Scrisoarea 7
de Liliana Angheluța
Cum să spui copiilor că ţi-e greu? Am văzut oameni în marile canale din Roma, în nişte ţevi uriaşe...Dorm înşiraţi unul după altul, trimit bani în ţară pentru că ziua muncesc ca zidari, dar nimeni nu spune acasă cum trăieşte. Pe mine copiii mă întrebau: „Ce faci, mamă? Munceşti?” Eu răspundeam că sunt bine şi că e frumos!
Dar continuam să fiu un zero. Cred că asta-i marea spaimă a celui plecat. Trăieşti într-o lume închegată, cu vecini, cunoscuţi, profesori ai copiilor tăi, vânzătoarele care te cunosc şi care-ţi ştiu gusturile, eşti un univers printre altele. Deodată, eşti un nimeni. Ca un copil de un an pierdut de părinţi. Nu mai ai repere, nu ştii ce se poate întâmpla cu tine dacă ţi-e rău...Acasă eşti un sărac printre alţii...Aici nu exişti. Muncind la negru, aşa cum fac majoritatea, nu exişti.
Am stat în Roma 3 săptămâni.
Nu îmi păsa că sunt în cetatea eternă. Voiam doar să muncesc. Locuiam cu o algeriancă, într-un apartament mai mic decât se poate închipui. Asta pentru că român cu român a pus vorbă şi i s-a făcut milă de mine. Toţi spuneau cu detaşare: „Ai avut noroc! Toţi, când vin aici, dorm în copac etc. Şi eu am dormit o saptămână într-o pânză de sac întinsă între copaci!”
Mă temeam…
Plecam în fiecare dimineaţă pe străzi, cu încredere că voi găsi de muncă. Citeam toate afişele de pe stâlpi, toate anunţurile...Deduceam cam ce se spune, pentru că nu ştiam decât „Lavoro”. Pe la 15 ameţeam. Deja din ţară nu mai mâncam decât o singură dată la două zile. Refuzam să mănânc. Voiam să mă topesc pe picioare. Uitam cum se mestecă hrana. Acum, în Roma, socoteam dacă pot cumpăra câteva felii pâine cu 50 cenţi sau dacă să-mi iau o pungă de paste de 30 cenţi. Şi încercam să par detaşată, aşa cum mă învăţa Leila. Încercam să mă contopesc în marea mulţime de emigranţi, albanezi, marochini, români, chinezi...Eram o parte din Marele Babilon...
Ai simţit vreodată că eşti un zero care se plimbă prin lume?
Scrisoarea 8
de Liliana Angheluța
Am să-ţi povestesc despre Leila. Îmi spunea :”Priveşte în ochii oamenilor, nu avea încredere în nimeni!” Eu sunt de natură încrezătoare, poate chiar naivă. Am o imensă milă de toţi, doar de mine nu. În ţară, până să înceapă necazurile, nu mi-am pus niciodată problema încrederii în oameni. Eram un om bun, nimeni nu-mi voia răul. Până într-o zi. Când toată viaţa mea s-a dat peste cap şi m-am trezit că Leila îmi spune să nu am bază decât în mine. Eu vorbeam engleză şi ea-mi răspundea în italiană. Ne înţelegeam. Leila venea din inima războiului. În Algeria explodau bombe pe neaşteptate, mureau copii în drum spre şcoală. Toţi cei 7 fraţi ai ei erau răspândiţi în lume. Leila! Ştii ce m-a uimit cu timpul? Toţi emigranţii, indiferent din ce ţară vin, dacă sunt musulmani sau creştini, au trecutul comun.
Tu, în călătoriile tale, ai descoperit cumva diferenţe de suflet între oameni? Indiferent la cine se închină?!
