Vom încerca să prezentăm câteva situații în care misiunea de voluntariat pentru bolnavi se prelungește, în unele cazuri, dincolo de spital și de nevoile strict medicale.
”Bunicuța”, așa au simțit voluntarele pentru bolnavi să o numească pe o doamnă româncă, în vârstă de 80 de ani, pe care au întâlnit-o internată la spitalul Umberto I din Roma. Iar ea le răsplătea grija și dragostea lor jertfitoare alintându-le cu ”îngerii mei păzitori”.
De la prima întâlnire s-a înfiripat între ele o poveste frumoasă de atașament creștin. Voluntarele, care știu să dăruiască timp și atenție, în primul rând, unei persoane bolnave, au aflat, însă, că dincolo de problemele de sănătate ale româncei noastre, s-a cuibărit în sufletul ei durerea singurătății, îngrijorarea omului abandonat, care vrea cât mai repede să-și descarce povara amară a unui prezent apăsător.
Știa că vin. M-a întâmpinat cu nerăbdarea unui copil care abia așteptă să-și verse lacrimile în brațele mamei. De cum am început să vorbim, parcă situația actuală de boală și de neputință nu mai conta, internarea (abandonarea) ei în spital era, mai degrabă, o conștientizare a faptului că nu se va mai putea gestiona singură, că greul de-abia acum începe. Bunicuța are o istorie tare încâlcită și nedreaptă, spune ea, cu familiali care au profitat de banii ei, iar acum nu mai vor să țină legătura cu ea, cu investiții de care alții se folosesc acum și pe ea au îndepărtat-o, cu abandonarea în spital și nerecunoașterea vreunui drept în urma muncii de peste 20 ani în Italia, dar prestată la negru, etc.. Într-un cuvânt, a ajuns să nu aibă nimic și pe nimeni aproape, până au întâlnit-o voluntarele noastre în spital. Din acel moment, chiar dacă situația ei nu era schimbată, cel puțin, nu mai era a nimănui. A fost chiar sărbătorită în spital de către ”noua familie” la împlinirea vârstei de 80 ani. Totuși, incertitudinea și îngrijorarea nu sunt ușor de înlăturat la vârsta asta și în situația dată.
De la spital a fost dusă într-un Centru de primire, unde erau găzduite persoane fără adăpost, unele dintre ele chiar cu dizabilități mintale. Aici situația ei s-a înrăutățit foarte mult din lipsa condițiilor decente de îngrijire și cazare. La una din vizite am găsit-o total deznădăjduită. S-a luminat la față cand i-am spus că încerc să o transfer la un Centru de bătrâni din țară, gestionat de Biserică. Iar când părintele responsabil de la centrul respectiv i-a confirmat prin telefon că o primește cu tot dragul, a exclamat plângând: ”Există Dumnezeu, părinte! Cu adevărat, există Dumnezeu!”. Și a urmat, apoi, mărturia ei cutremurătoare cum că a fost salvată de la moarte. ”Cum așa, bunicuță?” o întreb. ”Vă mărturisesc că am vrut să-mi pun capăt zilelor..., nu vedeam niciun rost să mai trăiesc așa… nu am nimic, nu am pe nimeni și în condițiile astea…” Și nu înceta să spună printre lacrimi că Dumnezeu a trimis pe ”îngerii păzitori”, adică pe voluntare, ca să o salveze, să o ajute. Iar eu nu încetam să mă minunez cum știe Hristos să vină în întâmpinarea noastră, sub chipul ”unuia dintre acești prea mici”, pentru a ne salva din nepăsare și a ne aduce la îndemâna micimii noastre facerea de bine și accesul cătrea starea cea ”de-a dreapta”.
Acum ”bunicuța” este extrem de fericită că poate să-și trăiască restul vieții în țară, între “românii ei”, că are camera ei caldă și îngrijită, că nu-i lipsește nimic, că poate să meargă la biserica așezământului, unde, la o slujbă, au fost ”chiar patru preoți”, dar, mai ales, că este înconjurată de oameni de încredere și cu dragoste creștină.
Pr. Ilie Ursachi
