Lectura lunii - Cum să devii o prezență vindecătoare

Lectura lunii - Cum să devii o prezență vindecătoare 

Cum să devii o prezență vindecătoare este o biografie a inimii a unui psiholog doctor clinician și profesor de teologie pastorală. Dar cartea nu pleacă de la un argument științific, ci pleacă de la un moment deosebit de greu din viața de familie a doctorului Albert S. Rossi, și anume de la îmbolnăvirea soției sale. În această încercare a fost și a rămas prezent bunul Dumnezeu mai mult și mai bine decât, poate, ar fi fost la mijloc o altă cale. Legătura dintre Albert și duhovnicul familiei lui, preotul și decanul Institutului Teologic Ortodox „Sfântul Vladimir”, s-a concretizat într-o intimă comuniune duhovnicească prin „devotamentul nostru față de Evanghelia descoperită de Dumnezeu prin Iisus Hristos, așa cum este mărturisită în Scripturile Bisericii și oferită, prin harul lui Dumnezeu, în experiența trăită … în cultul liturgic, viața sacramentală, învățăturile de credință și sfaturile duhovnicești ale sfinților Bisericii Ortodoxe”[1].

Pe măsură ce boala înainta în trupul soției autorului, ea „era treptat curățită, luminată și mântuită prin harul lui Dumnezeu, prin ceea ce suferea în trup și în duh”, astfel, a început să spună „sunt hotărâtă să mor sănătoasă”. La întrebarea duhovnicului „Ce spui acum despre Dumnezeu?”, ea a răspuns: „Îl slăvesc pe Dumnezeu”, și „De ce faci aceasta?”, - „Fiindcă acum cunosc ce este dragostea”. Așadar, mărturia cărții este credibilă și are putere în a transmite adevăruri de viață duhovnicească și truisme pentru că ea își are originea în experiență profundă de viață și pentru că autorul are și o pregătire de specialitate în domeniul psihologiei[2].

Cartea are nouă capitole, fiecare de o dimensiune medie și „narează despre cum să intri în inima unui om pentru a-L găsi pe Hristos, și apoi cum să ieși din inima lui pentru a-I permite lui Hristos să îi vindece pe ceilalți prin noi!”. „Hristos este totul. Hristos este doctorul nostru, vindecătorul nostru desăvârșit. El dorește ca noi să fim reprezentanți ai firii Sale omenești pe pământ, să fim prezența Lui vindecătoare pentru alții. Suntem o prezență vindecătoare pentru alții atunci când le dăm putere și nădejde[3].

Pentru a reuși să naștem, să păstrăm o forță de viață în cei bolnavi sufletește, este vitală viețuirea noastră duhovnicească. Ca să fiu tămăduitor pentru alții, eu însumi am nevoie de energia harului Duhului Sfânt. Iată ce spune autorul: „Dacă nu am grijă de mine mai întâi, nu am ce să le ofer celorlalți. Oamenii vin la mine ca la un povățuitor și se așteaptă ca, atunci când intră în biroul meu, să am timp și energie pentru ei. Ei nu au nevoie de un sfătuitor obosit, morocănos, neatent și scufundat în propriile gânduri. Singurul mod prin care pot avea ceva de dat este să Îi permit lui Hristos să aibă grijă de mine, în primul și în primul rând. Nu există altă cale”[4]. Cuvântul acesta îi are în vedere mai întâi pe mireni, (că de un mirean a fost zis), pe creștinii care formează filonul de aur ai unei comunități. Este fundamental ca omul Bisericii să fie conștient de rolul său pentru celălalt, pentru aproapele.

Una din căile îngrijirii lui Dumnezeu față de mine este „întoarcerea în noi înșine, și întorcându-ne spre interior, urcăm spre Dumnezeu”. În isihie se descoperă „o stare sufletească în care toate puterile sufletului și facultățile trupului sunt complet liniștite și calme, (însă) pe deplin alerte (adică neadormite), dar libere de orice zarvă sau agitație”. Autorul dă exemplul drumului cu mașina pe care-l făcea cu băiatul său la concursuri. La plecare ascultau orice post de radio alegea tânărul. La întoarcere, îi revenea tatălui dreptul de a asculta orice post de radio dorea. Iar tatăl opta pentru închiderea radioului. Peste ani, fiul îi mărturisea: „Tată, unele din cele mai frumoase momente pe care le-am petrecut împreună au fost drumurile de întoarcere de la concursurile de golf”, căci așa „ne păstram sănătatea mintală”[5].

După ce se enumeră câteva locuri biblice despre liniște, se aduce un argument clasic pentru cei mai mulți dintre noi legat de trebuie să … „stau pe internet și pe telefon. Trebuie să lucrez și multele mele proiecte bune. Trebuie să discut cu prietenii și să primesc lucruri folositoare. Îmi voi programa ziua cu proiecte benefice și chiar voi munci pentru Biserică. Dar, Doamne, îți spun un singur lucru: nu mă voi liniști”. Ce se întâmplă atunci? „prețul scump pe care îl plătim pentru că nu ne liniștim este probabilitatea de a nu-L cunoaște vreodată pe Dumnezeu. Dacă nu-L cunoaștem pe Dumnezeu, nu ne cunoaștem pe noi înșine, dat fiind că suntem creați după chipul lui Dumnezeu. Aceasta suntem noi. De aceea, astăzi mulți oameni își caută identitatea, locul lor în lume, caută să afle cine sunt. Singurul loc unde putem afla cine suntem este în Dumnezeu”[6]. Care este rezolvarea? „Unii oameni pot să petreacă 20 de minute dimineața și 20 de minute seara în tăcere, spunându-și rugăciunea scurtă. Alți oameni au mai puțin timp pentru a petrece în contemplare tăcută. Răspunsul nu ține de aritmetică. … Esențială este statornicia în alegerea de a petrece un timp în tăcere în fiecare zi”[7].

O altă cale de a deveni o prezență vindecătoare pentru alții este aceea a respirării „Numelui”. „Ni se spune în Bibliecă orice ați face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceți în numele Domnului Iisus (Col. 3,17). Pur și simplu respirăm numele Lui. Așa cum spunea părintele Lev Gillet, lăsăm numele lui să ne pătrundă sufletul – așa cum o picătură de ulei se împrăștie și se imprimă într-o haină”[8]. Cum poate omul să mai simtă glasul lui Dumnezeu? Iată ce întâmplare a trăit un preot: „Am auzit glasul lui Dumnezeu într-un mare lanț de magazine alimentare”. Când stătea la rândul de la casă „femeia din fața lui i-a dat fiicei sale de 11 ani un dolar și a arătat spre omul străzii care stătea lângă ușă. Fata a mers și i-a dat dolarul. Apoi s-a întors. Mama a clătinat din cap, i-a șoptit ceva la ureche și a arătat din nou spre omul străzii. Fata a mers la om, l-a îmbrățișat și s-a întors la mama ei. Apoi mama a îmbrățișat-o pe ea”[9].

Autorul aduce în discuție o problemă acută pentru mulți dinte noi, vindecarea amintirilor care începe cu acceptarea faptului că memoria este imperfectă și că se schimbă în timp. Dacă ne limităm la mecanismele noastre proprii – adică la conștiința și amintirile noastre -, putem ușor să devenim posomorâți și deznădăjduiți. Dar devenim o prezență vindecătoare pentru noi înșine atunci când ne amintim de Hristos … și amintirile, la fel ca întreaga viață, pot fi încredințate lui Iisus și transformate în bucuria Lui întru noi”[10].

Inima vindecătoare; cum pot ajuta pe altul prin inima mea? Răspunsul ține inițial de viața mea, de teologia rugăciunii inimii. Până la partea de spiritualitate, să fixăm câteva lucruri legate de biologicul acestui organ. „Cercetările din anii ’60 și ‚’70 au descoperit că inima fizică este un organ dotat cu o mare inteligență, cu propriul său sistem nervos, cu propriile puteri de decizie și legături directe cu creierul. Cercetările au aflat că inima efectiv vorbește cu creierul. În anii ’90, cardiologii au introdus un nou concept, creierul inimii. Inima este foarte sensibilă la emoții și emite un câmp de energie de 5.000 de ori mai puternic decât cel al creierului, câmp ce poate fi măsurat de la o distanță de mai mult de trei metri”. „Inima cântărește aproape jumătate de kilogram și este cam de mărimea pumnului unui adult. Deși este un organ atât de mic, ea face o muncă herculeană, bătând de aproape 100.000 de ori pe zi”[11].

Am amintit de partea științifică deoarece „rugăciunea inimii nu este doar rugăciunea sufletului și a duhului, ci și a trupului. Nu trebuie să uităm că inima este, printre alte lucruri, un organ fizic. Trupul are un rol pozitiv în lucrarea rugăciunii”[12]. Duhovnicește, sfântul Macarie, spune că „în inimă sunt adâncimi de nepătruns. Este doar un vas mic, dar balauri și lei se află acolo, și creaturi veninoase, și toate vistieriile răutății. Acolo sunt cărări aspre, accidentale, și prăpăstii imense. Tot acolo este Dumnezeu, acolo sunt îngerii, acolo sunt viața și Împărăția, acolo sunt lumina și Apostolii, acolo sunt cetățile cerești și vistieriile harului; toate sunt acolo”[13]. Adăugăm aici mărturia unuia dintre părinții români care a trebuit să migreze pe timpul comuniștilor în State, Roman Braga, ieromonahul care a întemeiat mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Rives Junction, Michigan. „Părintele Roman spunea că el nu avea unde să meargă (pentru a scăpa de urmărire). Nu avea altă consolare decât în sine însuși. Apoi a făcut o declarație uimitoare: de aceea am intrat în universul meu lăuntric. Când am auzit acest lucru, spune autorul, parcă timpul s-a oprit în loc pentru mine. Știam că mă aflam în prezența unei taine, în prezența unui om care fusese într-un loc în care eu nu fusesem niciodată”[14]. „Propria ta casă devine un rai atunci când te întorci în ea după o absență. Exact același sentiment apare atunci când, după o distragere, ne întoarcem la atenție și la viața interioară”.

Pe lângă celelalte capitole pe care le lăsăm ca să fie descoperite de frățiile voastre, ca și cititori, mai amintim că „momentul prezent este punctul în care timpul atinge veșnicia” și „este interesant că putem fi o prezență vindecătoare doar în momentul prezent”[15]. Metode bune prin care putem conștientiza prezentul sunt rugăciunea, atenția la detaliile mediului în care trăim și filtrarea rațională a senzațiilor fizice trupești.

„Putem să-l întâlnim pe Dumnezeu doar în momentul prezent. Acesta este spațiul în care Dumnezeu hotărăște să-Și limiteze propria putere. Noi alegem dacă trăim sau nu în momentul prezent … Putem să luăm decizii doar în momentul prezent. Putem să ne bucurăm de priveliști și de sunete doar în momentul prezent. Putem să iubim, să urâm, să cântăm sau să plângem doar în momentul prezent. Dintre toate dimensiunile temporale doar prezentul poate fi folosit pentru pocăință (pentru vindecare). Momentul prezent poate părea minuscul ca durată – atât de mic, încât mintea omenească poate crede că nici nu există -, dar de fapt el este dincolo de infinit. El nu are chip sau formă. Aceasta este una dintre probleme. Nu poate fi măsurat și aceasta înfurie mintea, deoarece este bună la măsurători. Momentul prezent este fără formă și poate fi simțit ca mare sau mic. Dacă stăm pe scaunul dentistului, iar dentistul atinge un nerv, acel timp pare mare. Dacă ne delectăm cu o mâncare foarte plăcută, atunci pare că trece ca o clipită. … Este ciudat că noi alegem să nu ne petrecem mai mult timp în prezent. Din nefericire, mintea blochează contactul cu prezentul de fiecare dată când are șansa să facă acest lucru”[16].

Așadar, să lucrăm cu noi pentru a reuși să fim prezențe vindecătoare și pentru alții!

Preot Cristian Prilipceanu,

Coordonatorul Departamentului Misiunii din cadrul Episcopiei Ortodoxe Româna a Italiei