că Unirea constituie, în același timp, o sumă a vieții noastre istorice. Evenimentul din 1859 este un moment de mare înțelepciune, pentru că ce ne-a caracterizat până la acesta  se prezintă mai degrabă ca o neunire. Toate lucrurile bune întâmplate în istoria noastră modernă au plecat de aici. Românii au avut atunci două soluții devenite chiar teorii alternative: a omului nou și a politicii faptului împlinit. Analizând-o pe prima, memoria istorică ne prezintă o clasă politică a timpului cu totul și cu totul excepțională. Aceasta este cea care a realizat Revoluția de la 1848, Unirea de la 1859 și Războiul de Independență de la 1877-1878. Cine erau? Desăvârșirea culturală a unor personalități din Principatele Române la școli de renume din străinătate (mai ales din Occident) a început, este adevărat, cu multă dificultate datorită controlului otoman și țarist foarte scrupulos, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea: Dimitrie Cantemir și stolnicul Constantin Cantacuzino au absolvit cursurile Academiei Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, filială a Universității din Padova, Italia. După ce, în 1829, a căzut monopolul economic al Imperiului Otoman asupra Provinciilor românești, din 1830 au putut pleca în Occident la studii mai mulți tineri și oameni de cultură. Dintre aceștia menționăm: frații Ion și Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu etc. Lista poate continua cu exponenții Junimii: Titu Maiorescu, părintele mișcării intelectuale menționate (urmează cursurile Academiei Tereziene din Viena, luându-și licența în litere și filosofie la Sorbona, iar mai târziu, tot la Paris, pe cea în drept), Mihai Eminescu a fost student la Facultatea de Drept și Filosofie din Viena între anii 1869-1872, iar în următorii doi ani, la Berlin etc. Chiar marele istoric Nicolae Iorga își va continua studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig. Tot aici îi putem aduce ca exemple pe mareșalul Alexandru Averescu cu studii la Torino, pe Ion I.C. Brătianu și Take Ionescu cu studii la Paris, pe Iuliu Maniu cu studii la Budapesta și Viena și exemplele ar putea continua. Vechile centre universitare din Franța, Germania, Austria de astăzi și Italia, prin tinerii formați acolo și apoi întorși în țară, au început construcția României Moderne. Este cunoscut faptul că, la început, acești pașoptiști au căpătat o oarecare aroganță prin plecarea lor în străinătate: îmbrăcămintea ca în Occident (Titu Maiorescu: forme fără fond), foloseau adesea în cadrul conversațiilor în limba română cuvinte din alte limbi, mai ales din cea franceză ( bonjour și de aceea au fost numiți ironic bonjouriști) etc. Cu toate acestea, când s-au întors în țară, nu au adus doar această infatuare, ci și idei noi de organizare a unei statalități moderne, de înființare a unor instituții de învățământ dintre cele mai importante (cazul lui Kogălniceanu, care a început, pentru prima dată, să țină un curs de istorie a românilor în cadrul Academiei Mihăilene). Au pus bazele mai multor înfăptuiri progresive în zona socială și de sănătate. Cunoșteau cel puțin patru limbi străine. Într-un cuvânt, au dat un avânt deosebit societății românești de atunci spre modernizare.

 

Conjuctura externă.

În mare judecând, aceasta a fost una favorabilă. Dar să analizăm mai cu atenție ce s-a întâmplat.

 În urma înăbușirii revoluțiilor pașoptiste, la 1 mai 1849, s-a semnat așa numita Convenție de la Balta-Liman între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, prin care se reglementau situațiile politice din cele două Principate Dunărene. Moldova și Muntenia erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitatea Imperiului Otoman, dar sub protectorat țarist. Influența otomană în Principate a crescut prin semnarea acestui Tratat. Practic, se stipula faptul că, Sfaturile boierești nu mai puteau numi domnitorii locali pe viață, ci ei urmau să fie numiți de Înalta Poartă pe un termen de 7 ani. Semnarea documentului a dus la numirea lui Barbu Dimitrie Știrbei ca domnitor al Munteniei și a lui Grigorie Alexandru Ghica în vechiul scaun domnesc al Moldovei. Convenția a fost lovită de nulitate odată cu izbucnirea Războiului Crimeii, în timpul căruia Principatele Române au căzut sub ocupația militară austriacă.

Ce a fost Războiul Crimeii? (1853-1856). A însemnat un conflict armat între Imperiul Țarist, pe de o parte și o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, al celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei și a Imperiului Otoman, pe de altă parte. Acest război este considerat unul religios fundamentat pe drepturile pelerinilor creștini(catolici și ortodocși) la Locurile Sfinte din Palestina și Israel. În realitate, a fost o bătălie între Rusia și Franța în ceea ce înseamnă sfera de influență a fiecăreia în zonele dunărene și ale Mării Negre. Încă din secolul al XVIII-lea sultanul a semnat un firman prin care catolici i din Orient erau sub protecția Franței, iar ortodocșii sub influența Rusiei. În 1850 sultanul a căzut de acord cu Napoleon al III-lea cu privire la Biserica Sfintei Fecioare din Betleem de la altarul căreia catolicii puteau să predice. Țarul însă, nemulțumit, a trimis un delegat la Înalta Poartă cerând să se schimbe această decizie. La insistențele țariste sultanul cedează și în 1852 semnează un firman secret prin care se valida că ortodocșii au supremație totală și la Betleem. Când au sosit pelerinii catolici a izbucnit conflictul. De fapt, marile puteri menționate nu doreau altceva decât să-și întărească pozițiile strategice la gurile Dunării, lucru înțeles repede de Austria care deținea controlul aici. În numele protecției acordate ortodocșilor, Rusia ocupă Principatele. În cele din urmă, Imperiul țarist pierde Războiul și se ajunge la Tratatul de Pace de la Paris (1856). Astfel, Țările Române au intrat sub protecția aliaților, iar Moldova a primit înapoi sudul Basarabiei (Ismail, Bolgrad și Cahul), ocupat de ruși încă din 1812. Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franța a fost zdrobită de Rusia în războiul ruso-prusac.

În urma Tratatului de Pace de la Paris(1856), Principatele Dunărene, Moldova și Valahia, rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană dar sub protectoratul tuturor celor șapte mari puteri garante (un aspect pozitiv, pentru că Principatele nu mai puteau fi ocupate de una dintre forțele militare ale timpului datorită acordului dintre ele). Un fapt deosebit este acela că în timpul discuțiilor de la Paris, ministru de externe francez, Alexandru Walewski (fiul Mariei Walewski și al lui Napoleon Bonaparte), s-a ridicat și a spus răspicat: „Românii vor să se unească”. Bineînțeles, mulți s-au împotrivit în primă instanță: Austria (interesul cu Transilvania și Bucovina de Nord), Anglia (mai mereu a fost împotriva noastră și s-a împotrivit acum din motive economice-comerciale, piața sa de desfacere a produselor fiind Imperiul Otoman iar dacă statele aflate în componența acestuia ar fi devenit independente, ar fi trebuit să intre în legătură cu fiecare piață în parte, lucru destul de dificil), Imperiul Otoman și Rusia. Așadar, singurul nostru aliat a fost Franța, care pe baza principiului autodeterminării statale(numit și Principiul Națiunii), dorea ca prin unirea Principatelor să-și asigure influența la Gurile Dunării, atât ca securitate, cât și din punct de vedere economic. Intenția era și aceea de a diminua influența Austriei în zonă și credea că este mult mai ușor să facă aceasta printr-un principe a celor două Provincii favorabil politicii franceze. Napoleon al III-lea gândea ca Principatele Române să devină un tampon în fața expansiunii rusești, austriece și otomane. Unirea reprezenta, astfel, soluția Franței de a avea influență în zonă. De unde această dorință de expansiune a Franței? Problema este mai veche. După încheierea războaielor legate de Revoluția Franceză și a celor napoleoniene s-a dorit o reconfigurare a forțelor europene pentru asigurarea unei păci mai îndelungate pe continent. În acest sens s-a ținut un congres la Viena în 1815 prezidat de omul de stat Klemens Von Metternich. Într-un final Franța pierde toate teritoriile câștigate în urma războaielor napoleoniene iar Rusia și Austria își măresc configurația teritorială. Anglia și Austria sau împotrivit cu vehemență Unirii (mai ales Austria), nefiind de acord cu Napoleon al III-lea în ceea ce privește Principiul Națiunilor. Practic, Franța plătea o poliță la ceea ce s-a întâmplat în 1815. Deciziile adoptate prin Tratatul de Pace de la Paris prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanția colectivă a celor șapte puteri europene (Franța, Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Regatul Sardiniei, Turcia și Prusia). S-a hotărât, de asemenea, convocarea unor adunări ad-hoc pentru a se vedea dorința românilor cu privire la unire și s-a înființat o Comisie europeană de monitorizare a acestor evenimente elective. Din nefericire, Comisia avea sediul la București și de aceea se vor întâmpla falsurile grosolane la adunările ad-hoc din Moldova. Pe lângă clasa politică românească de excepție, noi am beneficiat din plin și de sprijinul diplomaților francezi cum a fost la Iași consulul francez Victor Place, trimis de Alexandru Walewski.

 

Climatul intern și rolul Bisericii în cadrul evenimentelor de la 1856-1859

La începutul secolului al XIX-lea, Tudor Vladimirescu cerea colaborarea cu Divanul Moldovei „ca unii ce suntem de un neam și de o lege”. Conștiința unității românești se afirmă cu și mai multă putere mai ales în cursul Revoluțiilor din 1848, prin Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Augustin Treboniu Laurian, Aron Pumnul, Aaron Florian și alții.

Am menționat mai sus rolul major pe care l-a jucat clasa politică românească în realizarea Unirii de la 5/24 ianuarie 1859. De fapt, aceasta era formată, în mare parte, din revoluționarii pașoptiști refugiați în Occident după ce Revoluțiile de la 1848 au fost înăbușite în sânge de cele două Imperii: Țarist și Otoman. Mulți dintre ei nu au rămas în străinătate, ci s-au întors, aducând un bagaj semnificativ de cunoștințe, idei și viziuni complexe și moderne.

La Convenția de la Balta-Liman, cum notam deja, printre multe alte hotărâri, s-a stabilit și ca Domnii să nu mai fie numiți de clasele boierești pe termen nelimitat, ci să fie desemnați direct de către Poartă pe o perioadă de șapte ani. Așa a fost numit în Moldova, Grigorie Alexandru Ghica, iar în Țara Românească, Barbu Știrbei. Cel dintâi a promovat o politică mai liberală, pe când cel de-al doilea a militat pentru o viziune conservatoare. Astfel, în Moldova s-a elaborat o lege a presei în baza căreia s-a dezvoltat o activitate gazetărească, amintind apariția mai multor reviste ca: Steaua Dunării, scoasă și redactată de Mihail Kogălniceanu, Dacia Literară,Naționalul, Zimbrul ș.a.

Un rol important l-a jucat propaganda unionistă întreprinsă de către liderii partidei naționale în cele două Principate și în străinătate. Activitatea desfășurată în ,,diaspora”, mai ales în Franța, a cunoscut mai multe direcții: apeluri către opinia publică europeană; evidențierea programelor politice în publicații ca: România Viitoare( 1850, Paris), Junimea Română (1851), Republica Română, (1851, Paris, 1853, Bruxelles); afilierea la „Comitetul Central Democratic European”, cu sediul la Londra, care urmărea declanșarea unei revoluții europene; constituirea la Paris a unui comitet cu deviza: „Dreptate, Fraternitate, Unitate”. Toată această campanie unionistă a necesitat mari costuri, încât politicienii de atunci au trebuit să facă importante sacrificii materiale. De pildă, I.C. Brătianu s-a remarcat prin vânzarea moșiei soției sale pentru a asigura unele dintre resurse.

Un aport cu totul deosebit la realizarea acestui măreț deziderat național l-a adus Biserica Ortodoxă din cele două Principate. La acel moment, din punct de vedere administrativ, cunoștea următoarea organizare: două Mitropolii, a Moldovei având două eparhii sufragane (Roman și Huși) și a Ungro-Vlahiei (Țara Românească) cu trei episcopii subordonate (Râmnic, Argeș și Buzău). În scaunul mitropolitan de la București se găsea mitropolitul Nifon Rusăilă (1849-1875) iar în cel de la Iași vrednicul de pomenire mitropolit Sofronie Miclescu. Pe lângă această organizare eparhială se întâlnește și o mare varietate de mănăstiri și schituri, multe dintre ele închinate locurilor sfinte (Muntele Athos, Muntele Sinai) sau patriarhiilor orientale (Alexandria, Ierusalim, Antiohia). Mănăstirile închinate erau conduse, în cele mai multe dintre cazuri, de egumeni greci ca reminiscență a perioadei fanariote.

Dacă în Țara Românească evenimentele s-au petrecut cu o oarecare moderație, în Moldova situația a ajuns la tensiuni de neînchipuit. Odată cu Tratatul de Pace de la Paris din 1856 au expirat și mandatele de șapte ani a celor doi domnitori, iar Poarta va desemna doi caimacani (locțiitori de domni): în Moldova pe Teodor Balș, iar în Țara Românească pe Alexandru Ghica. Mă voi opri mai detaliat asupra a ceea ce s-a întâmplat în Moldova, pentru că, după cum notam, aici au existat frământări dintre cele mai intense.

 Un mare centru unionist a luat ființă la mănăstirea Socola din Iași unde egumen și director al Seminarului de aici era Filaret Scriban. Împreună cu Neofit Scriban, fratele său și profesor la aceeași instituție de învățământ, au condus o adevărată ofensivă de susținere a unirii dintre cele două provincii românești. Neofit Scriban alături de rectorul Melchisedec Ștefănescu de la Huși, viitor episcop de Roman, au ținut mai multe cuvântări pro-unire și au publicat mai multe articole în acest sens: Unirea și neunirea Principatelor,Foloasele Unirii, Unirea românilor, Jertfă pentru unirea Principatelor. Însă cel mai mare dușman al antiunioniștilor în frunte cu caimacanul Teodor Balș a fost mitropolitul Sofronie Miclescu. La început, trebuie să recunoaștem, a avut o politică șovăielnică în ceea ce privește unirea și acest lucru s-a întâmplat datorită influențelor antiunioniste care, într-o oarecare măsură, ajunseseră să-l convingă, că, o legislație comună poate retrograda Mitropolia Moldovei la rangul de simplă episcopie. Fără a fi subiectiv, aș dori să precizez următoarele: Nu știu cât de mult se va fi gândit mitropolitul la poziția sa personală, dar sunt convins că a ținut seamă de trecutul Bisericii din această parte a țării noastre unde exista o mitropolie amintită printr-un document, „Ectesis Nea”, încă de la 14 septembrie 1386 și recunoscută oficial de Patriarhia Ecumenică în timpul marelui domnitor Alexandru cel Bun la 26 iulie 1401. Mai mult decât atât, în timpul păstoririi lui Gheorghe Movilă s-a obținut, din partea locțiitorului de patriarh ecumenic Meletie Pigas, o oarecare autocefalie a Bisericii din Moldova, urmând ca dependența de Patriarhia ecumenică să fie mai mult onorifică(de a păstra aceleași dogme, de a respecta hotărârile Sinoadelor Ecumenice, aceleași canoane etc.) și nu una juridico-administrativă prin care se impune alegerea unor ierarhi în scaunele vacante. Cu alte cuvinte, se respingea categoric amestecul Constantinopolului în treburile interne ale acestei Biserici locale. Numai recunoașterea alegerilor de ierarhi și actele de înscăunare ale lor se mai eliberau din vechea capitală a Bizanțului, acordându-i-se, pe această cale, doar un primat de onoare. Așadar, cred că, Sofronie Miclescu dorea să nu înscrie o pagină neagră în istoria Bisericii moldovenești ca cel sub care s-a desființat Mitropolia Moldovei și de aici și atitudinea refractară față de Unire în primă instanță, dar nicidecum că în suflet nu ar fi dorit împlinirea importantului deziderat național. Incertitudinea a fost rezolvată cu sinceritate și măiestrie diplomatică de consulul francez la Iași, Victor Place. După o lungă discuție, în care nu au lipsit argumentele credibile, mitropolitul, fiind convins de veridicitatea promisiunilor diplomației franceze, a devenit unul dintre cei mai fervenți susținători ai proiectului unificator.

După ce la Tratatul de Pace de la Paris s-a hotărât convocarea adunărilor ad-hoc, la sfârșitul lunii mai 1856 se va forma la Iași un comitet care își propunea să organizeze și să coordoneze mișcarea unionistă din Moldova, stabilind cinci puncte principale: unirea într-un stat simplu și nu de natură federală cum s-a hotărât la Convenția de la Paris din 1858 (se dorea un stat cu parlament și guvern comune și cu un singur domnitor); autonomie ni s-a dat; neutralitate ni s-a dat, parlament de uniune națională, reprezentativ nu prea ni s-a dat(din el trebuiau să facă parte reprezentanți din toate stările sociale). Un lucru foarte important care s-a cerut acum a fost prinț străin. Se întreabă unii și astăzi de ce s-a insistat pe acest amănunt. Nu se găsea un domn bun pământean? Trebuie remarcat simțul patriotic futuristic al conducătorilor politici de atunci. Au gândit pe etape: la început unirea, dar după, ne este absolut necesară independența. Pentru realizarea acesteia din urmă era nevoie de o protecție solidă a marilor puteri, sau măcar a unora dintre ele. Cu un domn pământean rămâneai cu o țară izolată și oricând în pericolul unei intervenții teritoriale nedorite. Prințul străin însă, putea să se înrudească în marile familii imperiale sau regale și în felul acesta s-ar fi garantat statalitatea în esența ei (unire și independență).

Anul 1857 a fost unul hotărâtor, atât pe plan intern cât și extern, pentru realizarea momentului istoric al Unirii Principatelor. Cum menționam, politica antiunionistă din Moldova, condusă în primă instanță de Teodor Balș și susținătorii săi, a încercat să corupă membri din sânul clerului în frunte cu mitropolitul Sofronie Miclescu. Datorită atitudinii unioniste a acestuia din urmă s-a ajuns la un mare litigiu între autoritățile politice și reprezentanții Bisericii. Guvernul și episcopul Meletie al Hușilor, un fervent susținător al curentului antiunionist, l-au chemat pe mitropolitul Sofronie să semneze o scrisoare de mulțumire către Poartă pentru numirea lui Balș. În schimbul acestui gest i se promitea că nepotul său, Calinic Miclescu, egumen la mănăstirea Slatina, va fi înaintat la treapta de episcop al Romanului. Cei doi însă, au refuzat categoric și de aceea oamenii caimacanului au pornit o furibundă campanie de denigrare a lui Sofronie în rândurile clerului cu ideea de al compromite. Calinic Miclescu a fost scos din funcția de egumen la Slatina de către prefectul de Fălticeni sub acuzația că a tulburat poporul prin ideile sale unioniste.

În ianuarie 1857 s-a emis firmanul prin care se hotăra să fie convocate adunările ad-hoc, atât în Moldova cât și în Muntenia. Mai înainte de toate trebuiau organizate alegeri pentru trimiterea de deputați în aceste adunări. Puteau fi aleși ca deputați membri din rândul clerului (mitropolitul prezida ședințele, urmat de ierarhii sufragani, doi egumeni din partea mănăstirilor neînchinate și închinate, câte un preot pentru fiecare oraș-reședință episcopală), din cadrul marilor și micilor proprietari, din categoriile de orășeni și țărani. La 10 februarie, însă, s-a iscat un alt conflict între Teodor Balș și Sofronie Miclescu. Congresul de Pace de la Paris (1856) a hotărât retrocedarea a trei județe (Cahul, Ismail, Bolgrad) din sudul Basarabiei, teritoriu încorporat în Imperiul țarist încă din 1812. Caimacanul dorea să includă aceste zone sub autoritatea canonică a episcopului Meletie, dar mitropolitul a organizat un Consistoriu bisericesc pentru cele trei județe, punându-l în fruntea acestuia pe arhimandritul Filaret Scriban. Văzând ce se petrece, consulul francez Victor Place, la 12 februarie îi scrie contelui Walewski, înștiințându-l de ingerințele politicului în Biserica moldovenească, de defăimările aduse lui Sofronie și de situația canonică a celor trei județe. Tensiunile s-au mai domolit în urma morții neașteptate a lui Teodor Balș, la 17 februarie 1857.

Locul fostului interimar din Moldova a fost ocupat de către un alt antiunionist declarat și instrument docil al Porții, Nicolae Vogoride. Acesta a continuat lupta de denigrare a mitropolitului moldovean inițiată de predecesorul său și campania acerbă împotriva realizării Unirii celor două Provincii românești. De ce făceau aceasta? Se pare că au primit asigurări din partea sultanului Abdulmecid, că, dacă rezultatul alegerilor va fi potrivnic Unirii li se va da domnia pe viață.

La 20 martie 1857, Vogoride dă ordin ca sudul Basarabiei să fie pus sub oblăduirea canonică a Episcopiei Hușilor. Sofronie Miclescu rămâne tare pe poziții și alcătuiește o scrisoare-protest, la 22 martie, în care condamnă cu argumente puternice amestecul politicului în viața internă a Bisericii. La 26 martie, mitropolia Moldovei emite actul de organizare al Consistoriului pentru Biserica din sudul Basarabiei, condus de arhimandritul Filaret Scriban, care a rămas în această funcție până în mai 1857. După această ultimă dată, noul caimacan va porni o luptă și mai aprigă de defăimare a bătrânului mitropolit, atât pe plan intern cât și extern. În primul rând, cu prilejul alcătuirii listelor electorale, autoritatea politică a cerut imperios lui Miclescu să-i excludă pe frații Scriban. În urma refuzului, caimacanul a hotărât eliminarea monahilor de la procesul electiv, tocmai pentru ai marginaliza pe cei doi. Sofronie argumentează că toată această tevatură este o încălcare a firmanului sultanal și îl trimite, în aprilie, pe Neofit Scriban la București pentru a înștiința Comisia europeană de toate abuzurile făcute. S-au făcut presiuni asupra familiei ierarhului moldovean, amenințând, încă odată, cu îndepărtarea din egumenia mănăstirii Slatina a nepotului acestuia, Calinic Miclescu.

Disperarea lui Vogoride îl va determina să grăbească desfășurarea alegerilor pe considerentul că va obține un rezultat antiunionist. După îndepărtarea călugărilor de pe listele electorale, a urmat din partea caimacanului o altă divagație pentru atingerea scopului scontat. A încurajat pe egumenii mănăstirilor neînchinate să nu participe la vot. Țin să precizez că, în Moldova, în perioada de care ne ocupăm, erau 38 de mănăstiri închinate și 12 neînchinate. Prin eliminarea a 38 de monahi se intenționa să nu se completeze numărul aferent aprobării listelor electorale și astfel, să se fraudeze alegerile, considerându-se că clerul este dezinteresat de ceea ce se întâmplă sau antiunionist. Mitropolitul, însă, a fost de neclintit. La 24 martie trimite o circulară tuturor mănăstirilor, prin care le cerea egumenilor ca în termen de douăzeci de zile maxim, să se înscrie pe listele electorale. Egumenii mănăstirilor închinate răspund, la rândul lor, printr-o înștiințare, la 28 martie, că nu au binecuvântare de la ierarhii de care aparțin să participe la procesul electiv. După părerea mea, a fost o acțiune mai înainte prestabilită, datele fiind evident mult prea apropiate și cu imposibilitate ca în patru zile să se ia legătura cu episcopii greci din muntele Athos, Sinai sau din Alexandria, Ierusalim și Antiohia. În cele din urmă Sofronie a câștigat bătălia, toți egumenii mănăstirilor închinate fiind pe listele electorale. Înnebunit de ceea ce se întâmplă, Vogoride se întâlnește cu mitropolitul pentru a-l convinge, măcar pe frații Scriban să-i îndepărteze din procesul electoral. Ierarhul nici nu a vrut să audă și atunci caimacanul îl destituie pe Filaret Scriban din funcția de director al Seminarului de la Socola și din cea de egumen al mănăstirii omonime dar și de președinte al Consistoriului bisericesc pentru cele trei județe din sudul Basarabiei, fiind înlocuit cu arhimandritul Vladimir Suhopan. Acesta însă, nu a primit binecuvântarea lui Sofronie și este nevoit să se reîntoarcă la mănăstirea sa din Doljești, în funcție rămânând tot Filaret pentru o perioadă de timp.

Toate aceste presiuni vor conduce la sosirea reprezentanților Comisiei europene de la București (Talleyrand, reprezentantul Franței, Benzi al Regatului Sardinia și Henry Bulwer din partea Marii Britanii) în capitala Moldovei. Au dialogat cu frații Scriban la Socola înțelegând și susținând argumentele lor unioniste. La 10 aprilie 1857 mitropolitul a primit o amplă scrisoare de felicitare și susținere din partea partidei unioniste din Moldova, care l-a încurajat să persiste în atitudinea unionistă și să reziste presiunilor guvernului.

Paralel cu acțiunile pe plan intern contra lui Sofronie, caimacanul decide să acționeze și pe cel extern, făcând demersuri la Constantinopol pentru acuzarea, defăimarea și chiar demiterea sa. Campania lui Vogoride a fost susținută de reprezentanții habsburgilor, englezilor și ai Imperiului Otoman, de aceea reprezentantul Austriei la Iași, Gödel-Lannoy, într-o scrisoare adresată ministrului de externe de la Viena opina că este foarte important ca mitropolitul să nu mai fie de partea unioniștilor și chiar să se ia măsuri severe împotriva lui.

La 19 aprilie 1857 Vogoride obține sprijinul patriarhului  ecumenic Chiril al VII-lea (ajutor acordat după câteva consistente pungi cu galbeni) și acesta îi trimite o scrisoare lui Sofronie care nu face deloc cinste unei înalte fețe bisericești. Îl numește nedemn de ceea ce este și incompatibil cu scaunul ierarhic pe care îl reprezintă datorită poziției sale unioniste. Patriarhul îi cere autoritarist să revină de partea guvernului și să nu se mai implice în campania pentru unirea Principatelor, altfel va fi judecat de Consistoriul patriarhal și chiar îndepărtat din scaun („va lua măsuri mult mai energice”). Răspunsul mitropolitului este magistral, dovedind multă cultură și dragoste de țară, o verticalitate până la martiraj și o identificare incredibilă cu năzuințele neamului în care s-a născut și din care face parte. Așadar, își argumentează nevinovăția și afirmă că dacă ar fi trebuit să fie judecat, judecarea sa trebuie să se facă după legile țării iar destituirea din scaunul mitropolitan, folosită pentru a-l amenința, stătea în decizia Bisericii locale din Moldova și nicidecum în atribuția celei  constantinopolitane. Sofronie Miclescu accentuează foarte sugestiv autonomia și autocefalia Bisericii Moldovei, lucru pe care îl va aprofunda și mai mult, la 13 mai 1857, pentru diplomații de la Iași sprijinitori ai Unirii, arhimandritul Neofit Scriban într-o, Notă, iar în iunie același an, tipărea la Paris Scurtă istorie și hronologie despre Mitropolia Moldovei, în care dovedea neatârnarea acesteia față de Constantinopol, conchizând: „Acestea sunt drepturile Mitropoliei Moldovei, necontestate de veacuri; însă cu părere de rău vedem că în împrejurările de față care au a hotărî soarta țărilor române, patriarhul de Constantinopol se face unealtă pentru apăsarea acelor ierarhii și a țării”. Se pare că patriarhul ecumenic, mânat fiind de interesele materiale, nu a ținut cont de argumentele lui Sofronie și a hotărât îndepărtarea sa din scaun. Nu s-a întâmplat datorită intervenției providențiale a reprezentantului Franței (Thouvenel) la Constantinopol. Vogoride a ridicat problema destituirii mitropolitului și în fața guvernului, fără însă a obține sprijinul miniștrilor, afectând chiar și tabăra antiunionistă. Hatmanul Alexandru Mavrocordat, deși antiunionist convins s-a declarat împotriva îndepărtării lui Miclescu din scaun, afirmând ,,că s-a mers prea departe”. Furios, caimacanul a amenințat că va organiza un consult de medici care să constate că mitropolitul „și-a pierdut mințile”. Consternat, Victor Place scria: „ Cred că nu se poate califica astfel de procedee decât spunând că este o nebunie. Avem acum măsura de ce este capabilă fatala administrație care apasă asupra Moldovei.”

Înfrânt pe toate fronturile, lui Vogoride nu i-a mai rămas decât să falsifice alegerile pentru adunarea ad-hoc, grăbindu-le și fixându-le între 7 și 10 iulie 1857. Dar, mai clar, în ce a constat frauda? În primul rând listele electorale s-au alcătuit subiectiv după bunul plac al caimacanului, fiind înlăturați mulți dintre susținătorii Unirii, mai ales clerici. Apoi, Vogoride a apelat la ceva și mai imoral. A trimis cu diferite misiuni diplomatice pe o parte din reprezentanții marilor și micilor proprietari dar și ai orășenilor care erau înscriși pe listele electorale, culmea, mai toți cu viziuni unioniste. A trecut la șantaje și amenințări și de asemenea, păstrând o strânsă legătură cu reprezentanții Porții avea girul acestora în a falsifica numărul voturilor în favoarea antiunioniștilor. I s-a promis de către marele vizir domnia pe viață dacă va reuși să scoată în adunarea ad-hoc mai mulți deputați împotriva Unirii. Toate aceste amănunte se cunosc în urma unei trădări făcute de nimeni alta decât de soția caimacanului, Cocuța Vogoride (Ecaterina Conachi). Aflăm din însemnările timpului că aceasta era îndrăgostită de pârcălabul Fălciului, Alexandru Ioan Cuza. De altfel, simțind că alegerile sunt fraudate, el și-a înaintat demisia din funcția pe care o deținea. Folosindu-se de slăbiciunea femeii a reușit să intre în posesia mai multor scrisori compromițătoare care făceau parte din tendențioasa corespondență dintre Vogoride și marele vizir, cu promisiuni ascunse și diferite, ca scop, de hotărârile de la Paris din 1856. O parte din cuprinsul corespondenței menționate a fost publicată în presa timpului, mai ales în cea de la Bruxelles. Acesta a fost argumentul definitoriu pentru restul Puterilor garante în ceea ce privește grosolana fraudare a alegerilor. De altfel și clerul constatând falsul, boicotează alegerile neprezentându-se la vot: la Iași din 142 de preoți înscriși pe liste au votat 3, la Roman din 25 au votat 4, iar la Huși din 28 au votat 9. Sofronie Miclescu nu a participat nici el la alegeri „care nu sunt în stare a răspunde scopului Tratatului de la Paris” și s-a retras la Cucuteni.

La 10 iulie 1857, mitropolitul a trimis Comisiei europene de la București un memoriu-protest prin care solicita invalidarea alegerilor frauduloase. La 23 iulie același an, în urma repetatelor proteste ale românilor, Franța, Rusia, Prusia și Regatul Sardiniei au decis ruperea legăturilor cu Poarta pentru refuzarea anulării alegerilor. Toate aceste presiuni au condus la, așa intitulata, întâlnire de la Osborne (9 august 1857) între regina Victoria a Marii Britaniei și Napoleon al III-lea al Franței. Aici și acum au fost invalidate alegerile, constatându-se evidenta fraudare a lor și s-a cerut Imperiului Otoman refacerea listelor electorale. Sub presiunea internațională, guvernul de la Istanbul a fost nevoit să cedeze. La 12 august 1857 a dispus ținerea unor noi alegeri. Votările pentru desemnarea deputaților din partea clerului s-au făcut în 29 august. Godel Lannoy, reprezentantul Austriei la Iași arăta într-un raport că „egumenii de la mănăstiri și preoțimea au ales, sub influența mitropolitului, pe cei mai notorii deputați unioniști”. Într-un final, din adunările ad-hoc în Moldova făceau parte mitropolitul Sofronie Miclescu ca președinte după datină, apoi cei doi ierarhi sufragani Nectarie Hermeziu Sotiriopoleos locțiitor de episcop la Roman și Ghenadie Șendrea locțiitor de episcop la Huși. Pe lângă acești trei membri de drept au fost aleși doi deputați din partea mănăstirilor neânchinate (arhiereii Filaret Scriban de la Socola și Calinic Miclescu de la Slatina) și trei deputați din partea clerului din orașele-reședințe de eparhii (Neofit Scriban la Iași, Melchisedec Ștefănescu la Huși și Dimitrie Matcaș la Roman. Restul clerului de mir și monahal nu a avut dreptul să participe la alegeri.

În Țara Românească a existat o atmosferă mai detensionată, cred și pentru că la București activa acea Comisie europeană de monitorizare a evenimentelor electorale. Mitropolitul Nifon Rusăilă, președintele adunărilor ad-hoc de aici, împreună cu episcopii săi sufragani: Climent la Argeș, Filotei la Buzău și Calinic la Râmnicu-Vâlcea au predicat în favoarea Unirii dând mai multe pastorale cu îndemnuri unioniste. Filotei al Buzăului a păstrat o permanentă legătură cu Neofit Scriban pe parcursul adunărilor ad-hoc din cele două provincii românești, schimbând informații prețioase cu privire la alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza atât în Moldova cât și în Muntenia. Au mai fost aleși arhimandriții Atanasie Stoenescu de la Sadova și Ieronim de la Bistrița din partea egumenilor mănăstirilor neînchinate, iar din partea clericilor din orașele-reședințe eparhiale Iancu Sachelarie din București, Constantin „protonotariul” episcopiei Râmnicului, Vasile Serea „catihetul” de la Buzău și Constantin Iconomul de la Argeș.

În Moldova ședințele Adunării ad-hoc au început pe data de 22 septembrie cu slujba Te-deumului și cu admirabila cuvântare de deschidere a mitropolitului Sofronie Miclescu: „moldo-românii de astăzi sunt toți totuna. Ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credință, un Dumnezeu”. S-a compus și o rugăciune pentru Unire (se pare că autorul este însuși mitropolitul). La 7 octombrie 1857, în a șaptea sa ședință, adunarea ad-hoc s-a pronunțat asupra unirii. „ Doriți unirea?” i-a consultat pe deputați președintele Adunării, Sofronie Miclescu. Protocolul ședinței consemnează că: „ întreaga adunare se ridică și se reașează de trei ori strigând Unire! Unire! Unire! Mitropolitul, președinte al Adunării afirmă: Unirea este declarată și votată prin ședere și ridicare, după care s-a trecut și la votarea nominală.” Trebuie notat aici un fapt mai ciudat. Nu se știe de ce locțiitorul scaunului de episcop la Roman, Nectarie, a votat împotriva Unirii. A rămas contrariat chiar și Sofronie de gestul său. Clericii nu l-au înțeles. Unii au afirmat că i s-a promis scaunul de episcop titular la Roman de către antiunioniști dacă va susține politica lor. Cine mai știe?! Tot în această ședință Mihail Kogălniceanu a propus spre adoptare un proiect de rezoluție în 5 puncte: Unirea într-un singur stat simplu care să se numească România, autonomie, neutralitate, parlament reprezentativ și prinț străin. La problema autonomiei a intrat și cea a recunoașterii neatârnării Bisericii Ortodoxe Române și înființarea unei autorități sinodale centrale, idee care va fi foarte mult dezbătută în timpul domniei lui Cuza, dar care se va materializa, pentru prima dată, în parte în 1872 și definitiv în 1885 prin declararea autocefaliei Bisericii străbune. La ședința din 4 noiembrie 1857, Adunarea a votat, în unanimitate, o rezoluție în acest sens.

În adunarea electivă, care a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domn, clerul a fost reprezentat numai prin mitropolitul Sofronie, în calitate de președinte al ei.

La București, ședințele Adunării ad-hoc s-au deschis pe 30 septembrie 1857. Și aici acestea au fost prezidate de mitropolitul locului care la începutul lucrărilor ține o admirabilă cuvântare din care răsună până astăzi mesajul Unirii: „ Priviți-vă domnilor și veți vedea că toți sunteți români. Toți avem o patrie înainte. Să nu ne întrecem decât prin practicarea virtuților.” S-a hotărât, de asemenea, unirea cu Moldova.

Mitropolitul Nifon și cei trei sufragani ai săi au făcut parte și din Adunarea electivă a Țării Românești. Ședința din 24 ianuarie 1859 a fost prezidată de ierarhul menționat și a proclamat domn pe Alexandru Ioan Cuza. O importantă delegație, în frunte cu episcopul Climent al Argeșului, s-a deplasat la Iași, prezentând lui Cuza actul de alegere ca domn al Țării Românești. La sosirea acestuia în București, la începutul lunii februarie 1859, a fost întâmpinat cu mare însuflețire de populație, în frunte cu slujitorii altarelor.

Din cele expuse constatăm că Unirea Principatelor a fost foarte importantă pentru înfăptuirea marelui deziderat de la 1918. Ea s-a realizat datorită unității de limbă, credință, tradiție, cultură, existentă din veacurile primare între toate teritoriile locuite de strămoșii noștri, unitate care a fost păstrată și valorificată providențial într-o unire politico-administrativă. Conjunctura externă ne-a avantajat, mai ales prin poziția Franței, împăratul Napoleon al III-lea mandatând niște oameni cu adevărat responsabili și diplomați, capabili de a gestiona situația destul de delicată din cele două Principate, cu precădere din Moldova.

Ierarhii și clerul de aici au adus o contribuție importantă, în unele cazuri decisivă, la realizarea Unirii celor două țări române, prin trimiterea de pastorale, prin articole și apeluri în presa timpului, prin participarea în Divanurile Ad-hoc și în Adunările elective dar mai ales prin credința sinceră în Dumnezeu și în lucrarea Sa de unificare a ființei românești.

 

Pr. dr. Iustin Androne

 

Foto credit: alba24.ro

Căutare

5 X 1000

 

I fondi del 5 per mille saranno utilizzati per diverse attività sociali: l'aiuto ai bambini e ai poveri, la cura dei senzatetto e dei malati, etc.

Scrivi anche tu sulla dichiarazione dei redditi il C. F.: 97558250581

 
 
 

Urgența Coronavirus

 

Merinde pentru Suflet

 

 
 

San Lorenzo dei Romeni

 

Asociația San Lorenzo dei Romeni ONLUS este o asociație social-filantropică, non profit și apolitică, în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, care a fost înființată cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop SILUAN, în anul 2009.

 
 

Apostolia

FTOUB Roma

 

Misiunea Sfântul Ierarh Nicolae

Misiunea Sfântul Ierarh Nicolae

 
 

Facebook

 

Știri din viața Eparhiei

 

Nepsis

NEPSIS

 
 

Reportaje EORI

 
 

Vă Recomandăm

Agenda/Diario pentru tine!ri 2020/2021

 Calendarele Eparhiale 2021

Calendar 2021 pentru familia ta

Calendarul Tuturor Sfinților 2021

Tinerii ortodocși

Numărul total de vizitatori

12502841