"Io vi do un nuovo comandamento: che vi amiate gli uni gli altri. Come io vi ho amati, anche voi amatevi gli uni gli altri." (Giovanni 13, 34)

VI Jurnal de carantină 

~ mărturii ale preoților și mirenilor din Episcopia Ortodoxă Română a Italiei ~

Memorii decantate din anul 2020, despre cel mai inimaginabil moment al planetei noastre.

Alexandra Avram Moretto,

Parohia “Sfântul Ioan Gură de Aur“- Carrara 

   Astăzi este duminică, 8 martie. La sfârșitul Sfintei Liturghii, după ce rostește Predica în care amintește și sărbătorirea zilei internaționale a femeii, Părintele, ne invită la miruit și dăruiește o lalea fiecărei fete sau femei, iar apoi urmează sărbătorirea genului feminin în “familia parohiei”, cu îmbrățișări și bucuria, așa cum eram obișnuiți la fiecare întâlnire.

   Acesta este ultimul filmuleț pe care mintea mea l-a întipărit într-o răscruce de timpuri radicale. După această amintire se frânge orice realitate cunoscută.

   Urmează o perioadă scurtă de dubii în ce privește situația sanitară în China, triumfalisme tipice comunismului în care demonstrează lumii întregi cum construiesc într-o săptămână un spital, fapt care în parte mă fac să mă îndoiesc de declarațiile oficiale, despre amploarea imediată a infecție. Pentru mine, astfel începe haosul. Guvernul italian, prima țară europeană care a declarat prezența virusului chinez pe propriul teritoriul, decide blocarea totală a circulației și a oricărei  activități, cu excepția celor de primă necesitate. Astfel, ne trezim că suntem obligați să rămânem blocați unde suntem, fără să putem avea contact cu nimeni în afara celor cu care locuim.

   La început a fost încurajator, fiindcă izolarea ne încredința de salvarea altor vieți, nu numai de propria protecție, însă cu timpul această stare de neimaginat a declanșat ce era mai rău în fiecare, iar în ce privește starea sufletească a avut nenumărate schimbări. În ce mă privește, cu o sănătate șubredă fiind, m-am încredințat că Dumnezeu ne-a înzestrat cu o nebănuită putere de a suporta

   Am avut mari frământări sufletești, având doi părinți bolnavi și înaintați în vârstă, eram foarte îngrijorată de posibilitatea de a nu îi mai putea întâlni, de gândul că vor fi singuri în caz de infectare, de ce se va întâmpla cu sufletele lor în caz de incinerare obligatorie…..

   Am folosit timpul acesta pentru a înțelege mai bine relațiile pe care le aveam, unele pozitive iar altele negative, pentru a le dezvolta pe cele pozitive iar în același timp să le elimin pe cele care par doar să se hrănească din răul omenirii pentru a-și satisface propriile complexe sau neîmpliniri. Mi-am dedicat mai mult timp pentru rugăciune și pentru cei dragi și am reușit să conștientizez și să încerc să depășesc nemulțumirile mele cu privire la acele persoane despre care credeam că au anumite calități și care mi-au dovedit că, de fapt, doar mimau aceste calități.

   Rugăciunea…. Cea mai mare bucurie în această perioadă ciudată a fost că am reușit să mă rog mai mult. Mulțumesc infinit Părintelui Armand și doamnei Preotese Elena pentru Sfintele Liturghii, Vecernii, Sfinte Masluri, Acatiste, rugăciuni la care am participat activ toți, chiar dacă nu ne-am întâlnit fizic. Este una dintre satisfacțiile acestei perioade petrecute închiși în propriile locuințe. Categoric, am simțit lipsa Spovedaniei (am încercat versiunea electronică dar fără efect în ce mă privește) și a Sfintei Împărtășaniei.

   Am suferit enorm pentru pierderile atâtor suflete și mai ales atâtor exemple de viață, fiindcă cei mai mulți dintre cei morți aveau atât de multă experiență de viață pe care din păcate am pierdut-o. Acest lucru m-a îndemnat să-i caut mult mai des și să ascult povestirile celor mai înaintați în calea vieții din propria familie. Am devenit mai bogați, fiindcă am înțeles de la tatăl meu (84 de ani) de ce bunicul meu, Dumitru, când îl auzea lamentându-se de comunism, spunea: “Nu știți să apreciați singurul lucru care contează în viață și pe care comunismul de 60 de ani (atunci) vi-l asigură: PACEA“. Despre bunicul am mai aflat că după război a fost prizonier timp de patru ani în minele de cărbuni din Donetsk, în Ucraina. Apoi am înțeles de la mătușa de 94 de ani, că acest moment istoric a fost mult mai greu decât toate celelalte încercări negative (războaie, inundații etc) pentru că ne-a izolat, ne-am despărțit unii de ceilalți, în vreme ce la alte încercări uniunea făcea forță și se depășea greul mai ușor. Se știa inamicul, se dădea zvon și se putea  interveni, se putea acționa, în schimb acum eram în întuneric și singuri. Am înțeles câte lucruri minunate câștigate acum le-am pierdut.

   Am văzut și natura minunată în plină libertate, culorile, cerul, limpezimea luminii, animalele, păsările, mirosurile, miresmele...

   Adevărat, a fost greu și mai este, dar cred că Dumnezeu și Măicuța Sa ne-au protejat neîncetat, mai ales că nu mi-a fost niciodată frică, iar când nu reușeam să depășesc ceva, mă rugam și mă încredințam lui Dumnezeu și Măicuței Sale prin mijlocirea și ajutorul Părintelui nostru cu care eram mereu în contact, fiindcă pentru mine era de ajuns să îi aud glasul și mă liniștea.

   Acestea sunt frânturi din viața trăită într-o perioadă scurtă dar intensă din 2020.

Facă-Se Voia Ta, Doamne, neîncetat, oriunde!

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne pe noi și toată lumea Ta!

P. S. Liniștea sufletească am dobândit-o făcând zilnic ceea ce ne-a îndemnat Preasfințitul SILUAN în scrisoarea de la începutul crizei. Am dat ascultare și mi-a fost de mare folos, mie și soțul meu care la început bombănea, iar după câteva zile venea singur, iar acum am rămas cu o frumoasă obișnuință zilnică.

Urgența Coronavirus

 

Portalul EORI

Ricerca

{{#image}}
{{/image}}
{{text}} {{subtext}}

5X1000

 

 
 

Calendario ortodosso

 

Apostolia

Reportage EORI

 
 

Buona parola

Numero di visitatori

3405339