Scrisoarea 3
de Liliana Angheluța
A doua zi a fost ultima zi.
Spuneam printre lacrimi fetei mele: „Mamă, trebuie să-i salut pe toţi! Nu pot pleca acum!” Şi ea răspundea: „Nu trebuie să-ţi pese! Nimănui nu i-a păsat de tine! Pleacă! Nu te uita în urma!” Era mică, 19 ani, îmi salva viaţa. O scurtă plimbare prin oraş cu copiii, ca şi cum totul ar fi normal; o ultimă prăjitură. Ma temeam de copiii mei, de judecata lor din urmă. Cum să admiţi că nu mai ştii încotro s-o iei când eşti totul pentru ei? În general, între mamă şi copii sunt de multe ori tensiuni, vorbe grele aruncate de-o parte şi de alta...Nu mai puteam ţine piept unor reproşuri şi mă temeam. Am descoperit cu surprindere că eu eram apărată acum de ele. Şi încurajată. Cea mică, blonduţă şi bosumflată, cea care-mi părea mereu nemulţumită şi dacă intram cu ea într-un magazin reuşea să-şi dorească exact ce nu se găsea, acum îmi zâmbea şi spunea: „du-te, mamă! Lasă că noi ne descurcăm! Suntem mari! Ai grijă doar de tine!” Se maturizase într-o clipă. În faţa pericolului s-a făcut mare!
Nu simţeam nimic.
Eram un tunel, priveam, gândeam că e pentru ultima oară, şi ei intrau în mine prin tunelul ochilor.
Alături de noi era şi prietenul fetei mai mici. Acum îl numesc micul prinţ, e blond şi bun. Atunci îi încredinţam din priviri fata mea alintată. Mă rugase înainte să-mi caut de muncă în ţară. Mi-a spus că nu crede că ea va rezista dorului de mamă. Am încercat să-l ascult, am luat România liberă. Se cer masterate şi se caută docenţi. Un om simplu...ăştia nu se caută, vin ei singuri. Aşa că la plecare îl priveam în ochii albaştri şi-i şopteam: ai grijă!
Îi captam pe toţi cu privirea. Să-i păstrez pentru mai târziu.
În acel moment am murit în interior.
Viaţa emigrantului e o moarte lentă în interior. Trupul tău poate fi oriunde, în Italia, în ceţurile Angliei, pe câmpiile Spaniei, mâinile culeg sau şterg, spatele se încovoaie, dar, odată ce-ai lăsat sufletul acasă, înăuntru e moartea.
Ai simţit vreodată cum se năruie lumea?
