Scrisoare Pastorală la Luminatul Praznic al Nașterii Domnului, 
la anul mântuirii 2016
Întruparea lui Dumnezeu – înnoirea firii noastre
†SILUAN
Din mila lui Dumnezeu, Episcopul de-Dumnezeu-păzitei
Episcopii Ortodoxe Române a Italiei
Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler și
Binecredinciosului popor creștin din cuprinsul Episcopiei noastre,
Har, pace și bunăvoire de la Dumnezeu, iar de la noi,
arhierești și părintești binecuvântări!
Iubiți fii duhovnicești,
Astăzi, Lumina cunoștinței răsare peste întreaga făptură, luminând pe tot omul care vine în lume (cf. In. 1, 9). Pentru noi, cei credincioși, ea este Lumina cea adevărată (Idem), lumina cunoașterii adevăratului Dumnezeu, ea este lumina lină a Sfintei Slave pe care o cântăm seară de seară, lumină care, dacă intră în inima omului, luminează în întunericul (cf. In. 1, 5) din ea, și pe care, dacă o urmăm, nu vom umbla în întuneric, ci vom afla Lumina Vieții (cf. In. 8, 12). Iar această Lumină din Lumină Care este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, este Însuși Hristos Domnul, Cel Care, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat, de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut om, după cum mărturisim în Crez.
Lumea de azi, ca și cea în care Hristos Domnul Se năștea odinioară, nu mai știe să primească și să caute Lumina, pentru că iubește întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele ei sunt viclene. Că oricine face cele rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele Lui să nu se vădească (cf. In. 3. 19-20). Cu toate acestea, și în lumea ce astăzi se află în întunericul necunoașterii Dumnezeului Celui Adevărat, strălucește aceeași lumină ca aceea care a strălucit păstorilor, noaptea, în Bethleem, și ca aceea care i-a călăuzit pe magii din Răsărit și i-a adus, de la închinarea la stele, să se închine Domnului, ca Soarelui dreptății, și să-L (re)cunoască pe El ca fiind Răsăritul Cel de sus, cum cântăm în troparul Praznicului.
Unul dintre motivele pentru care lumea în care trăim nu-L mai cunoaște și recunoaște pe Iisus cel născut în ieslea din Bethleem ca fiind Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul ei și nu mai crede Lui, este acela că noi cei care ne numim ”creștini” – adică ai lui Hristos – nu mai știm cu adevărat ce aduce cu sine în-omenirea lui Dumnezeu, nemaitrăgând folosul deplin din ceea ce Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, ne împărtășește prin venirea Sa în lume. Și, pentru că nu trăim plinătatea harului (cf. In. 1, 16) pe care l-a adus Hristos Domnul, El nu mai ia chip în noi (cf. Gal. 4, 19) atât de vădit încât cei din jur să-L vadă și să-L recunoască în noi, iar simțurile noastre nu mai sunt dispuse să guste și să dea mărturie despre bunătățile cele dumnezeiești, fiind atrase mai mult de frumusețile cele pieritoare, pământești. Așa se face că ceea ce Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți numesc Sfânta Tradiție (sau Predanie) a ajuns să se reducă azi doar la „tradiții și obiceiuri”, ce privesc mai mult mâncarea și băutura decât bunătățile Împărăției lui Dumnezeu (cf. 1. Pt. 2, 9), iar Legea lui Dumnezeu s-a înlocuit cu „obiceiurile” noastre, ce uneori nu mai au nimic de-a face cu Taina întrupării Fiului lui Dumnezeu.
În acest context, Praznicul Nașterii Domnului constituie, cu atât mai mult, un prilej de a face un popas în alergarea cea de toată vremea și a ne liniști puțin, pentru a pătrunde mai adânc Taina mântuirii și a ne reaminti care e de fapt conținutul adevăratei Tradiții, adică ce aduce omului și lumii, în general, întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, în-omenirea lui Dumnezeu, dat fiind că avem responsabilitatea de a ne însuși datul Predaniei ce ne vine de la Apostoli, pentru a-l trăi și a-l preda, la rândul nostru, copiilor noștri și pentru a da mărturie lumii despre Mântuitorul ei și a vesti celor din jur Împărăția lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan de-Dumnezeu-cuvântătorul, ucenicul cel iubit al Domnului, sintetizează Dumnezeiasca descoperire (revelație) ce stă la temelia Tradiției (Predaniei), în următoarele cuvinte:
Ce era dintru început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit (contemplat), și mâinile noastre au pipăit, despre Cuvântul vieții;
- (Și viața s-a arătat și am văzut și mărturisim și vestim vouă Viața cea veșnică ce este cu Tatăl și S-a arătat nouă); -
Ce am văzut și am auzit, spunem vouă, ca voi împărtășire să aveți cu noi, și împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Lui, Iisus Hristos. (1 In. 1, 1-3).
În cuvintele Sfântului Ioan Evanghelistul, se cuprinde, sintetizat, concentrat, plinătatea a ceea ce întruparea lui Dumnezeu ne aduce în dar. Dar bogăția pe care aceste cuvinte o cuprind poate rămâne ascunsă înțelegerii noastre. De aceea, vom descrie, pe scurt, cele mai de seamă trăsături ale înnoirii pe care o aduce unirea firii dumnezeiești cu firea omenească în persoana Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a venit și S-a arătat, în bătaia simțurilor noastre.
Întâi de toate, este Darul auzirii Cuvântului lui Dumnezeu. După cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin proroci, în zilele acestea, mai de pe urmă, ne-a grăit nouă prin Fiul(Evr. 1, 1-2). Aceasta înseamnă că, Dumnezeu-Cuvântul, prin care toate s-au făcut(creat), luând asupră-Și trupul omenesc, S-a sălășluit întru noi(cf. In. 1, 14), adică întru cele dinlăuntru ale noastre, în miezul firii omenești, pentru a readuce întru noi conștiința prezențeiSale, ca să nu ne mai raportăm la El ca la „ceva” exterior, ci ca la CinevaCare ne leagă de El în chip lăuntric. Și tot El ne descoperă cuvântul Săuca hranăhărăzită să „completeze” pâinea cea de toate zilele, că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu(Mt. 4, 4). Astfel, venirea în trup a lui Dumnezeu ne face părtași și pe noi, ca și pe apostolii Săi, la Cuvântul Său cel viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii(Evr. 4, 12). Deci, să luăm aminte la aceasta de fiecare dată când auzimsau „ne hrănim” cu cuvântul lui Dumnezeu.
Apoi este Darul vederii Chipului lui Dumnezeu. Prin întruparea Sa, arătându-Se precum este (cf. 1. In. 3, 2), Dumnezeu eliberează lumea de închipuirea cea rătăcită care a dus-o la idolatrie și la a-și face chipuri cioplite, și, de acum, El poate fi reprezentat, venerat și rugat, devenind „model” tuturor celor care se caută pe sine și care riscă, de multe ori, să se „asemene” cu falsele modele și, astfel, să se „desfigureze”, în loc să se transfigureze. Dumnezeu ia „chipul” nostru cel schimonosit de urmările păcatelor, pentru a restaura în el Chipul Lui cel dintâi și pentru a-l duce până la asemănare. Chipul sau Icoana lui Hristos și al tuturor celor care s-au asemănat Lui, ne împărtășește, astfel, de privilegiul de a-l vedea și contempla, încă din această lume, pe Cel nevăzut și de a ne familiariza cu chipurile celor care din veac au bineplăcut Lui. La descoperirea științifică de dată recentă (la Universitatea din Parma) a neuronilor „oglindă” prezenți în fiecare dintre noi, și prin care omul are capacitatea de a se „asemăna” cu ceea ce privește, Hristos Domnul ne propune Icoana Sa și a celor asemenea Lui pentru a deveni și noi „icoane” ale Lui pentru cei ce ne înconjoară. Aceasta ar fi și „programul” concentrat al Anului Omagial 2017, dedicat icoanelor, iconarilor și pictorilor bisericești, care să se propună ca alternativă privirii excesive a ecranelor televizoarelor, a computerelor și a jocurilor video.
În vremea în care audio-vizualul ocupă atâta spațiu în viața noastră de zi cu zi, Dumnezeu-Omul ne propune, așadar, auzirea Cuvântului Său și vederea/contemplarea Chipului Său/Icoanei Sale, ca „repere” ale Adevărului.
Un dar esențial și vital, ce se adaugă la cele amintite mai sus este Darul gustării din Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu. În vremurile atât de „empirice” în care trăim, Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (cf. Mt. 16, 16), vine și, prin întrupare, se face nouă pâinea cea vie (cf. In. 6, 51), hranaa toată lumea, adevărată mâncare și adevărată băutură (cf. In. 7, 55), din care să gustăm și prin care să-L „pipăim” cu toții pe Cel necuprins (așa cum o facem, la propriu, noi clericii, când ne împărtășim). Despre această taină ne grăiește și troparul înainte-prăznuirii Nașterii Domnului, numindu-L pe Acesta dumnezeiescul pom din care, mâncând, vom fi vii și nu vom muri, ca Adam. În întruparea Fiului Celui veșnic al lui Dumnezeu-Tatăl se împlinește gândul lui Dumnezeu cu privire la măsura părtășiei la care îl cheamă pe om, încă de la facerea lui. Iar ceea ce Adamul cel vechi nu a putut împlini se împlinește în Hristos-Noul Adam, în care Dumnezeu se unește cu Omul, punând un nou început ființării omenești și deschizând, astfel, perspectiva, tuturor celor care bine-voiesc,să se „altoiască” pe acest Nou-Adam, să se „hrănească” din „seva” Lui, precum mlădița altoită pe pom se hrănește din seva acestuia.
Noul-Adamse arată a fi adevăratul Pom al vieții din care, dacă mănâncă cineva, de această dată, nu mai moare, ca și Adam cel vechi, ci are viață veșnică (cf. In. 6, 54). Iar toți cei care, prin Botez, am devenit mlădițe ale acestui Pom, am devenit Trupul lui Hristos și mădulare, fiecare, în parte (cf. 1, Cor. 12, 27). Iar Trupul lui Hristos, cu toate mădularele care sunt „altoite” pe el, inclusiv cu noi toți cei botezați, constituie Biserica.
„Locul” și „timpul” în care noi ne definim și ne trăim, prin excelență, identitatea de mădulare ale Bisericii este Dumnezeiasca Liturghie. De aceea ea se mai numește și Cerul pe pământ sau Tinda Raiului, pentru că, prin Liturghie, noi trecem din timpul nostru „trecător” și „muritor” în timpul cel din afara timpului, în timpul cel „veșnic” al lui Dumnezeu și ne „racordăm auditiv” la glasul Domnului, prin auzirea cuvintelor Lui, și „vizual’, prin vederea icoanei Lui, redobândind tocmai ceea ce omul a pierdut în timp, prin cădere: vederea și auzirea lui Dumnezeu. La acestea se adaugă gustarea din „seva” cea dătătoare de viață nouă a Trupului și Sângelui lui Hristos Domnul, prin care ne „racordăm” la realitatea prezenței, Trup și Sânge, a lui Hristos Domnul în mijlocul nostru.
Prin Sfânta Liturghie, ne facem, deci, părtași prezentului celui continuu (ce nu are nici „ieri” și nici „mâine”), în care Dumnezeu lucrează în istorie lucrarea mântuirii Omului, și ne facem părtași la toate cele pentru noi făcute de Domnul pentru a noastră mântuire. Astfel, la Liturghia Praznicului de față, devenim părtași la Nașterea Domnului cea din Bethleem, făcându-ne „contemporani” cu cei care odinioară se închinau Pruncului Iisus născut în iesle, aducându-i daruri, și tuturor generațiilor de creștini ce le-au urmat peste veacuri, având și noi, astăzi, privilegiul de a ne închina Lui și de a-I aduce, la rându-ne, daruri, știind că orice dar facem unuia dintre cei mai mici ai Săi, Domnului Îi facem (cf. Mt. 25, 40).
Liturghia Praznicului Nașterii Domnului înnoiește, în noi toți cei care o trăim cu suflet curățit de rele, darurile Botezului, darurile Predaniei, înmulțind în noi Harul și deschizând simțirile noastre spre a-L auzi și a-L vedea mai deplin pe Hristos și spre a ne împărtăși din Sfântul Lui Trup și Sânge, mereu mai cu adevărat, până în ziua în care o să-L vedem Față către față. Deci, să ne înnoim și noi și să ne însușim mai deplin și mai personal făgăduințele propriului nostru Botez, lepădând toată lucrarea și momeala „celui viclean” și consimțind la a ne uni mai adânc cu Hristos și la a ne asemăna Lui.
Din cele ce s-au spus până aici, putem concluziona că, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin vederea, în Icoană, a Chipului Său Celui nevăzut și al celor ce s-au asemănat Lui, prin Har – sfinții, și prin gustarea din Trupul și Sângele Domnului, la Dumnezeiasca Liturghie, primim antidotul (gr. farmakon), prin excelență, la „momelile” ce atrag astăzi atâtea suflete (prin televiziune, jocuri video sau internet) la a comunica, a iubi și a trăi în plan „virtual”, în loc să trăiască, să iubească și să aibă părtășie cu Domnul-Dumnezeu Cel Viu și cu aproapele lor, în realitate, față către față.
Prin toate aceste daruri pe care ni le aduce Nașterea Fiului lui Dumnezeu, firea omenească cea căzută se înnoiește și primește tot ce este necesar pentru desăvârșirea ei, prin unirea cu Hristos. Astăzi, Cerul se pogoară la noi și ni se redeschide Raiul, punându-se Împărăția lui Dumnezeu „la îndemâna” noastră, înăuntrul nostru (cf. Lc. 17, 21), ca să nu ne mai despărțim de ea. Prin urmare, tot cel care s-a botezat în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, a devenit Biserică Dumnezeului Celui Viu (cf. 2 Cor. 6, 16), iar trupul lui devine Templu al Duhului Sfânt (cf. 1 Cor. 6, 19). De aici își trag obârșia și sensul, „demnitatea” creștinului și „valoarea” inestimabilă a Persoanei Umane, suflet și trup, deopotrivă, daruri pe care se cuvine să le cinstim și să le prețuim, și în noi, și în ceilalți.
Altarulacestui Templu al lui Dumnezeu, care este înlăuntrul nostru, este însăși inima noastră. În ea aducem laude și mulțumiri lui Dumnezeu, în ea înfățisăm lui Dumnezeu cererile noastre, gândurile noastre, grijile noastre, nădejdile și aspirațiile noastre, dar și pocăința noastră, pentru că din inimă ies, după cum ne spune Domnul, gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Mt. 15. 19). Prin pocăință, inima noastră se curățește, ca să ne apropiem-de Domnul - cu inimă curată, întru plinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, şi spălându-ne trupul în apă curată(cf. Evr. 10.22), luând seama să nu fie cumva, în vreunul dintre noi, o inimă vicleană a necredinţei, ca să ne depărteze de la Dumnezeul cel viu(cf. Evr. 3, 12). De aceea îndeamnă și cântarea (a 8-a) de la Pavecernița Înainte-prăznuirii (din 21 Decembrie), zicând: Știind că izbăvirea se apropie, cu izvorul lacrimilor, prin mărturisire, spălându-ne, să ne apropiem, credincioșilor, de Hristos Cel ce S-a născut în peșteră.
Luând aminte la cele spuse până acum, putem cuprinde mai deplin bogăția Sfintei noastrePredaniiși putem, astfel, să ne pregătim mai adevăratpentru a întâmpina cum se cuvine și a gusta cu folos din marea bucurie a Nașterii Mântuitorului și pentru a primi în noi Harul cel înnoitor de suflet pe care aceasta ni-l împărtășește. Deci, curățindu-ne și noi simțirile, să ne întoarcem inimile noastre către Împăratul Slavei care Se naște pentru noi în peștera Bethleemului, lepădând de la noi grija vieții acesteiași orice povară, și păcatul ce grabnic ne împresoară(cf. Evr. 12, 1), pentru ca să ne facem slobozi de toată întristarea și îngrijorarea pe care lumea aceastale-a pus peste inimile noastre ca un „văl”, încercând să ascundă toată iubirea și bucuria pe care întâlnirea noastră cu Dumnezeu le-a așezat, prin Botez, în noi. Să dăm la o parte, așadar, acest „văl” al întristării și al îngrijorării ca, bucuria celor care l-au văzut și cunoscut pe Dumnezeu, bucuria Maicii Domnului și a Dreptului Iosif, bucuria magilor și a păstorilor, dar și bucuria tuturor Sfinților care au așteptat, L-au căutat și L-au slujit toată viața lor pe Dumnezeu, să ne devină și nouă călăuză pururea spre Domnul, știind că doar trăirile ce poartă pecetea Domnului Iisus Hristos vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Și „pecetea” pe care o pune în inima noastră Praznicul de față este aceea a bucuriei, căci s-a vestit nouă bucurie mare(cf. Lc. 2, 10), și a păciipe care o cântă îngerii.
Fie ca această bucurie și această pace să vă umple sufletele și viața și să se reverse peste familiile voastre, peste cei de lângă voi și peste cei de departe, peste cei mici și peste cei mari, peste prunci și peste copilandri, peste tineri și vârstnici, peste părinți și bunici, peste cele care poartă în pântece și peste cele ce se roagă pentru a primi darul nașterii de prunci, peste văduve și orfani, peste cei pribegi și cei lipsiți, peste cei aflați în încercări și peste toți frații noștri care au avut de suferit de pe seama cutremurului sau au rămas fără lăcaș de închinare, peste cei singuri și întristați, peste cei bolnavi și suferinzi și peste cei care-i veghează și îi îngrijesc, peste cei prigoniți, peste cei din închisori, peste cei ce sunt și peste cei ce nu mai sunt printre noi și peste toți cei îndoliați, peste tot Omul și peste întreaga lume atât de tulburată și de învrăjbită în zilele pe care le trăim! Tuturor să le vestim că Hristos S-a născut pentru tot Omul care este în lume, pentru întreg Adamul, atât pentru cei contemporani cu noi, cât și pentru cei ce s-au mutat de la noi în veșnicie, pentru cei de azi și pentru cei de ieri, și pentru toți cei din veac adormiți, părinți și frați ai noștri, maici și surori, care odihnesc aici și pretutindenea.
Și să știe tot sufletul creștinesc, la acest Praznic Luminos, că lumea întreagă are, mai mult ca oricând, nevoie de rugăciunea fiecăruia dintre noi, de la mic la mare, și are nevoie ca noi să ne sfințim viața,pentru mântuirea tuturor! Căci puțin aluat dospește toată frământătura (cf. Gal. 5, 9).
Doamne, Cela ce ai venit, întru smerenie, și Te-ai născut în peștera Bethleemului, revarsă pacea și mila și binecuvântarea Ta peste lumea pe care ai zidit-o, peste poporul Tău și peste toți „fiii omului” de pretutindeni, atingând inimile tuturor cu Harul Tău cel împăciuitor și iertător, curățitor și de-viață- înnoitor, chemându-i pe toți la cunoașterea Ta, întru a noastră a tuturor mântuire, acum și în veci. Amin.
Cu urări de Praznice pline de bucurie și de pace, tuturor, și cu părintească binecuvântare,
+Episcopul Siluan
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Dată la Reședința noastră de la Roma, la Luminosul Praznic al Nașterii Domnului, în Anul Mântuirii 2016.
