Alege limba:

SĂ SPĂLĂM ÎN LACRIMI DUREREA APROAPELUI

Lacrimile vărsate aici, le șterg îngerii Domnului de pe ochii suferinței, ca dincolo, să fie pietre nestemate pe care se zidește Împărăția.

 

E greu să guști din iubirea lui Dumnezeu dacă nu guști din iubirea cuiva pe care îl vezi de aproape. E greu să guști din bunătatea lui Dumnezeu, dacă nu guști măcar puțin și din bunătatea aproapelui. E greu să guști din mângâierea lui Dumnezeu, dacă nu guști din mângâierea pe care ți-o aduce cel de lângă tine. Avem nevoie de un aproape cu care să împărțim durerea ori bucuria, rănile adânci din inimă (adesea nevindecate), ori zâmbetul, îndreptat (câteodată cu disperare) către cineva.

E greu să porți slăbiciunile fratelui tău, să-l iubești așa cum este și să i te dăruiești. Dar și mai greu este să spălăm în lacrimile propriei pocăințe cele ce el nu a reușit să-și vindece.

Lumea de azi, din păcate, denaturează dragostea adevărată față de aproapele. Contextul lumii secularizare de astăzi lovește în mod agresiv dragostea autentică, o denaturează și o schimonosește, ducând (atât de înșelător) spre o falsă-unică concluzie, cumplit vătămătoare: voi pleca, las totul, nu mai pot, nu (îl) mai suport, mă voi despărți. Chipul lui Dumnezeu (Iubirea), icoană cu care sunt pecetluite sufletele ce vin în această lume, dragostea cea adevărată, este înlocuit cu alte chipuri,  înșelătoare, care ne fură atenția de la adevărata virtute și ne despart de aproapele. Aproapele care ar trebui să ne fie pricină de mântuire, devine pricină de despărțire și ruptură adâncă.

De cele mai multe ori fugim de durerea adusă de aproapele nostru în inimă și în suflet. E limpede totuși că, cu cât fugim mai mult de rana pricinuită, aceasta nu face decât să se adâncească, și în el, și în noi. Dacă am zăbovi puțin și am înțelege că disprețuirea aproapelui, adesea agresivă, nu este altceva decât suferință ascunsă, care chinuie lăuntrul celui bolnav, am pricepe ce înseamnă „datori suntem, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși, și să nu căutăm (doar) plăcerea noastră”. (Rm. 15, 1).

Este multă suferință  în lumea aceasta, dar și multă milă din partea lui Dumnezeu! Este multă durere, dar și multă iubire de la El. În adâncul „iadului”  acestor  multe suferințe și dureri, Dumnezeu însă se coboară în inima suferindă, în străfundurile tainice, omului însuși necunoscute, dar pe care El le dorește și le caută spre a le face Sieși locaș.

Ce aș putea face eu? Cum pot să vindec în celălalt ce nu am reușit a tămădui nici măcar în adâncurile propriei neputințe? Aș putea începe prin a asculta și a mă face împreună-purtător al durerii lui. Aș putea dezlega măcar un nod din frânghia ce leagă crucea aproapelui și să-l leg de a mea - căci în Cruce este ascunsă o mare taină! Crucea este într-adevăr și suferință și durere. Dar, oare nu spun și Scriptura și Părinții că prin a săruta crucea, îmbrățișând suferința și durerea ei, primim har peste har? Dacă eu nu știu să o îmbrățișez, nu-l pot ușura pe aproapele meu.

Domnul este cel ce preschimbă, în chip tainic, gustul amar al vieții mele (și a fratelui meu). Gustul amestecat cu moarte, în gust înmiresmat de viață acoperită de harul mereu înnoitor al Învierii. Prima înviere se trăiește mereu lângă cineva. Lângă cineva care a învățat că oamenii se nasc și viază lângă alții, și prin alții. Lângă cineva care a înțeles că în inimă, aproapele poate trăi dar poate și muri. În mult prea multe inimi el deja a murit… Poate că a venit vremea să trăim taina Învierii pornind de la noi înșine, din iadul egoismului împietrit al inimii noastre, rugând pe Domnul să învie mai întâi pe aproapele nostru în inima noastră.

Parcă prea repede se ia astăzi decizia neinspirată de a se despărți de aproapele. Se tot caută acea dreptate, mereu personală! Realitatea ne dovedește însă că dreptatea personală rupe comuniunea cu ceilalți. Iubirea unește, dar urmărirea dreptății personale desparte și ne îndepărtează și de oameni și de Dumnezeu. Nedreptatea doare foarte mult! Cât de greu este să treci peste nedreptate … aproape imposibil. Eu am dreptate, el (ea) nu – răsună mereu ca un ecou în adâncurile inimii suferinde. Dar oare nu „dreptatea” ne-a scos din Rai? De ce dar o tot căutăm, și încă, cu atâta ardoare?! Oare nu Adam a fost primul dintre noi care și-a adus dreptatea ca argument în fața Celui care este Adevărul și Viața, și a pierdut viața veșnică? Prin „dreptate”?

Din păcate (dar și din fericire!), nedreptatea de zi cu zi nu poate fi îndreptată cu altă nedreptate! Ea poate fi doar asumată cu și din iubire! Altfel, nu face decât să adâncească rănile sufletelor noastre. Doar ce iubesc - vindec, ce iert – tămăduiesc, ce pocăiesc – mântuiesc, ce îmbrac în haina lacrimilor – devine piatră de temelie pentru Rai.

Cred că soluția cea mai lucrătoare, într-o lume lovită de durere, este răbdarea! Doar răbdarea poate vindeca rănile timpului, lăsând spațiu prezenței lucrătoare a lui Dumnezeu. Dacă am reuși să învățăm ceva, cât de puțin, în această vreme de cernere, este că Dragostea se naște din răbdare – cine rabdă mult, mult și iubește! Doar răbdarea și smerenia ne vor dezvălui (încet dar sigur) sensul mântuitor al durerii noastre sau a aproapelui nostru. Să nu uităm că Domnul deja a purtat durerea noastră, a tuturor, iar noi, la rândul nostru, doar prin răbdarea noastră vom mântui sufletele noastre (Lc. 21, 19).

Sfântul Isaac Sirul spunea: Când se înmulțește răbdarea în sufletele noastre, e semn că am primit în ascuns harul mângâierii. Fără răbdare și încredere în Hristos totul pare de netrecut, orice încercare cât de mică (sau mare) a vieții, pare fără sens, totul se năruie, cade în neant. Suferința fără dragoste în Hristos este adevărată nebunie. În loc să scoată sufletul din iadul deznădejdii și să-l vindece, îl adâncește și mai mult și-l zdrobește. Sfântul Porfirie spunea: Răbdarea este iubire și fără iubire nu poți avea răbdare.

Omul încercat (și școlit) de durere, cunoaște din experiență belșugul de har ce țâșnește din inima rănită de nedreptățile vieții și ale aproapelui. Aproapele să mă nedreptățească și eu totuși să-l iubesc! Dacă învăț să îmbrățișez nedreptatea aceasta dureroasă, să duc crucea cu bucurie, să o iubesc chiar, așa grea cum este, primesc har peste har! Devin izvor de har vindecător, dătător de viață pentru cel de lângă mine. Oare poate fi bucurie mai mare decât a-l vedea pe cel ce mă ura odinioară schimbat de har, vindecat, îmbrățișându-mă și cerând iertare…? Mai mult, luminat de acea lumină cu care Hristos îmbracă pe tot fiul risipitor ce se întoarce la iubirea Lui și a aproapelui…?

Din situațiile imposibile doar Domnul ne poate scoate! Este cu totul inutil a căuta soluții lumești la probleme mai presus de lumea aceasta văzută! Soluțiile lumești nu fac altceva decât să adâncească despărțirile și să creeze alte nedreptăți. Ceea ce astăzi pare de netrecut, mâine cu siguranță va trece. Ceea ce este astăzi despărțit, mâine va deveni unit. Ceea ce este astăzi durere, mâine va deveni bucurie. Ceea ce astăzi n-am putut, mâine vom putea împlini! Să nu deznădăjduim niciodată! Nu pentru că ar fi păcat! Ci pentru că nu este nevoie! Așa spunea Pr. Rafail Noica. Acolo, în adâncul durerii, învățăm taina adevăratei tămăduiri. Cel ce simte durerea aproapelui ca pe propria-i durere … este viu și trăiește, pentru că adevărat iubește.

Să nu ne punem prea mult nădejdea în rațiunea noastră! Ea este  slabă și neputincioasă, nedispunând de toate datele necesare. Oare nu rațiunea și logica seacă aduc cele mai multe argumente pentru despărțirea și îndepărtarea de aproapele nostru? Oare nu din cauză „că am dreptate”, mă despart de chiar cel pe care încerc (și vreau atât de mult) să-l iubesc?

Taina aproapelui ne învață că omul, fie moare cu și pentru Dumnezeu și aproapele, fie fără, ba chiar și împotriva, lui Dumnezeu și a aproapelui. Primul fel de a muri, îl aseamănă pe om Fiului lui Dumnezeu întrupat, care a primit moartea pentru a dărui omului viață. Și viață din Viața Sa! De aceea și moartea mea pentru aproapele devine pentru el viață.

Crucea înflorește devenind pom al vieții, al bucuriei și al harului.

Vremea este ca Domnul să lucreze! Vremea este ca Domnul să vindece ce este de nevindecat, să ierte ce este de neiertat și să adune ce este risipit! Vremea este ca Domnul să aducă mângâiere acolo unde este nedreptate și pace acolo unde este tulburare; liniște sufletească acolo unde este neliniște și tămăduire inimilor din care, strop cu strop, curge durere. Vremea este ca Domnul să împrospăteze harul care l-am pierdut prea repede prin judecată; să ne ierte că am uitat să mai cerem iertare dar și că noi înșine am uitat să iertăm.

Iartă-mă frate, care citești aceste rânduri !

Iartă-mă soră, care cauți alinare din stropii harului ascuns în aceste cuvinte !

Iartă-mă Doamne, iartă-mă, iartă-mă pentru toate !

Cât de dor mi-a fost să-ți spun că te iubesc și dacă nu mă ierți cum voi putea fi cu Tine?

Grăbește-te Doamne, nu zăbovi, nu lăsa sfâșiat sufletul meu

de dorul dragostei Tale care vindecă.

Vine Doamne, vino și fii cu noi!

Sufletele aflate sub povara suferinței de foarte mulți ani, dar care s-au încredințat întru toate Domnului de-a lungul vremii, fac imposibilul posibil! Aceasta este de fapt și definiția minunii! Ca urmare a dobândirii și creșterii dragostei și rugăciunii pentru aproapele lor, sufletul răvășit de păcat se vindecă! Dacă învăț să spăl în șuvoiul lacrimilor mele durerea aproapelui meu și să-l iubesc (învață-mă Doamne să-l iubesc!), păcatul lui se șterge și sufletul lui devine mai alb decât zăpada. Durerea lui dispare și mângâierea Domnului îl cuprinde. Inima dobândește vindecare și iadul lui devine Rai.

Din pocăința mea înfloresc crinii câmpului în inimile zdrobite. Totul pornește de la mine.

Omul recunoscător, care mulțumește Domnului (chiar și pentru ce nu are) mai cu seamă pentru încercări și dureri, pentru cruce, pentru necazuri, pentru toate, deschide taina Împărăției. Recunoștința și pocăința vindecă trecutul și dau rost viitorului, prefac sărăcia (sufletească) în bunăstare, tristețea (inimii) în bucurie, tulburarea (gândurilor) în pace, întunericul (ființei celei mai adânci) în lumină - iar lumina ne face să-L cunoaștem pe Domnul și să gustăm din Viață !

 

Îndrăznesc, Doamne! Învață-mă taina aproapelui meu – viața mea! Și din lacrimile vărsate aici, izvorăște nestemate prin care să se zidească și pe pământ Împărăția harului Tău!

 

† Atanasie de Bogdania

 

 

 

 

Alătură-te canalului de Telegram al EORI.

 

 
 

 

Asociația San Lorenzo dei Romeni ONLUS este o asociație social-filantropică, non profit și apolitică, în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, care a fost înființată cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop SILUAN, în anul 2009.

 
 

 
 

 

 
 
 

 

 
 
14072391