Alege limba:

RUGĂCIUNE ADUNÂND, INIMI FRÂNTE VINDECÂND…

Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.

(Iacov 5, 16)

 

Unicul lucru cu adevărat vrednic, în care trebuie să stăruim „în tot locul și în toată vremea”, este cel prin care ne îndreptăm gândul către Dumnezeu, Care ne-a făgăduit că va fi cu noi „în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Aceasta este de fapt măsura rugăciunii: grăirea tainică cu Dumnezeu. Este cheia cu care deschidem poarta cerului și intrăm la Părintele ceresc. Nu poate fi creștin adevărat cel care nu se preocupă de a avea o relație personală cu Dumnezeu, mereu mai adâncă, îndreptându-și gândul către El și căutând să convorbească tainic cu El.

 

Adesea însă auzim (sau ne punem) întrebarea: cum să mă rog mai bine, mai adevărat; cum să fac ca rugăciunea mea să fie cu adevărat auzită ? Este o problemă de actualitate, mai ales în aceste vremuri în care timpul trece pe nevăzute, obligațiile vieții cotidiene ne absorb, ne pre-ocupă și ne vlăguiesc de puteri. Nu mai reușim să ne adunăm! Să ne așezăm la o autentică și odihnitoare împreună-petrecere cu Dumnezeu sau cu sfinții Săi, cu sfântul nostru ocrotitor sau cu îngerul păzitor.

           

Rostul tainic al rugăciunii ni l-a descoperit Sfântul Apostol Pavel în prima sa Epistolă către Timotei, căruia îi spune (și prin el, nouă tuturor): „să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, (...) ca să petrecem viață pașnică și liniștită întru toată cuvioșia și buna-cuviință, Că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.” (1 Timotei 2, 1- 4)

 

Rugăciunea nu este altceva, prin urmare, decât convorbire tainică cu Dumnezeu. Ea nu este o activitate printre celelalte activități cotidiene ci activitatea activităților, o preocupare vitală! Este însăși respirația sufletului, hărăzită să aducă în noi Harul lui Dumnezeu, așa cum respirația trupului aduce în noi oxigenul, fără de care nu putem viețui. Așa se face că, după căderea lui Adam și pierderea legăturii de convorbire „față către față” cu Dumnezeu, odată cu nașterea lui Enos, nepotul lui Adam, născut din fiul lui, Set - „a început a se chema Numele Domnului”(cf. Fac. 4, 26) – rugăciunea !

 

„Și orice veți cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul.”

 (Ioan 14, 13)

 

Această lucrare, a chemării numelui Domnului, a străbătut toate veacurile. Dar, după ce „Dumnezeu S-a arătat în trup” (1 Timotei 3, 16) și „am văzut slava Lui” (1 Petru 1, 16), ea a căpătat o temelie nouă și mai adâncă, în Cel Care îi îndemna pe ucenici, în cuvântul de despărțire, să ceară de la Tatăl orice, în Numele Lui (cf. Ioan 17, 11) și vor primi. Așa se face că primii ucenici care au crezut în Domnul Hristos au fost considerați ca cei care cheamă Numele Domnului (Faptele Apostolilor 2, 21).

 

Numele Domnului se pomenește mereu în slujbele de obște ale Bisericii, casa de tămăduire și de odihnă a sufletelor răvășite de durerile lumii căzute. Astfel, în rugăciunile începătoare spunem: „Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru Numele Tău”. La Utrenie cântăm „Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă, bine este cuvântat Cel Ce vine întru Numele Domnului”. Citind Psalmii rostim: „Înconjurând m-au înconjurat, dar întru Numele Domnului i-am risipit pe ei.”(Ps. 117). La primul dintre antifoanele Dumnezeieștii Liturghii, cântăm:„Binecuvântează suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntrul meu Numele cel sfânt al Lui.”(Ps. 102, 104).

 

Rugăciunea chemării Numelui Domnului a devenit lucrarea de căpătâi a tuturor slujbelor bisericești. Acel „simplu” dar tainic - Doamne miluiește – care este, de fapt, rugăciunea cea de toată vremea, acea respirație a sufletului, de care vorbesc părinții filocalici, lucrători ai rugăciuni inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă.

 

Tezaurul Sfintei Tradiții și-a însușit, de-a lungul veacurilor, multe rugăciuni. Fie direct din Evanghelie - Tatăl nostru…, Acum slobozește…(de la Vecernie), Mărește sufletul meu pe Domnul…(de la Utrenie) sau mulțimea de psalmi presărați inspirat în toate slujbele - fie dintre cele pe care le rosteau unul sau altul dintre Sfinții noștri Părinți. 

 

Astfel, au apărut și s-au perpetuat, din generație în generație, culegeri de diferite rugăciuni, precum acatistul, paraclisul sau canonul (de pocăință sau către îngerul păzitor, etc.). La acestea s-au adăugat periodic rugăciuni care să ne însoțească în toată vremea și în tot ceasul, mai cu seamă în diferitele circumstanțe ale vieții: la călătorie, la vreme de boală, de deznădejde, la suferință, la necaz, la luptă cu gândurile care ne risipesc...

 

Rugăciunea noastră să ardă ca o lumânare care ne împodobește trăirea.

           

Trebuie să înțelegem taina Cuvântului, a rugăciunii, că nu „numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Rugăciunea este lucrarea vitală a omului.Rugându-ne, redeschidem dialogul cu Dumnezeu, iar cuvântul Lui ne hrănește cu a Sa vitalitate și ne întărește cu a Sa putere, spre a putea pune mereu un nou început vieții noastre, zi de zi, clipă de clipă, suflare cu suflare, pentru a putea regăsi calea spre Mântuire și Împărăția ce va să vină.

 

Învățarea rugăciunii este paradoxală, este taina vieții omenești: doar văzând multa durere și tânjind după vindecarea aproapelui, învățăm să ne rugăm cu adevărat, învățăm să creștem în rugăciune, să o simțim vie, adâncită, luminoasă și curată. În acest sens durerea devine cel mai iscusit duhovnic. Înțelegem cât de mult contează și încărcătura sufletească pe care o dăruim rugăciunii, adică propria viață și trăire, mila, blândețea, dragul și dorul, generozitatea și, mai cu seamă, bucuria de ne dărui aproapelui, bucuria de a trăi și a da rost acestei taine.

 

Minunat este sufletul viu, hrănit continuu cu rugăciune. Un astfel de suflet răspândește în jur bucurie și lumină. El iubește și îndrăgește pe toți oamenii, mai ales pe cei încercați, necăjiți, întristați și împovărați de greutățile vieții. Rugăciunea sa este ca și presărată cu aur, izvor de viață vie.

 

Atât din rugăciune vom gusta, cât aproapelui nostru vom ierta.

 

Domnul nostru este mult-milostiv și iertător. Se bucură deci când ne vede și pe noi dorind, tânjind și luptându-ne a ne asemăna Lui, iubind și iertând. Își pleacă urechea la rugăciunea pe care o facem pentru aproapele nostru și privește cu drag iubirea pe care o revărsăm peste necazul și durerea celui încercat. Dar când iertăm din inimă pe cei ce ne nedreptățesc, Domnul se regăsește întru noi și se odihnește cu adevărat. Inima iertătoare, care reușește să treacă peste toate durerile, judecățile și nedreptățile care i se răsfrâng dimprejur și mai cu seamă de la cei pe care îi iubește atât de mult (învață-mă Doamne taina aceasta !), se arată a fi tron al sălășluirii dumnezeiești – acolo devine harul lucrător.

 

Totul pornește de la iertare: și în relația cu Dumnezeu și în relația cu semenii. Ca să dobândesc vindecare de rănile trecutului meu, trebuie mai întâi de toate să dobândesc iertare. Iertarea este cea care-mi vindecă trecutul și-mi dă rost viitorului. Din ea se țese și veșmântul iubirii care-mi va permite să mă apropii de aproapele, să-l acopăr și să-i leg rănile, turnând peste ele untdelemn și vin, curaj și nădejde. Iertarea pe care o dăruiesc astăzi, oprește sângerarea din inimile zdrobite de mâine.

 

Un pacient, în mod obișnuit, simte mai multă siguranță în prezența unui doctor în ținută și care arată pricepere. Asemenea și omul greu încercat, se va deschide mult mai ușor când va vedea la noi haina smereniei, a blândeții și priceperea iubirii. Va recunoaște în noi chipul Fiului lui Dumnezeu, cel smerit, blând și iubitor, Bunul Samarinean - Hristos. Așa devenim adevărați creștini, adică „de”-ai lui Hristos, care ne înfiază din nou prin iertare.

 

Rugăciunea unui astfel de om, a unui astfel de creștin, schimbă până și planul lui Dumnezeu! Rugăciunea care vine din inimă zdrobită, schimbă până și inima Lui Dumnezeu! Ea nu vindecă doar neajunsurile noastre ci leagă durerea noastră de cea a aproapelui, prin Domnul însuși. La fiecare rugăciune, El Își dă din nou viața pentru fiecare dintre noi.

 

Aceasta este taina lui ale Tale dintru Tale legată de rugăciune! Noi îi aducem rugăciunea - dar din harul Lui - iar El ne dăruiește viață din Viața Sa! Fiecare durere omenească este o anticipare a morții – și câte dureri nu ne croiește oare calea spinoasă a vieții? Să nu uităm, însă, că înainte de moartea noastră a murit El Însuși, Domnul, pe Cruce. El singurul cu adevărat drept și nevinovat, „singurul fără de păcat”, a primit răstignire și moarte, ca noi să gustăm cu adevărat din rodul vieții și să ne vindecăm de veninul păcatului.

 

Până la urmă, rugăciunea se arată a fi expresia unei negrăite iubiri față de Dumnezeu. Adăugându-i strop de postire, gândul cel bun, blândețea și bunătatea, iertarea și împăcarea, smerenia și iubirea jertfitoare, primim vindecare de toată rana nevindecată, de la Cel ce poartă suferințele noastre pe lemnul Crucii, noul Pom al Vieții.

 

Să dăinuim în rugăciune până la sfârșit.

 

Evagrie Ponticul ne învață în Filocalia I taina rugăciunii vii, ascultată de Dumnezeu: „Nu te îndurera dacă nu capeți îndată de la Dumnezeu ceea ce ceri. Căci vrea să-ți facă și mai mult bine lăsându-te să stărui către El în rugăciune. Fiindcă ce e mai presus ca a vorbi cu Dumnezeu și a fi răpit la împreună petrecere cu El? Rugăciunea neîmprăștiată este o înțelegere supremă a minții. Rugăciunea este urcușului minții spre Dumnezeu.

 

Să urcăm mereu către Domnul !

 

 

 

     † Atanasie de Bogdania

 

 

 

 

Alătură-te canalului de Telegram al EORI.

 

 
 

 

Asociația San Lorenzo dei Romeni ONLUS este o asociație social-filantropică, non profit și apolitică, în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, care a fost înființată cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop SILUAN, în anul 2009.

 
 

 
 

 

 
 
 

 

 
 
14228424