"Io vi do un nuovo comandamento: che vi amiate gli uni gli altri. Come io vi ho amati, anche voi amatevi gli uni gli altri." (Giovanni 13, 34)

V Jurnal de carantină

 ~ mărturii ale preoților și mirenilor din Episcopia Ortodoxă Română a Italiei ~

Alessandra Beldean – Forli

 

“Jurnal de pandemie”

   Totul a început într-o duminică din Februarie, doar ce ajunsesem acasă de la biserică și am citit pe rețelele de socializare că intrăm în carantină și o să stăm acasă o săptămână din cauza epidemiei. Am fost un pic șocată dar și fericită, pentru că aveam nevoie de o pauză, așa că nu am luat prea în serios situația (cred ca nimeni nu o făcuse inițial). Apoi, după o săptămână, ni s-a comunicat că vom sta acasă o altă săptămână, apoi o alta și săptămânile au devenit luni... Mi s-au amânat multe proiecte, și multe altele nu s-au mai făcut, iar școala a început să fie diferită; practic viața noastră se schimbase. Dacă prima săptămână am fost fericită, a doua m-am gândit mai serios la ce se întâmplă. Citind știri și comentarii pe internet, mi-am dat seama că mulți oameni nu credeau în existența virusului acesta, alții erau foarte preocupați, iar alții chiar nepăsători. Cum săptămânile de carantină treceau, am început și eu să cred că, într-adevăr, se întâmpla ceva și trebuia să fim mult mai responsabili. Eram destul de tristă când mi-am dat seama că nu mă voi putea întoarce la școală până în Iunie, fiindcă aveam multe activități plănuite, unele chiar interesante și așteptam nerăbdătoare să vină ziua în care s-ar fi întâmplat, dar nu s-au mai făcut și a trebuit să acceptăm situația așa cum era. Dar chiar dacă activitățile mele nu s-au desfășurat, pentru că n-am putut merge la școală, școala în sine nu s-a oprit, am primit teme online și am început să facem lecții pe niște platforme live. În fiecare zi stăteam de la trei la cinci ore în fața computerului uitându-mă la profesorul care ne vorbea și luam notițe așa, a fost o situație unică despre care sigur o sa povestesc și nepoților mei. În acelaşi timp, ne-a fost interzis și să mergem la Biserică, locul unde ne întâlnim cu Hristos, a fost foarte greu de suportat, dar din fericire am reușit să particip la Sfânta Liturghie acasă la preotul vecin, tot așa am participat și la Învierea Domnului. Dar chiar dacă am avut această posibilitate, mi-a lipsit Bisericuța noastră, și activitățile de acolo (Școala Parohială, Întâlnirile Nepsis, Festivalurile, etc.), dar mai ales părintele și preoteasa, care au un rol foarte important in creșterea și educația noastră, și sunt ca ai doilea părinți pentru mine și surorile mele. Cu siguranță o altă problemă care ne-a afectat pe toți, a fost faptul că nu am mai reușit să ne vedem prietenii, colegii, rudele sau persoanele care le vedeam de zi cu zi, când mergeam la școală, la lucru sau la biserică; în perioada aceasta toată lumea avea nevoie de îmbrățișarea unui prieten, nu era de ajuns un mesaj sau un apel video, avem nevoie de contact fizic. Aproape în fiecare zi plângeam, mi-a fost greu să înțeleg cum stăteau lucrurile și nu reușeam să mă împac cu faptul că pentru mult timp nu voi mai avea libertatea cu care eram obișnuită. Am realizat că și surorile mele mai mici aveau aceleași trăiri, și prietenii la fel; a fost o perioadă destul de tristă pentru toată lumea, dar am încercat să ne găsim liniștea interioară. Am exersat la pian și la chitară dar nu am reușit să mă dedic cât aș fi vrut picturii, una dintre pasiunile mele. Foarte multă liniște am găsit ascultând conferințele online ale preoților, în special ale Preasfințitului Părinte Episcop Siluan și ale Preasfințitului Părinte Atanasie de Bogdania. Sfaturile duhovnicești pentru a trece carantina cu pozitivitate, povestirile din viețile unor sfinți sau diferite argumente referitoare la viața unui creștin, m-au ajutat foarte mult să depășesc carantina și reușeam să nu mă mai gândesc la cele rele întâmplate în cursul zilei sau săptămânii. Chiar și părintele nostru a susținut Întâlnirile Nepsis în video conferințe, vorbindu-ne despre simbolul credinței, foarte important în viața unui creștin.

   Deja, când scriu aceste rânduri, putem ieși când vrem noi, dar trebuie să menținem distanță între noi și să purtăm mereu mască. În sfârșit, putem să mergem la biserică, am fost foarte fericită când au deschis-o, iar de la prima Liturghie săvârșită împreună (după trei luni) o să-mi aduc mereu aminte de momentul in care părintele s-a întors cu fața către noi rostind: “Hristos a Înviat!”, iar toți au răspuns într-un glas: “Adevărat a Înviat!”, emoția a fost aceeași ca în noaptea de Înviere. Doar masca aceasta pe care trebuie să o purtăm mereu mă împiedică să arăt celorlalți zâmbetul meu, să le arăt cât sunt de fericită să îi văd. Mi se rupe inima când văd un copilașii din biserică și nu pot să să-i strâng în brațe, să-i văd că nu mă recunosc, fiindcă am o mască pe față, și poate nici nu-și dau seama când le zâmbesc. Dar voi învăța să trec peste asta și cred că sacrificiile pe care le facem acum ne vor ajuta să ne întoarcem la normalitate mai curând.

 

Urgența Coronavirus

 

Portalul EORI

Ricerca

{{#image}}
{{/image}}
{{text}} {{subtext}}

5X1000

 

 
 

Calendario ortodosso

 

Apostolia

Reportage EORI

 
 

Buona parola

Numero di visitatori

3405312