Gând la început de nou an | PS Părinte Episcop Siluan
Un nou an – 2022 – în slujirea lui Dumnezeu și a poporului Său
Anul 2022 a fost proclamat, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca An omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și An comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigore Palama și Paisie de la Neamț.
Anul omagial dedicat rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului își propune să reamintească poporului dreptcredincios că temelia legăturii noastre cu Cel care ne-a dăruit nouă această viață este rugăciunea, practicată atât la nivel comunitar, în Biserică, cât și la nivel personal, în programul nostru de zi cu zi. Rugăciunea înseamnă, însă, dincolo de cele ce se rânduiesc în Biserică și în cărțile de rugăciuni, exercițiul păstrării conștiinței prezenței lui Dumnezeu, dar nu ca „spectator-observator-evaluator” al rezultatelor noastre de „bună purtare” creștinească, ci ca Cel Care ne-a făgăduit să fie cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului (Matei 28, 20).
Rugăciunea nu are ca scop realizarea unui „plan” care constă în numere precise de rugăciuni și de metanii a căror împlinire aduce cu sine, în mod automat (pe principiul cauză/efect), ceea ce ne-am propus sau i-am cerut lui Dumnezeu, ci are ca scop regăsirea grăirii de taină, fără pauze sau ascunzișuri, a omului (a fiecăruia dintre noi) cu Dumnezeu, Cel Care l-a chemat în lumea aceasta, cu Cel Care este lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9).
Rugăciunea urmărește restabilirea unei relații personale de încredere cu Dumnezeu până la a ajunge să I se încredințeze Lui toate tainele, gândurile, aspirațiile și temerile, fricile și îndoielile și toate înclinațiile de gând, de dorire, de grăire sau de faptă, care se potrivesc sau nu cu cele pe care El ni le-a revelat ca fiindu-ne firești. De fapt, prin rugăciunea curată și smerită, începe curățirea prin spovedania cea lăuntrică, de toată vremea, care stă la temelia celei pe care o facem înaintea slujitorului lui Dumnezeu, slujitor înzestrat cu puterea de a ierta și dezlega păcatele pe care le mărturisim.
Din acest punct, al cunoașterii propriului nostru sine, interiorizat prin rugăciune, începe calea „reîntoarcerii noastre acasă”, a redobândirii harului și a redescoperirii adevăratului nostru sens în această viață, bine știind că Domnul voiește ca toți oamenii să se mântuiască şi la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4).
Biserica ne oferă și cadrul comunitar al rugăciunii, pilonul fundamental a tot ceea ce se trăiește în viața bisericii fiind Dumnezeiasca Liturghie. Fiecare Dumnezeiască Liturghie nu este altceva decât mulțumirea (gr. eucharistia) și pomenirea a toate cele pentru noi făcute de Domnul, ca semn al iubirii noastre față de El și al perpetuării, generație după generație de botezați, a bunei vestiri a Împărăției Sale în mijlocul nostru. Acesta este răspunsul autentic și astâmpărător de suflet pe care Biserica lui Hristos l-a propus totdeauna și îl propune și de data aceasta la „criza” prin care generația noastră trece, global și individual. Aici Îl putem auzi și întâlni pe Cel care a fost uns să binevestească săracilor, să vindece pe cei zdrobiți la inimă, să propovăduiască robilor dezrobirea și orbilor vederea, să slobozească pe cei apăsați (cf. Luca 4, 18; Isaia 42, 7). Aici puteam ședea la ospățul pregătit de El pentru toți cei osteniți și împovărați (cf. Matei 11, 28), pentru toți cei flămânzi și însetați de dreptate (cf. Matei 5, 6).
Acesta este cadrul în care bine ar fi ca toți să reluăm bunul obicei de a ne îngriji de hrana sufletului, pentru sine, pentru copiii și pentru finii noștri, măcar în măsura în care ne îngrijim pentru cele ale trupului. Că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu (cf. Matei 4, 4). Iar la aceasta adaugă Domnul, zicând: dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură (cf. Ioan 6, 53-55).
Anul comemorativ 2022 este dedicat Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț, trei Sfinți care ne sunt referințe în ceea ce privește rugăciunea și viața bineplăcută lui Dumnezeu.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Arhiepiscop al Constantinopolului, a trăit la sfârșit de secol X și început de secol XI, ducând o viață de asceză, fiind un om smerit, evlavios și foarte apropiat de oameni. Scrierile sale ating numeroase subiecte interesante nu doar pentru epoca în care au fost redactate, ci și pentru noi, cei de astăzi, care dorim să ne înfruptăm și să creștem în autenticul duh al Ortodoxiei, unde totul corespunde vederii și auzirii drepte a lui Dumnezeu, inclusiv cadrul liturgic constituind un instrument de experiență anticipată a viețuirii în Împărăția lui Dumnezeu, pe care Sfântul Simeon o evocă în nenumărate rânduri în scrierile sale, multe dintre acestea fiind dedicate explicării Sfintelor Taine, cateheze sau chiar rugăciuni, cum sunt Imnuri despre iubirea dumnezeiască.
Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscop al Tesalonicului, a fost unul dintre cei mai profunzi și originali teologi ortodocși, structurând isihasmul ca învățătură și practică a tradiției răsăritene. Ca un ecou al prăznuirii biruinței Ortodoxiei din prima Duminică a Postului Mare, Sfinții Părinți au rânduit ca a doua Duminică din Postul Paștilor să fie închinată acestui mare Sfânt ierarh care s-a făcut apărător al dreptei-învățături a Bisericii cu privire la energiile necreate, prin care Dumnezeu ne face părtași la ființa Sa cea de neatins și de nepătruns. Tot omul care se unește cu Hristos prin Botez și trăiește după poruncile lui, se eliberează de patimi și se pătrunde de harul dumnezeiesc, devenind, astfel, dumnezeu – după har – așa cum Dumnezeu are acest atribut, după fire. Iar faptul că omul se străduiește să atingă această posibilitate pe care Domnul i-o dăruiește duce la dumnezeiasca vedere și contemplare a Acestuia de către om, o perspectivă din ce în ce mai îndepărtată de orizontul omului contemporan.
Sfântul Paisie de la Neamț, monah din secolul XVIII, reprezintă punctul de referință în revirimentul isihast pe care monahismul românesc îl dobândește o dată cu venirea acestuia, dimpreună cu ucenicii săi, la Mănăstirea Neamț, acolo unde întreprinde o bogată activitate misionară și le dă sfat multor monahi care vor răspândi această tradiție pe întreg teritoriul țării noastre.
Chipurile pe care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ni le aduc spre cinstire în acest an comemorativ, dimpreună cu reamintirea importanței rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului, trebuie să ne ajute pe fiecare dintre noi să ne reînscriem în perspectiva cea adevărată a pocăinței și a asumării propriilor noastre păcate și scăpătări. Astfel, Dumnezeu va lucra în noi, prin Harul Său, acea curățire pe care numai Lumina Sa o poate împlini și care ni se face, deodată, pocăință, mângâiere, rugăciune, cunoștință și recunoștință față de Cel care este luminarea sufletelor și a trupurilor noastre.
Cu rugăciune către Dumnezeul nostru, Cel în Treime lăudat, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către toți Sfinții, ca să ne păzească și ocrotească, pe toți, în Anul Nou ce începe, și cu părintească binecuvântare tuturor clericilor, monahilor și credincioșilor din Episcopia aceasta,
† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Reşedința episcopală de la Roma, la prăznuirea Tăierii Împrejur a Mântuitorului nostru Iisus Hristosşi la pomenirea Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, în ziua de 1 ianuarie, anul mântuirii 2022.
