În data de 29 decembrie 2025, la Penitenciarul Rebibbia N.C. din Roma, am avut bucuria și binecuvântarea Prea Sfințitului nostru Siluan de a duce, și în acest an, lumina Nașterii Domnului către frații noștri ortodocși aflați în detenție. Dăm slavă lui Dumnezeu și Îi mulțumim pentru această posibilitate, cu atât mai prețioasă cu cât ea se împlinește prin multă răbdare, prin rânduială, prin ascultare de procedurile instituției și printr-o colaborare care, în timp, a devenit mai deschisă și mai încurajatoare.
După prezentarea și autorizarea listelor de acces și după toate verificările necesare, la ora 10.30 am început slujirea în trei sectoare, iar ulterior și în al patrulea. Am săvârșit Canonul Nașterii Domnului, cu citirea Sfintei Evanghelii, cuvântul de învățătură, colindele cântate de deținuți și apoi colindele noastre către cei întemnițați, într-o atmosferă de emoție reținută și de adâncă mișcare lăuntrică. În acel cadru, sărbătoarea nu a fost un simplu „moment festiv”, ci o mărturisire că Hristos Se naște și în locurile unde omul se simte cel mai lipsit de speranță, iar Biserica nu încetează să fie mamă, căutându-i pe fiii ei chiar și dincolo de ziduri.
Au fost prezenți și au slujit împreună: pr. Bogdan Petre, capelanul institutului, pr. Andrei Sfredel, împreună slujitor în penitenciar, pr. Ioan Gherasimescu (Roma 3) și pr. Luician Vasilache (Marcellina). Prin prezența și lucrarea lor comună, slujirea a primit un caracter de unitate frățească și de continuitate pastorală, atât de necesară într-un spațiu în care omul se schimbă greu, dar se poate schimba în profunzime atunci când întâlnește milostivirea lui Dumnezeu.
Roadele duhovnicești au fost vizibile. Un deținut mărturisea, cu sinceritate cutremurătoare, că de multă vreme nu a mai plâns cu inimă căită și că, de multă vreme, nu a mai trăit o bucurie duhovnicească adevărată. Cuvintele acestea, simple, dar grele, au arătat că lucrarea Bisericii în penitenciar nu este o formalitate, ci o chemare directă la pocăință și la renaștere lăuntrică. În mod aparte, surorile noastre Violeta și Eugenia, prin vocile lor, au reușit să-i așeze pe cei prezenți într-o atmosferă autentic ortodoxă a Praznicului, trezind în mulți amintirea copilăriei și a casei, adică a acelui „acasă” pe care omul îl poartă în inimă chiar și atunci când nu-l mai poate trăi în mod concret.
În acest post s-a împlinit și un lucru de mare importanță pastorală: s-a reușit spovedirea tuturor „rezidenților” ortodocși ai închisorii, iar majoritatea „colindătorilor” s-au împărtășit. Aceasta este, în fond, esența misiunii noastre: nu doar să aducem cântare, ci să aducem întâlnirea cu Hristos prin Taina Pocăinței și prin Sfânta Împărtășanie, pentru ca omul să nu rămână prizonier al trecutului său, ci să primească început nou.
La bucuria liturgică s-a adăugat și darul concret, ca semn al grijii Părintelui ceresc, pe Care tradiția populară îl sugerează uneori prin chipul lui Moș Crăciun. Deținuților li s-au trimis cozonaci, vin și multe pachete cu haine și produse igienice. Fratele Cristi Neacșu a purtat și a distribuit toate pachetele pe sectoare, cu o osteneală pe care o încredințăm răsplătirii lui Dumnezeu. Gesturile acestea nu sunt „anexe” ale slujirii, ci fac parte din realitatea Evangheliei: omul are nevoie și de pâine, și de cuvânt, și de îmbrăcăminte, și de binecuvântare, iar dragostea creștină le leagă pe toate într-o singură grijă.
Mulțumirea deținuților a fost profundă și exprimată cu recunoștință sinceră. Ne-au spus că, dacă ei nu au putut merge în libertate la Biserică, vine Biserica la ei în detenție. Unii au mărturisit, paradoxal, că au devenit mai liberi în locul în care se află acum decât atunci când erau în așa-numita „libertate”: pentru că aici s-au descătușat de păcate, s-au împăcat cu Dumnezeu și s-au unit cu Hristos prin credința practicată în acest loc de prizonierat. În mod vădit, pentru câteva ceasuri, s-au simțit „ca acasă”, iar această trăire spune mai mult decât orice analiză: omul își regăsește casa atunci când îl regăsește pe Dumnezeu.
Cu recunoștință pentru cele aproape două ore de „Crăciun fratern”, ne-au îmbrățișat și ne-au rugat să fim constanți și să ne întoarcem cel târziu la Bobotează. Această cerere, venită din inimă, este în același timp o responsabilitate: ne arată că pastorația în penitenciar nu poate fi ocazională, ci trebuie să fie ritmică, fidelă, previzibilă, fiindcă omul aflat în detenție se sprijină mult pe continuitate și pe încredere.
O veste cu adevărat încurajatoare este faptul că direcțiunea și capelania institutului ne-au cerut să fim mai prezenți pentru nevoile deținuților ortodocși (români, sârbi, georgieni), solicitându-ne ca, pe lângă vizitele și slujirile periodice, să fim prezenți și duminica. Am rămas uimiți de această schimbare de atitudine și de orientare a instituției, care, în mod evident, favorizează și încurajează misiunea noastră în folosul ortodocșilor restricționați de libertate. Această deschidere reprezintă nu doar un semn administrativ, ci o recunoaștere a rolului spiritual și umanizator pe care Biserica îl are în procesul de reabilitare, de susținere morală și de reconstruire a persoanei.
Ne rugăm ca Pruncul Hristos, Cel născut în sărăcie și primit de cei smeriți, să dăruiască acestor frați ai noștri puterea începutului bun, iar tuturor celor care sprijină această lucrare, credincioși, voluntari și binefăcători, să le răsplătească osteneala și să le întărească dragostea. Nașterea Domnului devine deplină atunci când nu rămâne numai în cântare, ci se face prezență: iar în temniță, prezența Bisericii Ortodoxe este, pentru mulți, începutul libertății adevărate.
