ÎNVIEREA LUI HRISTOS - MÂNGÂIEREA TUTUROR
”...În fiecare dintre noi, cei credincioși, are loc Învierea lui Hristos,
și aceasta nu o dată, ci în fiecare clipă.”
Sfântul Simeon Noul Teolog
Pr. Rafail Noica spunea undeva următoarele: Praznicul Învierii este începutul credinței noastre, dar abia mai târziu ajungem să ne dăm seama ce înseamnă cu adevărat. Același lucru îl resimt și eu în fiecare an în luna mai, lună de obicei întrețesută cu perioada învierii. Asta pentru că în urmă cu 14 ani în urmă lua naștere un început nou pentru ceea ce astăzi este Episcopia Ortodoxă Română a Italiei[1]. Resimt acea trăire a unui copil care pentru prima dată merge la biserică de Înviere și se bucură cu acea bucurie firească când ciocnește un ou roșu cu ceilalți copii și zice: Hristos a Înviat ! Toată bucuria Praznicului stă în taina oului roșu pe care aștepți cu nerăbdare să-l ciocnești cu ceilalți și să zici: Hristos a Înviat! Acolo cred că este începutul, care însă dezvăluie deja taina credinței noastre. Iar această credință inițială se coace și se desăvârșește odată cu trecerea anilor și lărgirea inimilor noastre.
Cu toții am simțit, atunci, în copilărie, în simplitatea inimii de prunc, minunea acelei nopți pline de lumina primită la lumânare, de la preot, și trecută ca prin minune în inimă. Aici e taina tainelor: cum se aprinde lumina în inimă. Abia mai târziu înțelegem că dorul omului după veșnicie se împlinește acum, la lumina lumânării aprinse de preotul care vestește Învierea în locul unde a stat îngerul de altădată.
Pentru mulți, luna mai reamintește ziua aceea în care s-a aprins o anume lumânare: cea de la Lucca, în biserica Sfântului Anastasie – cel Înviat, care astăzi arde în sute de orașe, în zeci de mii de inimi. Acea lumină care în loc să se stingă a ars și arde tot mai mult, aprinzând alte și alte lumini, alte și alte inimi. Abia mai târziu mi-am dat seama că aici e ascunsă taina credinței noastre: trebuie să aprinzi prima lumină! Și să ai curajul să o aprinzi chiar dacă furtunile vieții te descurajează, năpădind din toate direcțiile.
Pentru Eparhia noastră, luna mai este un adevărat Praznic al Învierii – primăvara duhovnicească a Episcopiei noastre –, căci Domnul ne-a binecuvântat cu multă lumină și har în acești ani. Această lumină a răsărit din lucrarea misionară a celor care s-au ostenit decenii la rând pe acest tărâm binecuvântat.
Cea mai mare bucurie pe care o trăim în aceste clipe, poate puțin umbrite de situația creată de război și de criză, este că (încă) ne mai putem hrăni din acea dulceață duhovnicească pe care am gustat-o dintru început; de acel har, de acea bucurie, de acest dar de mare preț pe care l-am primit ca și moștenire – cum să fim mereu alături de Domnul, cum să privim la Cer, cum să aprindem lumina în inimă!
Dragostea de a trăi în Hristos, prin Liturghie și slujire misionară, dragoste care ne-a cucerit și pe noi, cei care am urmat chemarea atunci când ne așteptam cel mai puțin sau, când nu ne așteptam deloc. Dragostea care ne-a scos din deriva sufletească, dintr-o cumpănă sau dintr-o încercare și ne-a pus în fața Celui care este Învierea și Viața. Dragostea care este ziditoare, dragostea care dă putere, dragostea care iartă, dragostea care dă viață. Dragostea, dragostea, dragostea...
Fiecare vârstă are un anumit chip de a iubi și a se dărui. Atât timp cât iubim și ne dăruim, Domnul sporește Lumina în lume, în popoare, în neamuri, în generații după generații. Nădăjduim că inimile noastre vor privi mereu la cer, acolo unde am fost învățați de la bun început să privim! Căci de acolo vine Lumina care ni s-a descoperit, lumina care s-a aprins într-o zi binecuvântată de 8 mai.
Atât de providențial spunea Olivier Clément: „Desigur, noi îmbătrânim, deseori suntem obosiți, bolnavi, slăbiți. Aceasta este soarta omului cel din afară. Însă omul lăuntric, omul pascal, freamătă în noi, întocmai fluturelui în crisalida sa. Inima noastră ajunge la bucuria pascală, uneori arde în noi precum cea a apostolilor în drumul spre Emaus – aceasta fiind sămânța trupului nostru întru slavă. În ceea ce privește moartea, a noastră sau cea care ne este încă și mai greu să ne-o închipuim, a celor pe care îi iubim, ne-o înfățișăm, cu smerită încredere, ca fiind însăși preschimbată de acum într-o trecere, într-o cale a învierii. „Ieri” spunem la Utrenia Paștilor, „m-am îngropat împreună cu Tine, o Hristoase. Ieri m-am răstignit împreună cu Tine. Acum, Mântuitorule, Însuți mă preaslăvește întru Împărăția Ta.””
Hristos a Înviat ! Și ne-a dăruit nouă viață veșnică și mare milă !
† Atanasie de Bogdania
[1]Pe 8 mai 2022, se împlinesc 14 ani de la întronizarea Preasfințitului Părinte Episcop Siluan, ca întâistătător al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei.
