„Ni-i trimite Domnul să ne-ncerce mila” sau să-i pregătim de plecare...
Rămas fără părinți la o vârstă fragedă (nu împlinise încă trei ani când mama lui a murit, iar tatăl, câțiva ani după), Puiu Constantin a crescut în familia maternă. Ulterior, a fost el cel care s-a îndepărtat de ei și așa a rămas până când, R., vărul lui, l-a căutat și i-a fost alături până în ultima zi. A avut o viaţă despre care nu dorea să povestească.
L-am cunoscut pe Constantin la sfârșitul lunii februarie, când a fost adus la spitalul San Camillo din Roma, într-o stare destul de gravă. Mi-a zis că este singur, fără familie. Un bărbat de statură medie, slab, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de trening din material sintetic, fără șosete, de la brâu în sus având cunoscuta cămașă verde din spital, stând întins în primul pat de la intrarea în salon, cu fața întoarsă spre fereastră. A simțit când am intrat și a întors capul. Un chip care părea trist s-a luminat dintr-o dată și doi ochi rotunzi m-au privit fix, întrebători și neîncrezători.
M-am prezentat, i-am spus că vin la îndemnul colegelor voluntare, care l-au întâlnit în celălalt spital unde a fost internat, că de acum înainte îl voi vizita și-i voi aduce tot ceea ce are nevoie. Mi-a zâmbit și fața lui s-a luminat și mai mult. Din cauza operației la gât, Constantin nu vorbea. Nu l-am întrebat nimic despre el, ne-am concentrat pe prezent, pe ce are nevoie. Și avea nevoie de tot. De la produse de igienă până la haine. Am plecat îngândurartă de la el. Lăsasem pe un pat de spital un bărbat cu doi, trei ani mai mare decât fiul meu, singur pe lume, fără nimic. Și care era pe moarte... Am vorbit între voluntare şi a doua zi aveam tot necesarul unui bolnav internat în spital.
La următoarea vizită am mers împreună cu părintele Ilie, care l-a spovedit și împărtășit. Mare i-a fost bucuria când l-a revăzut pe părintele! El era bucuros de vizita părintelui, iar eu tristă în suflet pentru că pe masă stăteau cina de seara trecută și prânzul de astăzi neatinse. Starea lui se înrăutățise... L-am întrebat ce ar vrea să-i aduc, ce pofteşte. Cu greu, după multe insistențe, mi-a spus că ar vrea biscuiți cu cacao și cremă și a precizat, oarecum stingher, că aceștia costă puțin. Am văzut la el mult bun simț și pudoare, cum rar se mai întâlnește astăzi.
Când am recupeart căruţul lui, am mers, împreună cu altă voluntară, să i-l ducem. Nu-l văzusem de trei zile, pentru mine parcă ar fi fost trei săptămâni. Sprijinit de noi două, cu greu s-a ridicat de pe pat și s-a așezat în căruțul lui atât de mult dorit. Toată mâncarea era neatinsă. A spus că va mânca mai târziu. Era ora 7 seara, știam că n-o să mănânce. Am lăsat impresia că-l cred și ne-am luat rămas bun până a doua zi.
La o altă vizită, l-am aşteptat mai bine de o oră până l-au adus din sala de opearţie. Era pe targă, abandonat lui însuși. L-am întrebat dacă-l doare ceva și mi-a zis că nu. Niciodată nu s-a văitat, niciodată n-a zis că-l doare. Nici înainte, nici după această zi. Niciodată nu am vorbit despre boală. M-am așezat pe scaun lângă pat, l-am luat de mână și i-am spus că, aseară, am vorbit cu R., vărul lui. M-a țintuit cu privirea și a devenit serios, aproape supărat pe mine. Am înțeles că atinsesem ceva ce era doar a lui, ceva la care ținea foarte mult. I-am spus ce mi-a zis R. să-i spun, că va veni la sfârșitul săptămânii și că va fi mereu cu el și vor face tot ceea ce au vorbit ei. Nu s-a bucurat, nu s-a întristat, doar m-a privit fix în ochi. L-am mângâiat pe frunte și i-am zis că așa va fi.
Zilele ce au urmat au decurs aproape la fel. Stăteam cu el o oră și jumătate, două. Uneori, îl găseam dormind și atunci scoteam cartea și citeam rugăciuni lângă patul lui, ținându-l de mână. Câteodată se trezea, deschidea ochii, îmi zâmbea și adormea la loc încă 10-15 minute. Alteori, mă aștepta treaz și petreceam timpul vorbind despre ce vom face când va ieși din spital sau încercând să-l conving să mănânce ceva, cât de puțin. Degeaba. Spre mâncare nici nu voia să se uite. Până și biscuiții cu cacao, atât de doriți, au rămas desfăcuți. Nu insistam, ca să nu-i adâncesc și mai mult deznădejdea pe care o bănuiam instalată în sufletul lui. Tumora creștea văzând cu ochii, iar starea lui Constantin se agrava tot mai mult. Nu mai putea vorbi deloc. Abia reușea să-și ducă mâna la gât, unde era „butonul” acela, care în trecut îl ajuta să vorbească, dar nu-l mai putea folosi. Și oricum sunetele nu mai ieșeau.
Sâmbătă ne-am luat rămas bun până luni. Duminică urma să fie ziua cea mare. Și a fost. După amiaza, vărul lui a mers, de la aeroport, direct la spital. Luni, 9 martie, am fost la el, împreună cu părintele Ilie. Când l-a văzut pe părinte a încercat să se ridice la marginea patului, așa cum făcuse în urmă cu zece zile, dar părintele l-a oprit. Constantin s-a împărtășit cu Trupul și Sângele Lui Hristos. La plecare i-am spus că ne vom vedea miercuri. M-a privit cu o umbră de tristețe, dar a înțeles. Din ușă m-am întors și i-am zis: să mă aștepți, că vin! M-a fixat cu privirea și a dat din cap că da. Și s-a ținut de cuvânt. La recomandarea părintelui, i-am dus o cruciuliță de lemn pe care i-am pus-o la gât și pe care el a primit-o cu drag. Aveam deja în dulap o lumânare de la Învierea de anul trecut, chibrit și tămâie. Pe noptieră i-am pus o iconiță a Maicii Domnului îndreptată spre el. Apoi, două zile la rând, l-am găsind dormind, i-am citit rugăciuni, l-am ținut de mână, l-am miruit... Ştiam că e grav...
Sâmbătă era în comă. M-am așezat pe scaun lângă pat şi i-am luat mâna într-a mea... Am așteptat, urmărindu-i respirația. Am trimis mesaj părintelui Ilie, apoi părintelui meu duhovnic, de la parohia din care fac parte. Când am înțeles că se apropie sfârșitul, am aprins lumânarea. Am simțit cum mâna lui parcă ar vrea să o strângă pe a mea, așa cum făcea când eu voiam să plec, iar el mă ținea ca să mai rămân. Din ochi i se prelingeau câte o lacrimă... I-am sărutat mâna și i-am uscat lacrimile. Aşa a plecat la Domnul.
L-am trecut pe Puiu Constantin pe pomelnic, alături de cei dragi ai mei, mutați din lumea aceasta, și acolo va rămâne până la mutarea mea. Voia Domnului a fost ca el să aibă parte de o înmormântare creştinească, nu să fie incinerat, cum ar fi vrut verişorul lui.
Nu știu ce viață a avut Constantin înainte, dar în cele aproape 20 de zile în care l-am vizitat, am înțeles că și-a dorit să fie un om bun. Cât a reuşit, Dumnezeu ştie. Pentru mine Puiu Constantin a fost un om bun. Am înţeles să nu-i judecăm pe cei ca el. Poate că „ni-i trimite Domnul să ne-ncerce mila”.
Lângă Constantin nu am stat din milă, ci din dragoste creştinească. I-am văzut suferința, am simțit cum voia să-mi strângă mâna în ultimele ore din viața lui, i-am șters lacrima, cu puțin înainte de ultima suflare. Știu, medicii spun că sunt spasme, că sunt reacții normale, că era inconştient, dar cine poate ştii ce-i dincolo de ceea ce se vede? Aș vrea atât de mult ca sufletul lui Constantin să se bucure în Împărăția Domnului!
Săndica Chiţu,
Voluntară, Spitalul San Camillo, Roma
Foto credit: Episcopia Italiei
