De la “părăseală” la comunitate parohială.
De ani de zile trăia într-un spațiu abandonat, la “părăseală”, cum trăiesc mulți din cei care nu reușesc să plătească o chirie în Italia. Este vorba de un frate de-al nostru român, care, ca mulți alții, din diferite și nefericite cauze, s-a rătăcit pe căile întortocheate ale vieții de emigrant. Trăia din mila altora. Reușea să se întrețină doar din ceea ce primea de la preotul și credincioșii parohiei San Giovanni din Roma. Până într-o zi, când a făcut un atac vascular cerebral și a fost internat de urgență la spitalul Vila Fulvia, pentru o terapie de lungă durată. Aici l-au întâlnit voluntarele noastre pentru bolnavi. Ca de fiecare dată când întâlnesc un pacient român care nu are pe nimeni aproape, voluntarele s-au mobilizat și au făcut în așa fel să nu-i lipsească nimic din lucrurile de strictă necesitate, pe toată perioada internării. Aceasta, bineînțeles, împletită cu asistența spirituală pe care au intermediat-o între el și un preot. Doar că, după externare, conaționalul nostru a fost nevoit să se întoarcă în același loc abandonat și în aceleași condiții nefavorabile de trai. Pentru o persoană bolnavă, care în urma atacului cerebral a rămas cu o semipareză și o imposibilitate de a se autogestiona, a locui în astfel de condiții poate fi fatal.
Noi știm că nimeni nu trebuie să trăiască în izolare și în singurătate, care sunt mai grele decât boala trupească. ”Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5), îl încredințează Domnul pe tot omul îngrijorat. ”N-o să te abandonăm”, i-au promis și voluntarele lui Laris când a ieșit din spital. Pentru că voluntarii pentru spitale, când întâlnesc o persoană bolnavă singură, fără rude și cunoștințe în preajma ei, încearcă să-i fie aproape și după externare și să se îngrijească, după putință, de nevoile ei trupești și sufletești.
Așa s-a întâmplat și cu persoana în cauză. Au reușit să-i găsească un pat și un acoperiș deasupra capului, inclusiv o masă caldă zilnică, prin bunăvoința și implicarea parohiei Trullo din Roma. Părintele paroh a oferit spațiul de cazare și masa, iar voluntarii s-au angajat să nu-l abandoneze, ci să de-a o mână de ajutor la procurarea celor necesare pentru el.
Acum este foarte recunoscător că de la ”părăseală” a ajuns într-o comunitate parohială, în care a fost primit cu căldură, așa cum mărturisește el. ”Aici am o nouă familie, cu oameni buni și calzi, în care mă simt foarte bine”. La fel de bine se simt și voluntarii care i-au fost și îi sunt aproape în momentele de grea încercare ale vieții.
Pr. Ilie Ursachi
