Lectura lunii - Preot, parohie, înnoire

Cartea mitropolitului Emilianos Timiadis, Preot, parohie, înnoire, a fost editată acum șapte ani la Editura Andreiana. Are o Introducere și trei părți: Păstorul și parohia, Biserica față în față cu societatea contemporană, Slujire parohială și înnoire. Fiecare dintre ele au argumente pentru teme în care oricine dintre noi, cler și credincioși, ne regăsim. Încercăm să sintetizăm din ele câteva gânduri de adevărată zidire sufletească.

În prima parte se aduc înainte metafora păstorului ca icoană a preoției și a credinciosului. Mulți profeți inspirați, leviți și chiar regi au fost comparați cu păstorii care aveau menirea de a-și hrăni credincioșii. Dar mai ales Dumnezeu, S-a identificat pe Sine cu Însuși Păstorul cel bun care se jertfește pentru hrana și siguranța credincioșilor: „Cel ce paști pe Israel, ia aminte! Cel ce povățuiești ca o oaie pe Iosif” (Ps. 79,1); „El va paște turma Sa ca un Păstor și cu brațul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său și de cele ce alăptează va avea grijă” (Is. 40,11). Multele citate din carte „au un simbolism cu un vădit impact social: arată modul în care Dumnezeu grijește de poporul Său prin profeții sau prin conducătorii pe care i-a mandatat. În al doilea rând, această imagine are o legătură și cu lunga așteptare a lui Mesia”. Care este legătura cu noi? „Sufletele nu sunt, în nici un caz, oi, deoarece ele sunt spirituale, cu rațiune și voință liberă”. Sfântul Grigorie Teologul numește misiunea preoției ca fiind „arta artelor și știința științelor”. „Pentru el succesul slujirii depinde de măsura dragostei și de fidelitatea față de Păstorul cel Mare, Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, un păstor, (un preot, un părinte, un naș de botez și de cununie)[1], trebuie, în primul rând, să fie păstorit de Hristos”[2], să fie bun cunoscător al învățăturii de credință și practicant al acesteia.

Din experiența sa pastorală, mitropolitul Emilianos scrie că „preotul este, în mod esențial, un păstor care ar trebui să cunoască, să iubească, să poate de grijă și să se roage constant pentru cei care i-au fost încredințați lui. Un om fără un interes real pentru oameni, lipsit de orice grijă, preocupare sau compasiune pentru semenii săi ar putea cu îndoială să fie chemat la slujirea preoțească. Însă chiar mai importantă este rugăciunea, fundamentul real al slujirii”. Așadar, lucrarea din inimă împletită cu rugăciunea sunt căi prin care se zidește spiritual familia, parohia, o comunitate. În acest sens este edificatoare viața profetului Moise care a dedicat pastorației 40 de ani, și „a rămas singur în deșert, unde a contemplat originile și toate cele ce s-au întâmplat cu ființele vii și cu natura. Privilegiat de a-L vedea pe Dumnezeu prin dragostea Acestuia, a fost pus mai apoi să grijească de oameni”[3]. Am amintit de exemplul sfântului Vasile cel Mare din viața prorocului Moise pentru a conștientiza că pastorația cuprinde călăuzirea, îndrumarea, protejarea, convocarea, hrănirea creștinilor în special cu Sfintele Taine și Cuvântul lui Dumnezeu, iar accentele sociale, de egalitate, terapeutice, politice, se cade să fie lăsate pe un loc secund[4].

Iată o altă mărturie încurajatoare a venerabilului ierarh: „Am convingerea că acolo unde liturghia este oficiată cu evlavie, și, înainte de toate, astfel ca ea să fie înțeleasă de credincioși, nu va exista nicio diminuare a aprecierii din partea acelora care participă la ea”. Idealul este ca o comunitate „să afle în Euharistie centrul vieții ei duhovnicești”[5].

„Într-un univers afrodiziac (în care, pentru unii, se crede că moda o dau incantațiile, mantrele, etc.), abstinența, castitatea, asceza și auto-disciplina propovăduite de preot pot convinge pe cei slabi și ezitanți că perfecțiunea evanghelică nu este o viziune simplă și utopică, ci, datorită ajutorului pe care ni-l dă viața liturgică, una realizabilă”.

Creștinii în sine ca pietre vii ale zidurilor spirituale ale parohiei pe care ei o formează au rol major în misiune: „Dacă mai există laici care practică abstinența și castitatea pre-natală și fidelitatea matrimonială, atunci acestea se datorează impactului și exemplului puținilor creștini devotați și puținilor preoți buni care transmit celorlalți pace interioară și bucurie. Exemplele lor încurajează numeroși laici să devină mai dăruitori, să-i servească pe alții în loc să fie ei slujiți”. Tot în aceeași direcție, autorul, fin psiholog, vorbește despre „oamenii seculari (adică dis-bisericiți, nepracticanți până la uitarea celor mai elementare sărbători), care ar putea să mărturisească unui preot competent multe secrete pe care ar ezita să le împărtășească chiar și soțului sau soției. Mai trebuie spus că laicii, oricât de indiferenți ar fi din punct de vedere religios, doresc ca preotul să stea deasupra lor, cu o purtare impecabilă, nefăptuind lucruri pe care le fac toți oamenii. Dacă descoperă ceva rău la preot, nu i-o vor ierta, deși ei înșiși pot fi răutăcioși și necinstiți”[6].

Activitățile și slujirea se desfășoară pe trei fronturi: în interiorul parohiei, în afara ei și către sine, acest „sine” ne are în vedere pe fiecare dintre noi. Iată un text edificator: „Preotul trebuie să le reamintească credincioșilor tot mereu că este necesară înaintarea continuă spre Dumnezeu și că nu este de-ajuns să-ți admiri pietatea care nu îți este de nici un ajutor în urcușul duhovnicesc. Lipsa de activitate religioasă duce la formalism, ritualism, semne ale unei ortodoxii superficiale, ai cărei aderenți, deși au fost ani de-a rândul membri în comunitatea bisericească, au rămas, totuși, din punct de vedere duhovnicesc, ca în urmă cu douăzeci de ani, fără să cunoască vreo creștere notabilă”[7].

Cu privire la creștinii care se găsesc în afara zidurilor bisericii mai ales în zilele de duminică, se cere „răbdare, dragoste, prudență, fără să folosim un limbaj brutal, sever sau mustrător, fiindcă altfel am putea distruge orice urmă de speranță pentru un contact viitor. Datoria noastră este aceea de a deveni constructori de punți, de a înțelege problemele oamenilor, de a le împărtăși aceste probleme, de a le asculta argumentele. Nu este necesar să le dăm toate răspunsurile dintr-odată. Faptul numai că ne pierdem din timpul nostru ascultându-i, provoacă simpatie și un început de dragoste. Și vom fi, desigur, apreciați”[8]. Aceste sfaturi se potrivesc atât clerului, cât și mirenilor, deopotrivă. Tot în aceeași direcție este folositor să fim convinși că „o viață sfântă aduce mai multe câștiguri decât cuvintele; oferă credibilitate pentru ceea ce spune creștinul și, prin aceasta, îi ajută pe alții să primească cuvântul lui Dumnezeu”. „Exemplele impresionante ale primilor martiri au fost mult mai convingătoare pentru cei ce s-au convertit dintre păgâni decât mii de predici bune sau de campanii evanghelice. Sfințenia pustnicilor, a asceților, a sufletelor evlavioase au fost și continuă să fie extraordinare apeluri care îi determină pe oameni să se convertească și să se căiască”[9].

Dacă fiecare dintre noi suntem membri ai sfintei Biserici, ca și cum am fi organe ale unui corp, înseamnă că fiecare avem latente sau lucrătoare în noi darurile sfântului Duh; niciunul nu este de prisos, ci toți avem scopul nostru; acestea fac ca noi să ne mișcăm spre Dumnezeu prin cult și către lume prin mărturie și prezență efectivă. Dacă tot creștinul este conștient de această vocație, atunci se realizează pleroma, deplinătatea vocațională la care suntem chemați.

Cartea conține și rânduri prețioase cu referire la importanța mărturisirii care „este relevantă pentru mulți creștini de o scrupulozitate patologică, creștini care insistă pe o relație exclusiv individuală cu religia și care evită orice intervenție exterioară sau orice îngrijire pastorală adevărată”[10]. În aceeași direcție, dacă dorim să vorbim de o „reformă” a vieții bisericești, ni se indică să ne îndreptăm spre origini, „să urmăm exemplele precedente din istoria poporului lui Dumnezeu, anume tradiția noastră vie și care va viețui pururi, sinoadele ecumenice”[11].

Să reținem și două sfaturi de folos fiecăruia dintre noi: problema îngăduinței față de noi înșine și egoismul. Întrebat fiind avva Agathon despre cât de periculoasă ar fi aceasta, el a răspuns: „Da, nu este nimic mai periculos ca îngăduința față de sine însuși. Ea pregătește terenul pentru toate viciile, fiindcă elimină din suflet frica de Dumnezeu[12]”. Iar în legătură cu dăruirea, suntem îndemnați să medităm la natură, care hrănindu-se cu seva pământului ea rodește fructe, flori, grâne, etc. „Omul, în schimb, consumă fără limită, fără să-l ajute pe aproapele său. Agonisește imense valori și se îmbogățește, însă nu există și o reciprocitate față de cei ce l-au ajutat. Lacom și avid, își distruge și ucide aproapele, uită să ofere și să se ofere, în timp ce natura însăși constituie o măreață ofrandă aducă Creatorului”[13].

Încheiem prezentarea noastră propunându-vă să reflectăm la îndemnul spre bucurie a Mântuitorului pentru „turma mică” (Luca 12,32), adică pentru creștinii care sunt în inferioritate, dar își trăiesc fervent credința. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „O singură persoană, dacă este înflăcărată cu focul sfânt și cu teama sfântă, este suficientă ca să transforme o întreagă cetate. Dar dacă nu este nici măcar una, ci doi sau trei, atunci influența lor va deveni cu mult mai evidentă și mai constructivă”[14].

Preot Cristian Prilipceanu