ATÂT AVEM DIN DUMNEZEU CÂT CREDEM ÎN EL
„Gura care mulțumește pururea, primește binecuvântare de la Dumnezeu
și în inima ce petrece în mulțumire se ivește harul.”
Sfântul Isac Sirul
Dacă anul ce a trecut l-am săvârșit în lumina Tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu, anul acesta l-am început contemplând deja Botezul Său ca om desăvârșit și Arătarea Sfintei Treimi la Iordan. Aici oamenii au auzit pentru prima oară îndemnul Sfântului Ioan Botezătorul, apoi și pe al Însuși Domnului: „Pocăiți‑vă, că s‑a apropiat Împărăția cerurilor” (cf. Mt. 3, 2; 4, 17). Aici omul, în persoana Înaintemergătorului Ioan, a văzut pentru prima oară după Cădere „Cerurile deschise” și Duhul Sfânt venind în ajutorul neputinței noastre ca să ne ridice la Cer. Pocăința este așadar începutul fără de sfârșit al mântuirii noastre, răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu. Pentru aceea în duminicile care urmează acestor sărbători și până la începutul Marelui Post, ni se vor înfățișa chipuri ale pocăinței profunde: a lui Zaheu vameșul, a femeii Cananeence, a vameșului care striga „miluiește-mă” și aFiului risipitor. Așa vom ajunge la Duminica Înfricoșatei Judecăți, care ne va pune înainte criteriile după care ni se vor deschide (sau nu) ușile Împărăției Cerurilor, anume: mila și grija neîncetată față de aproapele nostru.
Dar ce este pocăința cu adevărat? Ce este vremea aceasta în care Biserica ne (tot) îndeamnă la (re)descoperirea chipului nostru celui adevărat și la (re)descoperirea Chipului lui Hristos în noi, prin pocăință? Vremea pocăinței este vremea mântuirii. De aceea în scurt timp, la început de Triod vom auzi cântându-se în biserici lina și dulcea cântare: „Ușile pocăinței deschide-mi mie, Dătătorule de viață.”
Pocăința nu înseamnă altceva decât (re)orientarea ființării noastre, cu toate puterile și însușirile ei, spre inimă, locul în care (asemenea ieslei din Betleem), prin Taina Sfântului Botez, Dumnezeu și-a făcut sălaș, voind să facă din fiecare dintre noi biserică (templu al) Dumnezeului celui viu, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel (2 Cor. 6, 16).
Pentru aceasta Domnul Hristos a făcut Trupul Său Biserică: voind ca și pe noi să ne facă mădulare vii ale Ei, altoindu-ne pe El, prin Botez. Pentru ca, odată cu Sângele Lui - seva cea vie care izvorăște din coasta Lui - să vină în noi Viața Lui și să facă din noi „neam sfânt, preoție împărătească, popor ales al Lui.” (1 Petru, 2, 9)
Așadar, Cel care a lucrat și lucrează această pocăință– schimbarea noastră de mentalitate și de orientare, dinspre ale căderii înspre ale mântuirii – este însuși Dumnezeu Care se pocăiește de răutățile noastre (Rugăciunea regelui Manase 1, 7), luând asupra Sa păcatele lumii, ca un miel nevinovat, așa cum auzim la slujbele Bisericii. Astfel, pocăința noastră înseamnă intrarea în pocăința Celui Care, fără de păcat fiind, se pocăiește de răutățile noastre, revărsând Harul Său cel curățitor și înnoitor asupra tuturor celor care se întorc din calea cea greșită.
Dar cum să reușim să ne facem părtași acestei pocăințe? Cum să reușim să intrăm și să trăim taina acestui har curățitor și înnoitor de viață? Precum Domnul Hristos poartă întru Sine suferința, durerea, fricile, groaza și dezbinarea întregii firi omenești, ale întregului Adam, tot așa, fiecare dintre noi, cei care vrem să ne asemănăm Lui, suntem chemați să facem ale noastre,toate neajunsurile și suferințele, necazurile și lipsurile aproapeluinostru și, prin extensie, ale întregii omeniri.
Să urmăm îndemnului Sfântului Pavel, făcând, înainte de toate,mijlociri, rugăciuni, cereri, mulțumiri, pentru toți oamenii(cf. 1 Tim. 2, 1), căci lumea are nevoie de rugăciunea noastră, așa slabă și puțină câtă este. Fiecare Doamne miluieștepe care îl spunem cu durere în inimă pentru aproapele, este prețios înaintea lui Dumnezeu și are rezonanță în veșnicie, este cu adevărat oxigen pentru sufletdupă cum ne învață Sfântul Paisie Aghioritul.
Așadar, în rugăciunea cu inimă zdrobită și smerită, pe care să o rostim în toată vremea și în tot ceasul, să-i cuprindem pe toți oamenii! Pe toți cei care asemenea nouă pătimesc și suferă, pe toți cei străini și singuri, pe toți cei bolnavi (mai ales în această vreme de încercare). Pe cei ce sunt amăgiți de neînțelegeri și dezbinări; pe cei aflați în căutări și frământări; pe cei prigoniți sau întemnițați; pe cei nedreptățiți. Chiar și pe cei care se pregătesc să se mute din lumea aceasta și, mai ales pe cei care se pregătesc să intre în această lumea (deja cu mult altfel decât cea pe care noi înșine am moștenit-o). Pe prunci, pe copii, pe tineri, pe cei aflați în cumpăna alegerii propriei căi în viață; pe cei ce au luat jugul vieții de familie sau pe cel al călugăriei; pe preoți, pe duhovnici, pe episcopi, pe toți cei doritori de mântuire și de pace! Dar să nu uităm lucrul de taină! Împlinirea tuturor doririlor celor bune se află doar la Dumnezeu, și fiecare primește din (și de la) Dumnezeu, atâta cât crede în El și păzește poruncile Lui!
Deci să luăm în serios chemarea Domnului la pocăință! Mai ales plinirea mântuitoarelor Sale porunci! Să punem în inimi și cuvântul Sfântul Sofronie de la Essex care zice: „Rugăciunea pentru oameni, pentru vindecarea lor, este cu putință doar cu făgăduința pocăinței, adică cu schimbarea din rădăcină a întregii vieți, așa încât slava lui Dumnezeu să găsească loc înăuntrul lor şi toată viața lor de mai târziu să continue la nivelul vieții dumnezeiești.”
† Atanasie de Bogdania
