Îndemnuri de suflet folositoare din Scripturi, la vremea Postului

 

 

Iubite cititorule,

 Iată-ne din nou, în această a doua duminică a Postului Crăciunului, în fața întrebării fundamentale: Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?

 Ne-o mai punem noi oare? Sau dacă ne-o punem, o facem cu inima și cu întreaga noastră ființă sau o facem doar din frica de moarte sau din vreun interes oarecare? Nu la întâmplare, pedagogia duhovnicească a Sfinților Părinți ai Bisericii a rânduit aceste evanghelii în perioada premergătoare și pregătitoare prăznuirii venirii în trup a Mântuitorului. Pentru că El este însăși rezolvarea și răspunsul la dorința firească a fiecăruia dintre noi de a nu mai muri niciodată, nici noi, nici cei dragi și apropiați nouă. El ne spune: ”Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). Cum putem să ”beneficiem” de această viață? Tot El ne răspunde: ”Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel Care M-a trimis pe Mine are viață veșnică” (în Evanghelia de la Ioan, 5, 24). De aceea răspunde celui care îi pune întrebarea cu care am început, amintindu-i principalele porunci ale Legii date de Dumnezeu lui Moise, pe Sinai (cf. Deuteronom 5).

 E de remarcat ordinea în care Domnul enumeră aceste porunci și care sunt cele pe care le alege din cele zece porunci ale Legii. Începe cu adulterul care nu e doar trădarea și rănirea celei sau a celui cu care ești unit(ă) prin Sfânta Taină a Cununiei și nesocotirea a ceea ce Dumnezeu a binecuvântat, ci și coruperea altei persoane cu care nu ești binecuvântat(ă) să conviețuiești (așa cum reiese din limba greacă). A-ți face rău ție însuți este una și a face rău în același timp altor două persoane, a o răni pe una și a-i înșela încrederea, și a o corupe pe alta și a o angaja pe o cale fără sens și finalitate, este mult mai mult… În primul caz este infidelitate adicănecredincioșie față de celălalt și înșelarea credinței lui în angajamentul luat de tine. În al doilea caz este a ademeni pe celălalt asemenea șarpelui care a ademenit-o pe Eva în Rai. Iar la acestea se adaugă lepădarea și nesocotirea harului prin care Dumnezeu a făcut din tine și cea sau cel care a crezut în iubirea ta și s-a dat ție, un singur trup. De aceea Domnul pune adulterul pe primul loc.

 Urmează apoi uciderea care înseamnă să iei celuilalt viața, dar pe care numai Cel Care i l-a dat are dreptul să i-l ia. E de înțeles că și uciderea nu se reduce doar la un lucru ”interzis de lege” ci, în fiecare persoană care este ucisă, un nou Abel este ucis de un nou Cain, înmulțindu-se astfel tot mai mult fărădelegea pe pământ. Iar atunci când e vorba de prunc-ucidere, celui ucis nu i se ia doar viața, ci și dreptul de a veni pe lume și de a se bucura de îmbrățișarea de mamă și de tată, de frați și surori, de bunică și bunic, de prieten sau de iubit. Dar mai mult, i se ia privilegiul de a auzi cuvântul credinței, de a primi Sfânta Taină a Botezului, de a gusta Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos și de a deveni fiu al lui Dumnezeu… Și aceasta este lucrarea diavolului care s-a făcut ”ucigaș de oameni de la început” (cf. Ioan 8, 44).

 Aceeași importanță se dă furtului, deși, în mentalitatea noastră post-fanariotă și post-comunistă, furtul din avutul obștesc sau de la cel care e mai înstărit decât tine a căpătat o conotație aproape justificată dacă nu chiar de bravură… Numai că, atunci când îndemnul de  a nu fura vine de la Dumnezeu, el trebuie privit și, cu atât mai mult, primit, ca făcând parte din firesc. A lua ce nu-ți aparține, indiferent dacă e vorba de un lucru din domeniul public sau privat, însemnă să nu te mulțumești cu ce îți dă Dumnezeu și înseamnă să nu socotești pe ceilalți (cei mulți sau luați individual) ca fiind fiii aceluiași Dumnezeu și, prin aceasta, fiind una cu tine, cum ne spune Sfântul Pavel: ”voi sunteți mădulare unii altora” (cf. Romani 12, 5).

 Iar a depune mărturie mincinoasă împotriva cuiva înseamnă a te face slujitor ”tatălui minciunii” care este diavolul (cf. Ioan, 8, 44). Tot în acest sens ne îndeamnă și Sfântul Pavel când zice: ”Acum deci lepădați voi toate acestea: mânia, iuțimea, răutatea, defăimarea (în grecește blasfemia), cuvântul de rușine din gura voastră. Nu vă mințiți unul pe altul, fiindcă v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui” (Coloseni, 3, 8).

 

 Cinstirea de tată și de mamă” ca să-ți fie ție bine pe pământ”, cum spune Legea lui Moise (cf. Deuteronom 5, 16) se cuprinde, ca și celelalte dealtfel, în porunca mântuitoare și ființială a iubirii, căci ”toate acestea una sunt: să iubești pe Domnul Dumnezeul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți. De acestea două țin toată Legea și Proorocii” (cf. Matei 22, 37-40). Așa cum adaugă și apostolul: ”Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă întru iubire care este legătura desăvârșirii” (Col. 3, 14). Cinstirea celor prin care Dumnezeu ne-a chemat în această viață, chiar și atunci când nu au știut sau nu au putut să ne dea, la rându-le, iubirea cea mai sănătoasă și deplină sau să ne predea credința, înseamnă a-i înfățișa, cu mulțumire, înaintea lui Dumnezeu și a le ierta orice ne-ar fi greșit.

 La toate cele enumerate mai sus, Sfântul Apostol Pavel conclude. ”Drept aceea, omorâți mădularele voastre cele pământești: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea și lăcomia care este închinare la idoli pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării” (Coloseni, 3, 5-6). Prin urmare neascultarea față de cuvântul lui Dumnezeu aduce contrariul a ceea ce aduce ascultarea, adică pedeapsă și osândă. De aceea zice Domnul: ”Fericiți cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl păzesc pe el” (Luca, 11, 28). Așa se face că bogatul din Evanghelia de azi s-a întristat, neputând să asculte cuvântul spus lui de Domnul, deși păzise toate celelalte porunci ”din tinerețile sale” (cf. Luca, 18, 21).

 Așa se întâmplă și cu noi, cu fiecare, în punctul în care îndemnul Scripturii se întâlnește cu atașamentul posesiv nostru la un ”bun”, la o idee, la o părere sau chiar la o persoană, într-un mod care nu este compatibil cu ceea ce s-a așezat în noi prin ”îmbrăcarea” și unirea cu Hristos, prin Botez. Că, zice Sfântul Pavel: ”v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu cel nou care se înnoiește întru deplină cunoștință, după chipul Celui care l-a zidit” (Col. 3, 9-10). Asemănarea cu Cel care ne-a zidit și Care, pentru a restaura Chipul Său în noi și a restabili ceea ce s-a pierdut prin cădere, ”S-a pogorât din ceruri” întru ale noastre însușindu-Și deplin firea noastră și luând asupră-Și păcatul, suferința și moartea, presupune ca și noi, la rândul nostru, să consimțim la toate cele pe care El ni le spune, pentru a face Cuvântul Său să ia trup în noi. În acest fel primim și înțelegem îndemnul sfântului Pavel: Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, cu milostivirea îndurării, cu bunătate, cu smerită-cugetare, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare (gr. mărinimie), îngăduindu-vă unii pe alții și iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum și Hristos v-a iertat vouă, așa să iertați și voi” (Col. 3, 12-13). Iată că privilegiul de a fi aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, aduce cu sine și urmarea firească de a se acorda la toate cele pe care le vedem în Domnul Hristos.

 Cel care voiește să se asemene cu Domnul și, prin ascultarea cuvintelor Lui, să aibă viață veșnică, nu se limitează, așadar, doar la a fi de acord cu ceea ce El spune în Evanghelii sau cu ce El i-a inspirat pe apostolii, pe proorocii și pe toți sfinții Săi să spună, ci își însușește aceste îndemnuri, printr-un Amin lăuntric, consimțind ca Dumnezeu să facă lucrător respectivul cuvânt în inima sa, precum a făcut-o la facerea lumii și precum a făcut-o cu slăbănogul, sau cu leproșii, precum a făcut cu fiica lui Iair, cu fiul văduvei din Nain sau cu prietenul Său Lazăr, pe care i-a înviat din morți. De unde și îndemnul apostolului: ”Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăție!” (Col. 3, 16). Astfel se întâmplă cu noi precum spune același apostol: ”Că voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3).

 Doar prin moartea față de cele ale omului vechi se poate  să înviem la omul cel nou și să vină în noi Viața cea veșnică. Iar omul nou este îngăduitor cu cel de lângă el, iartă sau, după cum sugerează cuvântul grecesc, gratifică, dăruiește iertare cu mărinimie, ca unul căruia i se iartă de Însuși Dumnezeu propriile greșeli, căutând să împlinească din iubire cuvintele Domnului, știind că cel ce păzește cuvintele Lui, acela îl iubește (cf. Ioan 14, 23).

 La îndemnul iubirii, apostolul îl adaugă pe cel al păcii și al mulțumirii, zicând: ”Și pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, și fiți mulțumitori” (Col. 3, 15). Așa cum, în mod normal, nu concepem că între diferitele mădulare ale trupului nostru ar putea fi conflict și neînțelegere, tot așa ar trebui să considerăm nefirească neînțelegerea sau gâlceava care apare uneori între noi, ca unii care suntem una în Trupul lui Hristos. De unde și îndemnul firesc: ”Învățați-vă și povățuiți-vă între voi, cu toată înțelepciunea” (Col. 3, 16). Așa cum mâinile slujesc gura și fața și spală toate mădularele trupului, iar picioarele se ocupă mereu cu mersul, fără se revolte împotriva capului care nu face nimic din toate acestea, tot așa, cei care alcătuiesc Trupul lui Hristos sunt chemați să împreună-lucreze, fiecare după rostul și ascultarea lui, spre binele întregii obști creștine și a întregului neam omenesc.

 Reamintirea de fi mulțumitori, de a mulțumi, este foarte necesară și binevenită în toată vremea, de ea depinzând bucuria și mulțumirea noastră sufletească. De aceea o repetă apostolul, zicând: ”Orice ați face, cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceți în Numele Domnului Iisus și, prin El, să mulțumiți lui Dumnezeu Tatăl” (Col. 3, 17). Una dintre primele cauze pentru care nu prea mai vedem rost și sens și mulțumire în ceea ce facem se datorează faptului că nu mai știm să mulțumim nici lui Dumnezeu, nici oamenilor. Toate mulțumirile și aprecierile par a ni se cuveni din oficiu nouă, ajungând până acolo încât, dacă facem puțin post, puțină nevoință sau jertfă sau dacă facem cuiva un mic bine, ne-am aștepta la felicitări din partea lui Dumnezeu și la repetate și nesfârșite mulțumiri de la cei pe care i-am ajutat…

 Când tot ceea ce împlinim se îndreaptă spre Dumnezeu și I se închină Lui, atunci sufletul se umple de bucurie și de mulțumire, având încredințare că plinind voia lui Dumnezeu, ”toate celelalte – necesare vieții acesteia - se adaugă nouă” (cf. Mt. 6, 33), ”iar în veacul ce va să fie, nădăjduim a primi viața veșnică” (cf. Lc. 18, 29-30).

 Să urmăm, așadar, cu toții îndemnului sfântului apostol Pavel, care zice: ”Cântați în inimile voastre lui Dumnezeu, mulțumindu-i, în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești” (Col. 3, 16), că Lui se cuvine toată slava, cinstea și închinăciune, acum și-n vecii vecilor. Amin.

 

Cu urări de mult folos în pregătirea pentru întâmpinarea prăznuirii venirii în trup a Domnului,

 

+ Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

 

La Duminica a 2-a din Postul Crăciunului și la prăznuirea Sfântului Sfințit Mucenic Clement, episcopul Romei – 24 Noiembrie 2013