Parcă și acum aud franceza catifelată a bunicii mele strecurându-se până în trompa lui Eustachio ca o muzică veche și răscolindu-mi amintirea atunci când îmi citea dintr-o carte pentru copii în limba lui Voltaire. În acele pagini, scaunul avea picioare, dar nu de orice fel, ci purtătoare de șoșoni colorați, pentru a nu-i fi frig dimineţa. În geografia lăuntrică a bucuriei de copil, fantezia vibrantă crea imagini vii prin care scaunul devenea, într-un joc de rol, „victima” copilului care îl călca pe picioare fără intenție, pentru ca apoi să îi devină „căluț”. Pe atunci, obiectele nu erau simple obiecte. Totul se putea transforma. Totul avea viață. Totul putea simți, întrucât copilăria are talentul straniu de a insufla inimă lucrurilor.
Ani mai târziu, în tabăra de vară pentru copii din localitatea Alice Superiore, în valea alpină Valchiusella din regiunea Piemonte – o vale sălbatică și mai puțin turistică, cu sate mici de piatră și păduri dense – alături de cei 18 copii ai parohiilor Ivrea și Rivarolo, am auzit pentru prima dată, într-un muzeu minier, expresia „explozie prin simpatie” (gr. sym-patheia – „a simți împreună”). În subteran, dacă o încărcătură explodează, vibrația o trezește aproape instantaneu și pe cea alăturată, încă „adormită” sau, mai bine spus, neexprimată încă. O explozie o cheamă pe alta, așa cum un copil începe să râdă și, fără explicații, râsul cuprinde întreaga tabără. Așa cum curajul unui copil îl poate aprinde pe altul. Așa cum frica se transmite și ea. Sau tandrețea! În Patericul egiptean, atunci când avva Lot îl întreabă pe avva Iosif ce mai poate face pentru a se apropia de Dumnezeu, bătrânul își ridică mâinile ca niște făclii și îi răspunde: „Dacă voiești, poți deveni tot foc”.
Tot acolo ni s-a arătat și piatra care, udată, produce foc, folosită odinioară la lămpile cu acetilenă ale minerilor. Minerii luminau galeriile în care coborau purtând o piatră aparent inertă, care, la contactul cu apa, își dezlănțuia puterea ascunsă, latentă și profundă: focul. Paradoxal, apa nu o stingea, ci o făcea să nască lumină. Tulburător de bine seamănă această piatră cu anumite suflete de copii, căci cu cât sunt atinse mai adânc, cu atât luminează mai puternic.
În această perspectivă, atelierul de acceptare și autenticitate a încercat să sondeze galeriile lăuntrice ale fiecăruia dintre noi, nu cu dinamită, ci cu delicatețe și sinceritate, invitându-i pe copii și pe tineri să găsească echilibrul dintre vulnerabilitate și curaj, însă niciodată cu rușine. Printr-un exercițiu comun de sinceritate, neajunsurile au fost transformate în puncte de forță, așa cum piatra devine lumină în subteranele ființei noastre. Pentru că Dumnezeu nu pare să iubească „măștile” impecabile! În Scriptură, Hristos este cel mai aspru tocmai cu ipocrizia și cel mai blând cu omul care își acceptă neputința şi se căiește: cu vameșul care își recunoaște lăcomia și nedreptatea, cu Petru care își plânge frica și trădarea, cu fiul risipitor care se întoarce fără măști și fără justificări, pur și simplu așa cum este. Poate că Dumnezeu nu caută oameni artificial „buni”, ci oameni autentici.
Plimbarea la lac prin pădure ne-a adus din nou aproape de umbrele noastre, de suprafața nevăzută a icebergului interior, căci apa funcționează asemenea unei oglinzi care creează reflexie, dar care îndeamnă și la reflecție și introspecție. Tânărul de astăzi, suspendat între așteptările societății și propriile nevoi, încearcă să își autocalibreze sufletul între acești doi factori existențiali, asemenea peștelui care se zbate să nu fie prins de undița pescarului și de momeala care îl atrage constant. Căci maturizarea începe în clipa în care omul nu mai „înoată” doar spre ceea ce îl atrage, ci spre ceea ce îl ajută să devină el însuși.
O pledoarie interesantă pentru echilibrul dintre ceea ce îți dorești să fii și ceea ce este nevoie să fii s-a concretizat și prin vizita făcută la centrul de echitație din apropierea casei care ne-a găzduit. Dincolo de experiența unică a fiecărui copil de a urca pentru prima dată pe un cal și de a patrula alături de îngrijitori pe un traseu prestabilit, participanții au înțeles că, dincolo de aspectul maiestuos și uneori intimidant al calului, acesta ascunde o sensibilitate vulnerabilă şi uneori temătoare în care am recunoscut ceva din fragilitatea tăcută a întregii creații.
Alături de ieșirea la piscină și vizita la fermă, unde copiii au putut lua micul dejun cu produse locale și au experimentat producerea brânzei printr-un mic atelier de colectare a cheagului în forme speciale, drumeția pe munte până la cel mai apropiat sătuc cu case de piatră, oprirea la cascadă și bălăceala cu picioarele în apa rece a râului ne-au adus față în față cu propriile neputințe și credințe limitative, acolo unde limitele fizice se dizolvă treptat, făcând loc bucuriei de a fi în comuniune cu ceilalți și, mai presus de toate, cu Dumnezeu.
Au fost cinci zile pline, în care ne-am propus cu toții, atât cei mici, cât și noi, organizatorii, o miză înaltă: aceea de a trăi, de a acționa și de a gândi cu blândețe despre cel aflat în fața noastră, de a lăsa susceptibilitatea să se topească și de a face loc iubirii și compasiunii într-o inimă adesea flămândă de etichete și prejudecăți. Căci în mină, explozia lărgește galeria. În oameni, întâlnirea cu ceilalți poate lărgi spațiul interior. Şi poate că exact aceasta este taina copilăriei: puterea de a însufleți ceea ce pare inert și de a descoperi, chiar și într-un simplu scaun cu șoșoni colorați, o inimă ascunsă care așteaptă să fie recunoscută.
Psa. Simona Preda, Ivrea
Foto credit: Episcopia Italiei
