Pedagogia Postului Mare

 

Multe sunt foloasele postirii, în general, dar deosebite sunt foloasele Postului Mare sau „al păresimilor”, ce premerge prăznuirea Învierii Domnului. Felul în care sunt rânduite duminicile ce străjuiesc vremea Postului Mare ne dezvăluie rostul pedagogic al acestei perioade ce prevede nu doar înfrânarea de la bucate, ci ne propune o adevărată reciclare sau „reformatare” a sufletului și a minții, ce pierd, prin păcat, orientarea și rostul date lor din facere.

Duminica „izgonirii lui Adam din Rai” ne pune înainte condiția căderii și urmările ei: îndepărtarea de Dumnezeu Cel Viu, prin nevederea Lui și ne(mai)auzirea glasului Lui, pierderea caracterului nestricăcios și nemuritor al trupului care, de acum înainte, gustă stricăciunea și moartea.

Prima duminică a Postului, numită cea „a biruinței dreptei credințe asupra tuturor ereziilor (rătăcirilor), ne pune înainte importanța vitală de a cunoaște adevărata credință, adică cea descoperită nouă de Însuși Dumnezeu, pentru a nu mai căuta la „dumnezei străini” și pentru a nu mai cădea în tentația de a ni-L imagina pe Dumnezeu după mintea noastră nevăzătoare. Cunoașterea și mărturisirea lui Dumnezeu „precum Este” înseamnă, pentru cel credincios, privilegiul de a se închina, întru cunoștință, preacuratului Său Chip (icoană) și siguranța de a merge pe calea vieții, însoțit de o călăuză ce îl duce, în siguranță, la destinația dorită – Împărăția Cerurilor.

Duminica a doua a Postului, numită „a Sfântului Grigorie Palama”, ne readuce aminte că devenirea noastră întru credință nu se reduce la a cunoaște pe Dumnezeu Cel Viu doar teoretic și intelectual, ci se împlinește în contemplarea Lui în lumina cea necreată, ce izvorăște din însăși Ființa Sa. Chipul ce se cinstește în icoană devine viu și luminos celui care se curățește de urmările căderii adamice – ce a dus la pierderea vederii lui Dumnezeu. Duminica aceasta ne propune răspunsul concret și autentic la foamea după imagine, după vizual sau după cinematografie, ce caracterizează generația actuală și nu numai, care e de-a dreptul vrăjită, până la dependență și înrobire, de dispozitivele cu ecran, în special de telefon și de computer. Mintea celui doritor după imagine se satură doar prin contemplarea Chipului (Icoanei) Celui după Care a fost creat. Dar, pentru a ajunge la aceasta, avem nevoie de vindecarea de paralizia sufletească – la care ne-a adus căderea din Rai – asemenea slăbănogului pomenit de Evanghelia acestei duminici (Mc. 2, 1-12).

A treia dumini că a postului, numită „a Sfintei Cruci”, ne arată calea spre contemplare: luarea propriei cruci, în fiecare zi, și urmarea cu nădejde a lui Hristos, Care „neputințele noastre a luat și boalele noastre le-a purtat” (Mt. 8, 17). Această duminică este ca o culme străjuită de Crucea Domnului. Urcușul pe culme cere efort, perseverență și strădanie, după propriile puteri. Presupune poticniri, căderi, ridicări și momente de cumpănă. Dar, odată ajunși în vârf, se întrezărește deja finalitatea propriei căi. Tot așa, cel care a postit până în această duminică – ce marchează jumătatea Postului –, odată ajuns la umbra Crucii, întrevede deja biruința ce-l așteaptă pe tot cel care-și ia crucea și urmează lui Hristos – Învierea.

Duminica a patra a postului, numită „a Sfântului Ioan Scărarul”, ne pune înainte puterea credinței care – chiar și când se clatină, precum cea a tatălui fiului lunatic (cf. Ev. Duminicii, Mc. 9, 17-32) –, dacă e însoțită de post și rugăciune, își arată darurile ei binefăcătoare și vindecătoare: izbăvirea de surzenia față de cuvântul lui Dumnezeu și dezlegarea limbii noastre, pentru a putea relua dialogul cu Dumnezeu, precum o făcea odinioară Adam în Rai. Sfântul Ioan Sinaitul, numit și „Scărarul”, ne pune înainte „scara dumnezeiescului urcuș” de la cele pământești la cele cerești, scară ce duce, prin ascultarea lui Dumnezeu, prin pocăință și prin lepădarea patimilor ucigătoare de suflet, la blândețe și simplitate, la nerăutate și la smerita-cugetare, virtuți ce deschid, prin rugăciune, calea spre despătimire și spre „învierea sufletului înainte de învierea cea de obște”.

A cincea duminică a postului, numită „a Cuvioasei Maria Egipteanca”, ne descoperă antidotul deznădăjduirii ce dă târcoale sufletului stăpânit de patimi. Pilda vieții Sfintei Maria Egipteanca, ce se citește la denia de miercuri seara din săptămâna a cincea a Postului, ne înfățișează iubirea lui Dumnezeu Care, prin lucrarea harului Său, poate ridica sufletul chiar și din cea mai mare cădere și îl poate curăți, prin pocăință, până la desăvârșire. Astfel, la bună-voirea omului de a se izbăvi de patimile ce-l robesc, Domnul adaugă harul Său și, treptat, îl liberează din chingile ce-l țin legat.

Sâmbăta ce precedă Intrarea Domnului în Ierusalim, numită și „a învierii lui Lazăr”, ne descoperă puterea Fiului Omului de a ne învia din morți și, totodată, felul în care se va întâmpla „învierea cea de obște”, „când morții vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25). Domnul ne arată că are puterea de a interveni și de a schimba deznodământul tragic al morții lui Lazăr, chiar și la patru zile după ce acesta a fost pronunțat. Asemenea poate face și pentru oricare dintre noi...

Prin toate cele ce ni se pun înainte, în chip pedagogic, de-a lungul primelor șase săptămâni ale postului, ni se lucrează pământul inimii și al sufletului, pentru ca și noi să venim în întâmpinarea Mântuitorul nostru, spre a-L însoți de-a lungul Săptămânii Sfintelor Sale Pătimiri și spre a ne împărtăși de biruința Sa asupra păcatului și a morții, prin a Sa Înviere.

Să-l întâmpinăm, așadar, și noi, pe Biruitorul morții, în duminica a șasea a postului, și să ne deschidem inima și sufletul, ca El să poată intra în viața noastră, și să-I strigăm, zicând: „Osana, Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului!”

Cu anticipate urări de mult folos duhovnicesc tuturor celor care merg pe calea Postului,

 

†Episcopul Siluan

 al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei