Alege limba:

    Select your language

DACĂ VOI ÎNVĂȚA SĂ-L IUBESC PE APROAPELE

VOI PUTEA SCHIMBA CU ADEVĂRAT LUMEA

Iadul este durerea de a nu mai putea iubi”

F. M. Dostoievski

I-a Parte

Taina biruinței

 

Taina existenței omului este legată adânc de comuniune - părtășie. Omul nu poate exista de unul singur. Singurătatea nu este firească omului. Dar atunci cum reușesc să viețuiască sihaștrii? Cum reușesc să viețuiască monahii, pustnicii? Ei bine, datorită rugăciunii, unii ca aceștia reușesc să se unească cu întreaga făptură creată. Nu numai cu ceilalți oameni, ci cu întreaga făptură, văzută și nevăzută, cu oamenii dar și cu îngerii. Țelul final al omului este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Și în Dumnezeu omul se unește cu toți și cu toate cele ale lui Dumnezeu. Omul contemporan, deși legat digital de toată lumea, a devenit foarte singuratic. În ciuda progresului, în marile orașe și în marile capitale ale Europei și ale întregii lumi, oamenii au devenit foarte îndepărtați unii față de alții și mai ales triști. Deși trăiesc în proximitatea celorlalți, în aglomerații urbane atât de mari, oamenii se simt (și sunt cu adevărat) singuri. Constata cu tristețe Olivier Clément – orașele de astăzi au devenit cancerul civilizației.

 

Dacă aprofundăm personal acest gând, ne dăm seama că nici noi nu putem exista singuri. Nici noi nu suntem scutiți de însingurare și de o adâncă și tristă singurătate.Duhovnicește vorbind, însingurarea și singurătatea vor continua să existe atâta timp cât neputința aproapelui meu nu va fi și a mea. Atâta timp cât durerea aproapelui meu nu va deveni și a mea, nu vom avea sorți de izbândă.

 

La această comuniune, la această părtășie ne-a și chemat Domnul, poruncindu-ne să-l „iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine” (Mc. 12, 31). Acest lucru ajunge să fie descoperit, atât de limpede, mai ales la vârsta maturității duhovnicești. Atunci apar, sau se dezvoltă, mai multe simțiri noi, mai multe imbolduri interioare. Această maturizare însă nu depinde de vreme, „nu se măsoară cu numărul anilor”. Adesea ne și întrebăm: de unde vin aceste izbucniri interioare? Sau cum s-au dezvoltat ele? Căci vedem tineri și adolescenți care deja empatizează și împreună-pătimesc cu ceilalți oameni. Alții însă, deși toată viața au încercat să fie corecți, să fie în rânduială, să se roage și să postească, să facă și milostenie … văd înăuntrul lor atâta neputință, atâta durere, atâta nepăsare, atâta lipsă de iubire. În loc de roade duhovnicești găsim supărare, mânie, ură, invidie, gelozie, gânduri rele și de acolo o tristețe care ne cuprinde fără milă.

 

Aceasta arată că purtăm înăuntrul nostru o mare, dar și grea moștenire. Suntem fiii strămoșului nostru Adam prin fire, dar și a tuturor celor care i-au urmat. Ca atare, purtăm în noi pecetea neputințelor tuturor generațiilor care au fost înaintea noastră. Purtăm în noi, mai ales, amprenta nepocăinței, a durerii, a refuzului de al cunoaște și de a fi cu Domnul. Strămoșii noștri, unii dintre ei (și câți or fi fost?) neștiind să-și împletească viețuirea cu tainica pocăință, -  această moștenire, acest bagaj, - a ajuns să fie primit de fiecare om la naștere. L-am primit și noi! L-am primit și eu!

 

Pe bună dreptate, o reacție plină de revoltă poate surveni spontan în inimile noastre: „Dumnezeu nu este drept! De ce trebuie să port EU tot acest bagaj de neputințe și să-l văd răbufnind în mine din copilărie și până la vârsta maturității? Ba chiar și după! Cu ce am greșit EU?”. De ce se întâmplă acest lucru? Din cauză că Dumnezeu, fiind în afara timpului, lucrează cu noi și în noi în mod atemporal, tainic – măsura a ceea ce mă leagă de veșnicie fiind pocăința, nu timpul. Pentru Dumnezeu nu există trecut, prezent și viitor cum le percepem noi. Pentru Dumnezeu și trecutul și prezentul și viitorul nu sunt altceva decât un prezent-continuu în care lucrează vindecarea, izbăvirea și mântuirea întregii lumi.

 

E o adevărată binecuvântare să ne readucem aminte de tainele prin care vindecă Hristos lumea: iertarea, comuniunea (părtășia) și mai cu seamă împreună-pătimirea (cu fiecare dintre noi). Precum a făcut El Însuși, Dumnezeu oferă și fiecărei generații cinstea și binecuvântarea de a se pocăi pentru toate cele neasumate și ne-pocăite de către strămoșii ei! Dumnezeu ne-a dat nouă oportunitatea de a ne pocăi pentru strămoșii noștri, ca prin pocăința noastră să-i aducem și pe ei la lumină. Toată ne-pocăința lor se iartă și se vindecă în clipa în care ne-am asumat-o și am pocăit-o noi!Aceasta-i taina biruinței lui Dumnezeu într-o lume aparent învinsă de nedreptate! A ierta ce este de neiertat și a pocăi ce nu a fost pocăit – înseamnă a lucra dumnezeiește.

 

Tot ce este pocăit este și va fi mântuit!Tot ce este asumat este cu adevărat iertat! Tot ce este îmbrățișat în rugăciune izvorăște har vindecător. Tot ceea ce înaintașii mei nu au reușit să pocăiască, pot să pocăiesc eu. În pocăința mea îi cuprind și pe ei pe toți. Acesta este un lucru mare și minunat! Dumnezeu nu este un demiurg care a scris o poveste epico-dramatică care-l are drept actor pasiv pe om, destinat deja unui sfârșit tragic, apocaliptic. Omul care iubește Omul și lumea întreagă, poate rescrie împreună cu Dumnezeu povestea întregului univers! Exemplele sunt multe în istoria mântuirii lumii. Avem minunata și imediata pocăință a ninivitenilor, care au reușit să-I schimbe gândul și hotărârea (chiar și) lui Dumnezeu, prin pocăința impresionantă pe care au pus-o înainte. Într-un fel, au știut să rescrie istoria însăși! Pentru că pocăința și faptul că nu au fost pierduți, a avut repercusiuni, nu numai asupra lor, ci asupra istoriei întregii omeniri.

 

De altfel, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul spunea atât de frumos: „Apocalipsa a fost scrisă ca să nu se întâmple”. Domnul așteaptă cu nerăbdare întoarcerea noastră! Înțelegem cât de mare și minunat este acest lucru?! Dacă eu îl iubesc pe aproapele meu, pot schimba lumea, pot schimba istoria întregii omeniri. Dragostea doboară peretele deznădejdii și al angoasei, care au dus la pieire atâtora și atâtora suflete (care se ofilesc și astăzi). Ea rescrie cu slove dumnezeiești, din nou, istoria lumii și scoate din iad sufletele care nu au cunoscut taina iubirii dumnezeiești. Spunea cu glas blând Cuviosul Dionisie de la Colciu – „noi monahii, ne rugăm toată ziua și așa golim iadul ca să umplem Raiul” – și de multe ori iadul începe chiar din suferința neînțeleasă a lumii acesteia.

 

 Este adevărat! Fiecare dintre noi poate deveni un erou necunoscut care a schimbat și schimbă lumea în fiecare zi – ajută-mă Doamne să o schimb, schimbându-mă pe mine prin pocăință. Prin pocăința personală, nevăzută, tainică, fiecare dintre noi poate schimba istoria întregii lumi, „destinul” fiecărui om chiar! Avem ca exemplu încurajator pocăința Sfântului Paisie Aghioritul și rugăciunile sale (în special cele de noapte) pentru toți cei înstrăinați de Dumnezeu și de propriile familii, amăgiți de păcate și de vicii. Oameni de toată vârsta, necunoscuți sfântului, nici după nume nici după viață, izbăviți chiar de la moarte de rugăciunile sale jertfelnice pentru tot omul. Așa putem schimba lumea! Prin pocăință!

 

De multe ori însă, furați de propriul nostru egoism, ajungem să credem că trebuie (și ajunge) să ne pocăim doar pentru propriile noastre căderi și păcate. Să ne rugăm doar pentru noi și ale noastre (egoiste până la urmă) dureri, neputințe și neașezări. Glasul care spune că durerea noastră e cea mai mare, e glasul mândriei care nu poate îmbrățișa compasiunea, dar nici suferința.

 

De unde și de ce sunt atâtea neputințe în noi? - este cugetul care mereu ne macină, mai ales în clipele de încercare. Întrebarea vine tocmai din cauză că nu ne dăm seama că, ontologic, suntem legați de toți ceilalți oameni de pe lumea aceasta, dar și de dincolo. Durerea lor este durerea mea! Păcatul lor este păcatul meu! Pocăința mea devine și pocăința lor. „Doamne, miluiește!” al meu, devine „Doamne, miluiește!” al lor. Iertarea mea devine iertarea lor(și ce poate fi mai frumos decât să-l îmbrac pe aproapele meu în haina propriei iertări și cât de mult vreau să o fac). Credința și rugăciunea mea (cât de sărăcăcioase sunt), pocăința mea (cât de mică și slabă) devin, până la urmă, piatră de temelie pe care Hristos zidește Biserica Sa în lumea aceasta. Suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu, așa că fiecare din noi trebuie să aducă câte o piatră pentru această temelie.

 

Cât de încurajator este să știm că putem schimba trecutul, da chiar putem! Și cu el putem schimba și prezentul, dar și viitorul. Trecutul este mereu prezent în noi, este viu. Și cu cât aducem mai multă pocăință, cu atât umbrele sale se șterg, îmbrățișate fiind de lumina Învierii, care ne deschide calea spre viitor, unde găsim cu adevărat Împărăția Cerurilor.

 

(va urma)

 

     † Atanasie de Bogdania

 

 

RESURSE

PORTALUL THEOFANIA

 

5 x 1000

 

 

TELEGRAM

 

Alătură-te canalului de Telegram al EORI.

 

FONDUL SOLIDARITATEA

 
 

ȘTIRILE CELE MAI CITITE

SAN LORENZO DEI ROMENI

 

Asociația San Lorenzo dei Romeni ONLUS este o asociație social-filantropică, non profit și apolitică, în cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, care a fost înființată cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Episcop SILUAN, în anul 2009.

 
 

FTOUB ROMA

 
 

MISIUNEA SFÂNTUL IERARH NICOLAE

 

 
 

FACEBOOK

 

ULTIMELE PUBLICAȚII

ȘTIRI DIN VIAȚA EPARHIEI

 

NEPSIS

 
 

CENTRUL DE PELERINAJE

VĂ RECOMANDĂM

NUMĂRUL TOTAL DE VIZITATORI

14341627