Avându-l autor pe cunoscutul literat Sergiu Ciocârlan, cartea „Fiți și voi sfinți în toată petrecerea vieții! Mărturii despre Sfântul Arsenie de la Prislop”, a apărut la Editura Chiliei Sfântului Ipatie, anul acesta, și are un Cuvânt-înainte semnat de Preasfințitul Părinte Siluan al Episcopiei Ortodoxe a Italiei. În această Prezentare, Preasfințitul afirmă că „la salba de virtuți deja cunoscute ale Sfântului Arsenie se adaugă detalii și nuanțe cu iz de Pateric și de Filocalie, care întregesc chipul sfințeniei persoanei sale și a viețuiri sale, precum fațetele diamantului sporesc valoarea acestuia pe măsură ce le crește numărul”[1].
Tot Preasfințitul afirmă că „volumul de față reușește să cuprindă, sub formă tematică, principalele trăsături lăuntrice ale Cuviosului Arsenie: lepădarea de sine, ascultarea, smerenia, pocăința, nevoința, noblețea sufletească, încrederea în pronia dumnezeiască, discernământul, iubirea de isihie, rugăciunea și iubirea jertfelnică, (…) la care se adaugă harismele duhovnicești deosebite cu care a fost dăruit de Dumnezeu, mai ales străvederea și înainte-vederea, descoperirile dumnezeiești sau harismele vindecării, dar și preocupările sale pentru renașterea familiei și a neamului românesc”[2].
„Biografia duhovnicească” înfiripată prin mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut pe Sfântul Arsenie îi numește pe cei doi mentori ai săi, Sfântul Apostol Pavel și Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că s-a asemănat lor prin „cele patru arestări, surghiunul la Prislop, apoi îndelungatul exil de trei decenii și definitiva marginalizare”, care au fost „prilejuri în care Părintele și-a arătat desăvârșita sa dragoste față de prigonitorii săi”[3].
Cartea se compune din trei părți complementare, numite în mod sugestiv „virtuțile”, „harismele”, și „alte fapte”, iar textele fiecărui capitol sunt precedate de o scurtă introducere sintetizatoare. Micile paragrafe ale capitolelor conturează prin mărturii diferite ideea de pe frontispiciu. Astfel, o primă virtute a Sfântului Părinte Arsenie a fost „desăvârșita lepădare de lume și de sine” prin care el, ca monah, a făcut ascultare de o ierarhie hărțuită politic, care i-a impus cea mai mare nevoință pentru un preot – interzicerea de a mai sluji.
Amintim că ascultarea din familie, atenția unuia la celălalt și împreună la părintele duhovnic, poate să-și aibă rădăcina sănătoasă într-o educație în care s-a imprimat bine rolul formator al părinților; nu elogiem metoda timpului, dar subliniem rodirea ei! „Știu până astăzi că (tata) m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi și n-am uitat până acum, și de multe ori mi-a folosit în viață”[4]. De asemenea, Sfântul Părinte face distincție între două virtuți de bază din viața duhovnicească, ceea ce ne poate ajuta și nouă: „să prețuim mai mult ascultarea decât nevoința. Cea dintâi ne învață smerenia, cea de a doua, mândria. Ascultarea este calea cea mai scurtă către cer, având numai o treaptă tăierea voii, iar cel ce apucă pe scara aceasta se urcă repede spre cer”[5]. Iar despre binomul mândrie-smerenie afirma: „mândria aduce toată tulburarea”, iar „smerenia arde pe draci și le face deșartă lupta lor cu sufletul”; apoi ne îndeamnă: „Ia de ajutor și rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minții: Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa), fiindcă Iisus îi bate pe draci de la suflet și prin puterea Sa dumnezeiască, dar și prin smerenia ta”, de unde nevoia imperioasă de duhovnic: „pentru a merge cu spor, și nu cu pagubă, pe calea aceasta, ai trebuință de om și de Dumnezeu. Pe unul îl găsești în duhovnic și pe Dumnezeu pretutindeni, dar Îl chemi să-ți ajute prin rugăciunea neîncetată. Aceștia doi se luptă pentru tine, dacă ții și tu la ajutorul lor și ți-l ceri la timp și fără timp”[6].
Despre semnificația spirituală a Sfintei Cruci înțeleasă ca lepădare a omului de egoismul său, Sfântul Părinte spunea că „trebuie dusă în brațe, adică cu înțelegere și cu dragoste”[7].
„Smerenia e începutul și sfârșitul nevoinței: de aceea ea este dulama lui Dumnezeu și desăvârșirea sfinților. N-o câștigă decât îndrăgostiții de ascultare, căci așa a fost toată viața lui Iisus, de la început până la sfârșit”. Față de potrivnicii care ne ocărăsc, Sfântul credea că „cei care ne ocărăsc sunt mai aproape decât cei ce ne laudă”[8], apoi atrăgea atenția la cei trei dușmani, neștiința, uitarea, negrija. Iată sfatul concluziv pentru lucrarea smereniei: „În cazul că urmărim o smerenie adevărată, singura atrăgătoare de har, aceasta se dobândește așa: primești cu bucurie, de la oricine, toate îndreptările, toate observațiile, ocările și nedreptățile și orice fel de răstignire morală a persoanei tale, zicându-ți în mintea ta: iată prilejul smereniei! Îl pierd? – Am pierdut smerenia!”[9].
Cuvântul îndemnător spre pocăință sinceră pe care îl dădea era acesta: „Pleavă dragă, fă-te grâu, că vine focul și te arde”[10]. Cu referire la viciile neasumate, spunea: „Mintea omului se rătăcește din cauza patimilor nepocăite, nemărturisite. Mintea omului trebuie să lucreze ce este de folos, trebuie să-i dăm de lucru, să ocupăm cu cele folositoare, altfel e năpădită de gânduri rele. Patimile minții sunt mai grele decât ale trupului. Mândria și ura au greutate mai mare decât desfrâul”[11]. Tot în această lucrare despătimitoare este folositor să reținem și următorul sfat: „a crede în Dumnezeu înseamnă a te strămuta din tine în El. Cu toată ființa ta! Și aste se face numai întărind puterile sufletului, în dauna plăcerilor trupului. Căci, când este orientat doar spre cele trupești, omul cade în sclavia simțurilor și a instinctelor primare”[12]. Și aceasta pentru că „omul ia chipul Aceluia pe Care-L iubește și Îl slujește”[13].
Care au fost o parte dintre virtuțile care au stat la baza acestor maxime personalizate? Asceza!, asceză care însemna: „credința, stăpânirea de sine, înfrânarea, jertfa intereselor egoiste, seriozitatea, stăruința la învățătură și răbdarea”[14]. „Se nevoia ca un adevărat pustnic. Chilia îi era cât se poate de simplă și ne avea pat. Mânca o dată pe zi un pic de pâine și bea puțină apă. În rest, hrana Părintelui era rugăciunea”[15]. Nevoința trupească era continuu conjugată cu lucrarea sufletească: „Părintele se înfrâna aspru de la discuții, purtându-se asemenea marelui Avva Arsenie, ocrotitorul său. Sfătuia așa: «Cu cât vorbim mai mult și mai multe, cu atât păgubim de energia sufletească și ne scade curajul, entuziasmul – necesare pentru fapte mai alese decât bibliotecile de vorbe. Așadar, nu-ți risipi sufletul cu vorbele, chiar bune să fie»”[16].
Pe mulții dușmani pe care i-a avut, Părintele i-a iertat „socotind că a-i ierta din convingere este dovada mărinimiei de suflet, a asemănării cu Dumnezeu”[17]. Este de reținut că el socotea „poruncile ca fiind singura cale senină de trăire a învățăturii creștine, în toată adâncimea ei și în toată sinceritatea noastră”[18]. De o pătrunzime deosebită este și încrederea sa în Domnul: „Dar să mai știm un lucru, că nimic nu ni se întâmplă fără știrea și dozajul Providenței, după puterile răbdării, după trebuința ispășirilor și după darurile ce ni s-au dat sau ni se dau atunci, chiar când e pusă la încercare credința și dragostea noastră de Dumnezeu, ai Cărui slujitori ne-am consacrat. Aici mai trebuie făcută o mică socoteală cu noi înșine: care-i dragostea noastră cea mai mare? Pentru Cine și ce cauză trăim sau punem capul pe butuc – cu toată liniștea și fără inimă împărțită”[19].
Iată un sfat frământat din grelele și multele sale greutăți: „Nu fiți spirite înguste, că nu-i nicio virtute în habotnicie sau zelotism mărginit. Întotdeauna spiritul îngust, refractar oricărei înțelegeri superioare a lucrurilor, pe care o câștigăm numai în spiritul liber al lui Hristos, a dus întotdeauna la anarhie. Cunoașteți că neascultarea a fost totdeauna începutul căderii”, și părintele continuă enumerând relele pe care le-au adus Bisericii stiliștii și rascolnicii, după care conchide: „Această balonare a valorii minore a unui lucru sau a unui mărunțiș la valoarea majoră a unui principiu fundamental e dovada unei lipse de minte, care, dacă refuză și sfatul cel mai luminat, nu va întârzia să se arate cap de răzvrătire și izvor de suferințe zadarnice”[20].
Un îndemn de care avem nevoie mulți dintre noi din cauza raporturilor încordate de la muncă este următorul: „Roagă-te așa: Doamne, luminează-i mintea (celui care mă supără, îmi face probleme), încălzește-i inima și întoarce-o cu dragoste către mine”[21]. Și un alt exemplu de trăire a filiației cu Dumnezeu este acesta: „Mă – zice Părintele -, noi când ne rugăm lui Dumnezeu, Dumnezeu e Tatăl nostru, mă, iar noi suntem fii Lui, atunci, când ne ducem undeva, zi: «Tată, îți place unde vreau să mă duc?». «Ba». «Atunci, nu mă duc». Sau «Tată, îți place ce vreau să fac acum?». «Ba». «Atunci nu fac». Sau «Tată, îți place ce vreau să vorbesc eu acum?» «Atunci nu vorbesc». Dar – zice – și de gânduri să-l întrebați pe Dumnezeu, mă. și, făcând așa, vă mântuiți, mă”[22].
Unei viitoare preotese a sfătuit-o așa cum multora dintre frățiile voastre, soții și mame, le-ar spune: „în primul rând, să aveți copii! În al doilea rând, să fii în stare să-ți faci rugăciunea lângă el! și, în al treilea rând, să-l urmezi (pe soț) și să-l înțelegi când are neputințe sau deficiențe”[23].
Pentru fiecare dintre lucrătorii din Biserică sau de oriunde, Părintele sfătuia: „Orice lucru trebuie făcut cu gândul că ce fac, fac ca pentru Dumnezeu, lucrează ca pentru Dumnezeu să câștigi unde alții pierd”[24]. și tot în acest sens, este vrednică de reținut și maxima: „Așa cum ne purtăm noi cu aproapele, așa se va purta și Dumnezeu cu noi”[25].
Dintre sfaturile către tineri, adnotăm: „Deci, «Încalecă-ți măgarul!»[26], (adică, nu-ți lăsa trupul și mădularele lui în voia lor sau a patimilor). „Cartea și cu patimile nu merg paralel, cum ți se pare ție. Merg una contra alteia. Și întotdeauna pe câmpul de bătaie rămâne înfrântă cartea. Ai perspectiva unui ratat”[27]. „Cine face curte, nu face carte”[28]. „Părintele socotea că, dacă un tânăr este serios și învață, vine și ajutorul lui Dumnezeu. de aceea, atunci când se confrunta cu părinți care credeau că binecuvântarea Părintelui e de ajuns, el le amintea că rezultatele bune la învățătură nu vin în chip magic, ci cu trudă”[29].
Părintele a avut un cuvânt hotărâtor și față de renașterea familiei și a neamului, și acesta este încă valabil, pentru că avorturile la noi ortodocșii nu sunt nici chestiuni de etică, și nici măcar de o astfel de judecată. Aici se relatează și despre doamna preoteasă Emilia Șpan și părintele Gheorghe, soțul ei, care au fost sfătuiți „spre nașterea de prunci, amintindu-le că, numai dând viață pruncilor veniți după rânduiala lui Dumnezeu, se vor păzi de boli necruțătoare și de moarte prematură”[30].
Totuși „pentru femeile care făcuseră avort, soluția era schimbarea vieții și milostenia cu osteneală (adică din sudoarea frunții, a mâinilor), pentru că aceasta biruie înaintea judecății lui Dumnezeu, căci va fi cu milă celor ce-au făcut milă”[31].
Nădăjduind că prin cele scrise am conturat chipul Sfântului Mărturisitor îl rugăm să mijlocească pentru fiecare dintre noi, pentru cunoscuți și lumea întreagă.
Părintele Cristian Prilipceanu
[1] Sergiu Ciocârlan, Fiți și voi sfinți în toată petrecerea vieții! Mărturii despre Sfântul Arsenie de la Prislop, Editura Chiliei Sfântului Ipatie, București, 2024, p. 7.
[2] Ibidem, pp. 7-8.
[3] Ibidem, p. 16.
[4] Ibidem, p. 23.
[5] Ibidem, p. 26.
[6] Ibidem, pp. 28, 93, 94, 101. Iată alte reflecții despre rugăciune: „Dacă mintea nu se roagă, nu vede lucrare lui Dumnezeu în sine, ci pătrund gândurile patimilor și războiul asupra lor; mintea le aprinde pe acelea în trup sau în suflet”. „Când toată viața ta, când toată ființa ta o aduci ca o rugăciune la Dumnezeu”. „E mai plăcută lui Dumnezeu și e mai auzită strigarea minții și a inimii decât strigarea gurii”.
[7] Ibidem, p. 30.
[8] Ibidem, p. 33.
[9] Ibidem, p. 37.
[10] Ibidem, p. 40.
[11] Ibidem, pp. 42-43.
[12] Ibidem, p. 44.
[13] Cu alte cuvinte se avea în vedere „putința de strămutare a minții de la felul de a gândi după om la felul de a gândi după Dumnezeu”. Ibidem, p. 46.
[14] Ibidem, pp. 52, 55. Părintele socotea că „superficialitatea este cel mai mare viciu”.
[15] Ibidem, pp. 52, 57, 83. Tot despre post, el sfătuia: „Aceasta-i dreapta socoteală în privința postului, o postire treptată și în măsura în care îngăduie sănătatea. Pentru a spori cu nevoința aceasta la o măsură de real folos în războiul cu patimile, trebuie de la început o bună sănătate trupească și un bun echilibru sufletesc”.
[16] Ibidem, pp. 58, 79. În altă parte părintele spunea: „E nevoie de tăcere ca să poți distinge binele de rău”.
[17] Ibidem, p. 63.
[18] Ibidem, p. 69.
[19] Ibidem, p. 71.
[20] Ibidem, p. 84.
[21] Ibidem, p. 105.
[22] Ibidem, p. 106.
[23] Ibidem, p. 85.
[24] Ibidem, p. 92.
[25] Ibidem, p. 117.
[26] Ibidem, p. 148.
[27] Ibidem, p. 149.
[28] Ibidem, p.150.
[29] Ibidem, p. 150.
[30] Ibidem, p. 222.
[31] Ibidem, p. 217.
