"Io vi do un nuovo comandamento: che vi amiate gli uni gli altri. Come io vi ho amati, anche voi amatevi gli uni gli altri." (Giovanni 13, 34)

Jurnal de carantină 

 

~ mărturii ale preoților și mirenilor din Episcopia Ortodoxă a Italiei ~

 

CORONAVIRUS - Realitate sau coșmarul unui vis urât?!

Camelia Ioniță, 31 mai 2020–Parohia "Sfântul Evanghelist Luca" Verbania

   Lăsând în urmă încă un an, cu bucurii mai mari sau mai mici, cu griji, cu gânduri, așteptam nerăbdătoare Anul cel Nou. Departe de casă și cei dragi de câțiva ani buni, cu încredere și nădejde la Dumnezeu, îmi doream  pentru 2020, mai multă liniște în țară și în lume. Nădăjduiam ca Dumnezeu să-mi mai dea o fărâmă de sănătate să pot munci pentru a-mi întreține în continuare copilul la facultate, pentru a-mi ajuta familia rămasă acasă la Bacău.

   Dar ianuarie a debutat  cu un val de știri: China...Virus... Neinteresant mi-am spus! 

Fiecare telejurnal avea ca subiect principal China și virusul... Fără pașaport și fără bilet de călătorie, nemilosul CORONAVIRUS a ajuns si aici, în Italia. Chiar la început de martie, sătui de anotimpul rece, când toți așteptam primăvara cu tot farmecul ei, ca un trăsnet o prima ordonanță a guvernului ne obliga să rămânem în case, nu mai puteam ieși....Doar pentru aprovizionare și farmacie, atât! 

   Ziua de 8 martie aducea cu ea, cea mai cumplită și dureroasă știre, bisericile vor rămâne închise. Doamne, nu-mi venea să cred! Îmi găseam liniștea și speranța în biletul achiziționat cu mult timp în urmă, pentru 20 martie! În toată neliniștea și agitația creată, îmi vedeam scăparea, mă vedeam salvată cu zborul pentru acasă.

   Dar totul s-a blocat, inclusiv zborurile! Deodată am uitat de mine... Nu mai era importantă situația mea de aici, nu mai conta nimic aici, nici măcar viața mea de zi cu zi, panica a pus stăpânire pe mine gândindu-mă la ce se va întâmpla dacă virusul va ajunge și în țară, în biata noastră Românie care are un sistem de sănătate care "scârțâie" comparativ cu alte țări europene și unde aveam (Slavă Domnului, încă am) un soț cu diferite probleme de sănătate! Am început să trăiesc realul la pachet cu coșmarul fiecărei secunde.

   Una dintre fetele doamnei pe care o îngrijesc, medic fiind, mă informa zilnic (prin telefon, deoarece nu ne-a mai vizitat, pentru protejarea noastră) despre "războiul cu virusul" din spital...Suna și mă ruga să nu ies nicăieri... Povestea cum sunt secerate viețile pacienților, fără să conteze vârsta, statutul, stare financiară; cum mor bătrânii conștienți, singuri, plini de lacrimi, cu numele copiilor pe buze, cu strigăte abia șoptite după cei dragi, sufocându-se... Oare să-mi fie sfârșitul acum, aici, departe de casă și cei dragi? Dar ce mai contează?! Cu o moarte suntem datori...Așa că m-am împăcat și cu acest gând.

   Am făcut o situație a vieții mele, am analizat, am tras linie și... Doamne, facă-se voia Ta! Sufletul mi-l aveam curat și împăcat! Datorii nu aveam de restituit nimănui ... Primesc cu inima deschisă tot ceea ce ai pregătit pentru mine, Doamne! Mi-am amintit de sfatul duhovnicului meu, părintele Andrei, ”Camelia, spune rugăciunea inimii, o dată...de două ori...de 50 de ori...de 100 de ori, oricând îți este greu”.

"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătoasa!"

Și așa mi-am făcut rost de SCUT! Orice făceam, făceam cu Dumnezeu pe buze!

Regulile și legile s-au accentuat! Masca! Orice ieșire, doar cu masca!

   Îmi amintesc de prima ieșire după 5 săptămâni...Parcă nici nu mai știam să pășesc pe stradă... Eram mută de uimire la vederea celui mai mic fir de păpădie înflorit în fața blocului...Ieșirea mea a durat treizeci de minute, drumul până la oficiul poștal și înapoi, dar abia așteptam să mă întorc în casă... Aveam impresia ca sunt urmărită și înconjurată de virus...Psihoza știrilor mă urmărea. Ca și cum toate nu ar fost de ajuns, știrea că totul a fost programat de "cineva"  a stârnit fel de fel de gânduri greu de acceptat....

   Apoi, pe parcursul lunii martie simțeam că timpul stă în loc, parcă uitase să-și facă treaba... O oră dura cât o zi, iar ziua se transformase în săptămână. Aș fi vrut să adorm și să mă trezesc atunci când totul se terminase. Vom mai avea parte de normalul de altă dată?

   Totuși, acest timp petrecut în "izolare casnică" a avut și partea lui bună: mai mult timp pentru rugăciune, mai mult timp pentru Dumnezeu, mai mult timp pentru sufletul meu. Mi-am găsit oarecum o fărâmă de liniște în  transmisiunile online ale slujbelor. Cu emoții am participat de câteva ori la întâlnirile online cu  Preasfințitul Episcop Siluan și  Preasfințitul Atanasie de Bogdania. Cu grijă părintească ne-a fost alături, chiar și așa de la distanță, părintele parohiei noastre, asigurându-se aproape zilnic de starea fiecăruia, preocupat pentru cei rămași fără loc de muncă, pentru familiile cu situație precară. Nu ne-a "scăpat" nicicând din mâini, rugându-se pentru fiecare dintre noi. 

   Luna aprile aducea cu ea, din ce în ce mai aproape, sărbătoarea sărbătorilor.

Se apropia Învierea Domnului! Deși regulile nu îmi permiteau, mi-am asumat riscul unei amenzi și am plecat sâmbătă dimineață, spre biserică! La ora 12:00  așteptam Sfânta Lumină! Trăiesc și acum cu emoții acele momente, trăirile în timp ce mă apropiam de biserică, îmi amintesc inima bătând atât de mare, vrând parcă să iasă de la locul ei, iar sufletul îmi era plin de dorul de Dumnezeu! Bucuria mi-a fost deplină după Taina Spovedaniei și împărtășirea cu "medicamentul nemuririi", Trupul și Sângele Domnului. Din acel moment nu am mai avut nici o temere, nici o frică, eram convinsă că virusul și tot ce ținea de el, nu are cum "să se lipească" de mine. Dincolo de orice polemici, patimi sau trăiri diferite, frica și isteria impusă ori indusă, izolare și autoapărare, TREBUIE să trăim frumos, intens și împreună cu Dumnezeu în fiecare zi! La mine a funcționat și funcționează încă! 

   Îmi doresc pentru fiecare dintre noi, ca în aceste clipe de îndoială, tulburare și neîncredere, încercări și ispite, acum când parcă lumea întreagă e întoarsă pe dos, să avem răbdare și credința neclintită că, într-o zi, Domnul le va așeza în buna rânduială.

   E ultima zi a anotimpului care ne-a împuținat, ne-a încercat, ne-a testat. Îmi doresc ca ziua de mâine să aducă liniștea de care avem atâta nevoie și care ne-a lipsit atât de mult. Mi-e dor de lumea cu trăirile ei de altă dată când o simplă îmbrățișare avea puterea de a alunga toate temerile lumești și de a oferi siguranța că nu ești singur, că aparții cuiva...Mi-e dor să ne mai purtăm ca prietenii, să ne îmbrățișăm strâns, să râdem cu toată inima și din toți rărunchii, să povestim deschis  despre noi, despre visurile noastre, despre frământări, despre amintiri care ne leagă, despre dureri şi bucurii, despre ceea ce iubim... Mi-e dor de trăirile de altă dată, fără temeri, fără gânduri, fără griji...

   Aduc Slavă Ție Doamne, ai mei acasă sunt bine, eu sunt bine. Aștept cu nerăbdare luna august, când sper să pot ajunge ACASĂ! Îmi ascult inima și încă o aud cum cântă: "Doamne Iisuse Hristoase....."

Urgența Coronavirus

 

Portalul EORI

Ricerca

{{#image}}
{{/image}}
{{text}} {{subtext}}

5X1000

 

 
 

Calendario ortodosso

 

Apostolia

Reportage EORI

 
 

Buona parola

Numero di visitatori

3382438