TAINA IERTĂRII - TAINA BIRUINȚEI ÎNTR-O LUME ZDROBITĂ
„De iubești blândețea, rămâi în pace. Și, de te vei învrednici de pace, te vei bucura în toată vremea. Caută înțelepciunea, și nu aurul. Îmbracă-te în smerenie și nu în mătase.
Caută să dobândești pacea, și nu împărăția.”
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință)
Sfântul Isaac Sirul - monah desăvârșit, isihast și, pentru puțin timp, episcop de Ninive - ne învață în faimoasele sale „Cuvinte despre sfintele nevoințe” (Filocalia X), că este mai bine să ne lăsăm răstigniți decât să răstignimpe cineva cu faptele noastre; că este mai bine să ne lăsăm nedreptățiți decât să nedreptățim pe cineva; să ne lăsăm bârfiți și batjocoriți decâtsă bârfim noi, sau să cârtim, sau să judecăm. Dar, mai presus de toate, ne învață să fim blânzi (și iertători) și nu zeloși și răi.
Cât de greu este! Aproape la limita imposibilului, având în vedere moda egoismului acestor vremuri. Dar trebuie să ne amintim aceste cuvinte și să le punem în practică căci ele ne sunt calea spre viața cea adevărată. Asta și înseamnă a fi creștin: a merge în alt sens decât firescul lumii! Suferim de orbire sufletească, acel fel de orbire care nu ne permite a-L vedea pe Hristos nici măcar în poruncile Sale, unde știm că se ascunde. Stăruim cu gândul mai mult la cele lumești, decât la cele dumnezeiești. Dar cum un rău nu vine niciodată singur, această orbire sufletească ne face să suferim și de surzenia minții și muțenia inimii. Din inima noastră nu mai izvorăște dragostea cea iertătoare a toate, ci cele care aduc deșertăciune.
În aceste lucruri ne petrecem viața. Ne plângem zilnic de diferitele greutăți, de situațiile în care ne găsim, dar nici că dorim să ridicăm inimile sus și să le deschidem lui Dumnezeu! Strigăm în urma lui Hristos ca să ne miluiască dar nu-I împlinim poruncile a căror țintă este luminarea și vindecarea noastră, prin milostivire. Loviți de deznădejde și de chin, singura noastră scăpare totușieste numai pocăința și iertarea.
Uităm că adevăratul izvor al vieții este Însuși Domnul, iar Domnul se ascunde în poruncile sale, cum ne învață Sfântul Marcul Ascetul. Una din poruncile Sale, greu de îndeplinit mai cu seamă în zilele noastre, esteporunca iertării. Trecem zilnic peste multe, dar când vine vorba de iertare ... nu reușim să o îmbrățișăm ... nu vrem să legăm o prietenie mântuitoare cu aceasta. Iertarea este frumoasă numai când o primim! Când vine însă timpul să o oferim noi ... suntem imediat asaltați de puhoaie de gânduri ce ne pun în dilemă, în încurcătură. Însă, toată relația noastră cu Domnul stă în iertare. Cel care oferă iertare se aseamănă lui Dumnezeu, căci aduce înviere în sufletul celui iertat. Practic, îl învie pe aproapele său! Hristos a venit pe pământ nu ca să-i vindece trupește pe toți, ci, înainte de toate, ca să-i ierte! Această iertare poate vindeca toate durerile de zi cu zi ce par de nedepășit. Cel ce înțelege taina iertării, înțelege că Domnul a venit să șteargă păcatul acestei lumi tocmai prin iertare.
Un creștin adevărat iartă din și cu toată inima, fără să pună condiții, fără să ceară justificări și îndreptățiri. Îl vedem pe Dumnezeu cum S-a coborât la noi ca, prin iertare, să ne înalțe. Toți suntem căzuți în păcate, bolnavi și neputincioși, în dureri și în necazuri dar Domnul prin dragoste și iertare ne și vindecă și ne și ridică spre cele înalte.
Cum spuneam și mai sus, epoca actuală este și una a surzeniei și a muțeniei sufletești. Nu mai auzim pe aproapele și nici nu-i mai vorbim. Nu mai suntem sensibili și nici disponibili a ierta. Rătăcim în vorbe multe, fără a spune însă nimic, fără a transmite un gând mântuitor sau un gând de iertare. Doar întâlnirea cu Domnul Hristos - Lumina lumii, ne poate ajuta să ne conștientizăm boala – orbirea noastră și să căutăm vindecarea. Singura noastră cale de vindecare este strigătul către Domnul, fie el și din inimă mută și suflet orbit: Doamne, miluiește-mă! Trebuie să lăsăm dragostea Lui să străpungă și să curețe rănile sufletului nostru rănit. Dragostea Domnului este mereu răstignită, jertfelnică: ne iartă și iar ne iartă, ca noi iar și iar să înviem din adâncul în care ne-a dus orbirea noastră sufletească. Hristos, Dragostea cea răstignită, izvorăște lumină, dezleagă cuvântul neputinței noastre și dăruiește viață.
Până la urmă, lucrarea noastră de o viață trebuie să fie aceea de ierta mereu pe aproapele și de a-L lăsa pe Dumnezeu liber să grăiască inimilor noastre și să lucreze întru noi toate cele bineplăcute Lui și folositoare nouă și aproapelui nostru spre mântuire.
Sfântul Isaac Sirul ne învață în Cuvintele salecătre singuratici: „Nimic nu e mai iubit de Dumnezeu și nici o cerere nu e mai repede auzită cum e rugăciunea prin care omul cere iertarea greșelilor și putere și ajutor pentru îndreptarea lor; ea împiedică ușor pedepsirea lor, chiar dacă e vorba de greșeli destul de grave.”
Să nu uităm! Prin iertare, fiecare inimă zdrobită poate deveni o inimă a Învierii, asemenea mormântului gol de pe Golgota — unde moartea a fost biruită pentru totdeauna. Din această biruință izvorăsc comorile credinței noastre: lumina (chiar dacă trăim bâjbâind prin întuneric), nădejdea (fără așteptări iluzorii, fără amăgiri) și dragostea (chiar dacă lumea petrece în ură).
† Atanasie de Bogdania
