Cum am vrut să mă fac sfânt, Alte amintiri dintr-o copilărie teologică, de Virgil Gheorghiu, este una din cărțile care, deși a început a se miji la vârsta copilăriei, ea și-a continuat acțiunea sau, mai bine zis, și-a urmărit consecvent dorința curată a autorului de a se sfinți în toți anii vieții sale. Și este vrednic de admirat acest părinte și om al neamului, care și-a concentrat întregul fir epic narativ al opusculului în jurul vârstei de șapte ani; ajutat de o matcă a neamului dintre cele mai profund îmbibate în tradiția sfântă și pură a munteanului ortodox, de o formare teologică solidă pe care a împletit-o cu datinile satului, părintele Virgil a născut tiparului și culturii o altă columnă a narațiunii sale care poate fi așezată fără preget între marele opere beletristice ale povestitorilor români și de pretutindeni.
Să coborâm în mit și legendă! Băiețelul Virgil este preocupat de o problemă teologică practică, și anume aceea de a nu avea o zi onomastică, după cum aveau toți creștinii satului său, și aceasta din cauza faptului că mama sa i-a dăruit un nume care, deși are o încărcătură culturală demnă de amintit, - cine nu-l cunoaște, cine nu a auzit de marele poet roman Virgiliu ()?, totuși acest nume nu se găsește în calendar; lipsa unui sfânt care să-și fi înveșnicit numele Virgil printr-o viață afierosită lui Dumnezeu, stă la originea, la problematizarea și desfășurarea acțiunii prezentei cărți, pentru că această lipsă de sfânt ocrotitor i-a trezit tânărului nostru dorința aprigă de a deveni sfânt, pentru care trebuia să îndeplinească doar o singură poruncă: să-și iubească dușmanii. Iată cât de frumos el descrie frământarea sa, care, de altfel, ar putea fi și a tuturor părinților care-și numesc copiii fără a cunoaște semnificația și mesajul numelor pe care le dau: „Fiindcă eu – Virgil – nu aveam o zi a numelui, n-am avut niciodată. Și aproape sigur că voi părăsi această lume fără a o avea”[1].
La fel de bine aici se subscrie și neglijența copiilor deja adulți, care nu caută să-și descifreze, să pătrundă, măcar atât cât se poate, înțelesul numelui primit la naștere: „Nimeni nu-și alege numele. Mai mult, destul de târziu, uneori chiar foarte târziu, ne dăm seama de numele pe care-l purtăm. Din toată familia, o aflăm cel din urmă”[2].
Printr-o simetrie prezentă în fiecare capitol, la începutul și sfârșitul narațiunii, autorul nu-l lasă pe cititor pradă deznădejdii din cauza faptului că el poartă numele unui mare om, dar totuși păgân, ci descrie și avantajele numelui pe care-l are: „Mai târziu însă mi-am dat seama care sunt rădăcinile și sensurile cuvântului Virgil. El înseamnă virginitate, feciorie, castitate, puritate. Grecii numeau virginitatea parthenia, cuvânt care înseamnă literar «apropiere de Dumnezeu», iar Părinții Bisericii nu au încetat niciodată să o laude spunând: «Virginitatea nemurește trupurile noastre». S-a spus chiar că Domnul a coborât și S-a făcut om pentru a împodobi trupul omenesc cu platoșa virginității”[3]. Pe aceeași linie argumentativă părintele Virgil se laudă cu latinitatea sa spunând că „lupoaica romană este doica noastră”[4], pentru că „ne-am străduit să păstrăm mereu prezentă în fața ochilor imaginea Romei, mama noastră”. De aici subliniază că etnogeneza noastră este un unicat, pentru că suntem latini după neam, și ortodocși după credință[5], „ … de aceea, creștin este sinonim cu român. A spune: creștin român este un pleonasm”[6].
Dar ziua de naștere biologică „e identică cu nașterea tuturor animalelor numite mamifere. A ne aminti de data nașterii înseamnă a ne aduce aminte că am venit pe lume asemenea câinilor, pisicilor, vacilor”[7]. „Sărbătorindu-ne aniversarea (fiziologică), am fi asemenea unui ocnaș care-și prăznuiește cu muzică, bucurie și manifestări de bucurie aniversarea zilei și orei în care a fost trimis la ocnă”, din cauza „înspăimântătoarelor haine de piele țesute din patimi animalice … (Fc. 3,21)”. Măreția zilei botezului care este adevărata naștere este dată de aceea că „nu preotul te botează, ci Dumnezeu Însuși atinge creștetul tău cu puterea Sa nevăzută. Nici înger, nici arhanghel, nici altă putere nu cutează să se apropie și să te atingă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur[8]. De la botez se creează o legătură de filiație între Dumnezeu Tatăl și noi fiii Lui, iar la prăznuirea acestei zile cerul coboară pe pământ, sfântul ocrotitor intră în casă și „întreg cerul pătrunde cu el”[9], „lutul pământului se amestecă cu azurul cerului. Nu mai este decât o singură familie în același timp în cer și pe pământ, la noi, acasă, sub acoperișul nostru”[10]. Acest ultim dat ființial arată comuniunea profundă dintre omul nepătat de păcat[11] și sacrul care devine epifanie în vatra casei.
Simțirea divinului de odinioară este la antipodul oamenilor de azi care „se îndoiesc de existența persoanelor materiale, căci ei nu le-au văzut cu ochii trupului. Dar, dacă n-ai ascultat niciodată muzica lui Bach … n-ai dreptul să afirmi că această muzică nu există. … Dacă nu știi chinezește, …n-ai dreptul să spui că nu există scriere în limba chineză, …”[12], - așadar, iată argument pentru existența sfinților, a îngerilor, a lui Dumnezeu. Tot în același stil apologetic se scrie despre virtutea credinței la care este de dorit ca noi adulții, noi părinții, nașii, noi formatorii să fim vigilenți: „Credința însăși e un lucru care nu poate fi învățat din cărți. Credința e asemenea căldurii. Nu ți se face cald citind tratate despre căldură … Ea se transmite. Se primește de la mamă. Odată cu căldura sânului său. A laptelui ei. A buzelor sale. … Pentru mine, credința e în primul rând căldura mamei mele. E viața însăși. Pentru că această căldură și darurile Duhului Sfânt se transmit”[13].
Spuneam că autorul realizează paralele și așază în oglindă mai multe realități, chiar pe mai multe planuri: în prima parte a cărții el afirmă că la ziua numelui „fiecare primește o doză substanțială de duioșie. O doză de iubire suplimentară. O cantitate de mângâieri. De sărutări, de priviri duioase. Și acest lucru e aur. Din cel mai curat. E mai mult decât aurul și diamantele. Sunt lucruri care-ți încălzesc inima … Suntem fericiți”. Aceasta este în contrapunere cu odraslele bogaților, a occidentalilor sau chiar alor noștri, care primesc „biciclete”, „căluți de lemn”, (și noi mai putem continua cu multe enumerări), ajung la saturație, dar nu li se dă, nu dăruim „cuvinte pline de dragoste, de duioșie, de prietenie, priviri de simpatie, …”[14], ceea ce va pricinui la prima și a doua tinerețe riscul depresiei, al anxietății, al bolilor cardio-vasculare, etc. La descrierea indirectă a tipurilor de atașament pe care părinții și rudele ar fi de dorit să le dezvolte față de copii, autorul subliniază: „Cei înțelepți își fac provizii din aceste mărturii primite în timpul zilelor numelor de-a lungul vieții lor, și pot gusta din amintirea lor la bătrânețe, în clipele cumplite de singurătate, de descurajare, de părăsire[15]”.
Acțiunea propriu-zisă a cărții începe în momentul în care copilandrul, ca reprezentant al întregii comunități, trebuia să rostească Tatăl nostru la momentul potrivit al Sfintei Liturghii. Numai că în sinceritatea sa el nu a putut minți: „Fiindcă știu că pâinea e sfântă. În ea însăși. A o atinge e deja o fericire. A o rupe e deja o sărbătoare … pâinea o mâncăm cu evlavie. Cu reculegere. Privind cerul … Căci mâncăm pâine. Trupul lui Hristos. Și nu o mâncăm în fiecare zi, așa cum ne rugăm”. „Cum aș fi îndrăznit atunci să vorbesc în fața Domnului de pâinea cea de toate zilele? Și să mint! Să mă mint nu numai pe mine, ci și pe ceilalți… Dar nu puteam spune pâinea cea de toate zilele, pentru că la noi nu există …! Și am plâns îndelung”[16].
Fire impetuoasă și cu al șaselea simț deosebit de dezvoltat, mama preoteasă, simbol al justiției divine implacabile[17], „nu i-a îngăduit să intre în casă. Îi reproșa că a comis un sacrilegiu. – pentru acest sacrilegiu vei atrage asupra ta, asupra părinților tăi și întregului sat, mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu ne va lovi din pricina ta și a păcatului tău, cum i-a lovit pe egipteni cu cele zece plăgi…”[18]. Și imediat au început relele: „- Bumbacul (care) e o iarbă a diavolului …a fost descărcat în casa parohială”; venea din Egipt, ca și povestea plăgilor de odinioară. Parohul și tatăl autorului trebuia să-l împartă pe bază de liste sătenilor care în decurs de un an îl achitau. (prin această neguțătorie preotul cădea, conform preotesei, sub incidența canonului 76 al Sinodului V Ecumenic, căci făcea negoț[19]. Numai că la sfârșitul primei săptămâni unul dintre hoții vestiți din zonă, Ionel Mălai, a intrat prin efracție în casa parohială, a furat banii adunați din împărțirea bumbacului, și la plecare, ca nu cumva preotul să fie acuzat că a dosit banii, a tras focuri de armă, unul a ricoșat și i-a rănit pe ambii. Din cauza rănii deschise și de neoperat, (căci era dat în urmărire), pentru a nu fi prins de autorități (care ofereau bani grei pentru capul lui) va cere adăpost chiar în casa parohială a bunicului unde era cazat și Virgil. Aici au stat față în față la rugăciunea Miezonopticii, la destăinuire, la momente de taină. Și acum micul Virgil, iar peste ani marele literat, va scrie că hoțul de fapt „era lipsit de duioșie, de încredere, de blândețe. Și acest lucru e mai rău decât de a fi lipsit de apă și de hrană. Și a muri de foame. … Fiindcă și duioșia, tandrețea, blândețea hrănește”. Ne amintim că tocmai aceste stări de har erau cadourile copiilor săraci de jucării de la munte?!
Iată ce va scrie peste ani același Virgil Gheorghiu cu referire la visul pe care-l avea Ionel Mălai de a călători în America: „Din moment cei ei au această civilizație, acest confort, e normal să fie asemenea copiilor care, având jucării minunate, nu vor să meargă la culcare ca să profite la maximum de ele … Și după ce au trăit în afară, nu mai au chef să se întoarcă înăuntrul lor. În viața lor interioară. Cea care este în inima și în sufletul fiecărui om. ... Și trăind astfel numai în afară, au pierdut obiceiul de a fi singuri. Or aceasta duce la o nenorocire cumplită: americanii pot face orice, dar nu pot fi ciobani. Pentru că un cioban e un om care trebuie să se mulțumească cu propria sa tovărășie…. În adâncul lor (al americanilor) totul este uscat. Vid. Cum să trăiești în vid? Fiindcă neglijând viața interioară, viața sufletului lor, au sfârșit prin a-l pierde.
Așadar, iată urmările consumerismului, a superficialității. Cartea se încheie apoteotic, atât prin ceea ce ne atenționează – să avem grijă cum ne raportăm la societatea de consum, care ne sunt valorile spirituale, cât și prin faptul că Dumnezeu i-a dat lui Virgil, atunci la cei șapte ani ai săi că stea față în față, sub același acoperiș cu primul său dușman, față de care constată: „Era primul dușman pe care mi-l trimitea cerul. Dormind însă alături de el pe cuptor, am putut să-mi dau seama că era un om ca și mine. Ucigașul era prietenul meu. Nu un dușman”[20]. Dar se adaugă stările sufletești ale autorului de la vârsta senectuții: „Acum, ca și la vârsta de șapte ani, știu că pentru a deveni sfânt trebuie să-ți iubești dușmanii. … Ei sunt nenumărați. Ca nisipul mării. Dușmani adevărați. Cumpliți. Care mă pândesc zi și noapte la toate colțurile. Sunt înconjurat aproape numai de dușmani”[21]. – Ce realitate tristă și zguduitoare! Câte nu avem de învățat de aici?!
Opera este presărată de citate patristice așa cum bijuteriile alese împodobesc coroanele regale; un citat din Sfântul Maxim subliniază importanța sănătoasă a hranei și a apei: „Patru lucruri … schimbă starea organică a trupului și dau prin ea minții gânduri fie pătimașe, fie nepătimitoare: îngerii, demonii, aerul și hrana”[22]. Alt citat: „Dacă Hristos ar fi trimis ca apostoli în lume înțelepți, s-ar fi spus că acești înțelepți ar fi convins și ar fi câștigat oamenii sau că i-ar fi înșelat și pus stăpânire pe ei. Dacă Hristos ar fi trimis bogați, s-ar fi spus că acești bogați ar fi cumpărat poporul hrănindu-l … Dacă ar fi trimis oameni puternici, s-ar fi spus că aceștia ar fi atras lumea prin forță sau ar fi constrâns-o prin violență”[23]. Încă un citat: „Căci sfinții nu sunt orbi. Și totuși nu văd păcatele oamenilor. Pe de altă parte, cine urăște așa de mult păcatul ca sfinții? Dar totuși nu urăsc pe păcătos, nici nu-l judecă, nici nu-l ocolesc, ci împreună-pătimesc cu acela, îl sfătuiesc, îl mângâie, îl slujesc îl tămăduiesc ca pe un mădular bolnav; toate le fac ca să-l mântuiască”[24].
De asemenea, „copilul-poet” scrie despre evlavia deosebită a poporului către Maica Domnului care a vizitat satul lor prin icoana ei de la Mănăstirea Neamț față de care ea a zis: „Harul și puterea mea sunt cu acest chip!”[25]. Ei i s-a cerut „Cu lacrimi. În genunchi. Timp de douăzeci și patru de ore. Neîntrerupt”, ajutorul în ziua Judecății de Apoi. Pentru a-i fi vornicel copilul a postit o zi întreagă[26]. Tot legat de cult este demn de amintit respectul pe care omul de odinioară îl avea față de Sfânta Liturghie: „Nici chiar bolnavii nu îndrăznesc să rămână culcați duminica în timpul orelor Liturghiei. Cei care pășesc în biserică în realitate intră în cer”[27].
O explicație aparte i se dă scrisului, de care, dacă am ține seama la ce așternem pe hârtie, nu s-ar mai propaga răul și prin grafologie: „- Scrisul e un lucru sfânt … Caligrafia e un ritual. Cel mai sfânt dintre ritualuri. Căci cel ce scrie arată simbolic, cu degetele și cu palma, taina Sfintei Treimi, a Întrupării, a punerii în mormânt și a Învierii Domnului”[28]. „Orice scris, indiferent de conținut (astăzi nu cred că se mai poate susține teza nonșalanței temei tratate, n.n.) e o teologie … Când scrii un cuvânt, naști în tine însuți cuvântul tău, așa cum Dumnezeu L-a născut pe Fiul Său. …Cuvintele scrise pot deveni case, dacă sunt scrise de arhitecți, … Orice scriere este un simbol al creației ieșite din nimic, al morții și al învierii prin cuvânt … Orice caligrafie e o teologie, o cunoaștere a lui Dumnezeu …”[29].
Cartea are paragrafe consistente cu metafore, comparații, epitete și multe alte figuri de stil de o scânteiere de artist șlefuit în ale condeiului; pentru frumusețea lor să redăm câteva; în lupta cu turcii de la Războieni din 1476 oastea țării, apoi dobitoacele, „boi, cai, oi, vaci …”, „toți locuitorii Moldovei, bătrâni, femei și copii”, cu care voievodul „a făcut un alt baraj viu”, s-au prăpădit, „dar turcii au trecut din nou …”, astfel încât, „cadavrele moldovenilor, ale turcilor, ale animalelor formau un strat de mai mulți metri”[30]; acestea l-au determinat pe autor să se exprime oximoronic: „Am locuit la strămoșii mei și la dușmanii lor care se făcuseră pământ, apoi cărămizi și ziduri. Îngenuncheam deasupra lor. Când mă jucam în pământ, cu pământul, mă jucam cu strămoșii mei. Îi simțeam și în gustul cireșelor … Căci ei erau (prin descompunere) izvoare, câmpii, poteci … E locul unde, mâncând un măr, îți mănânci înaintașii. Uniți: prieteni și dușmani. În aceleași culori. În aceeași floare. În același fruct”. Și acum urmează o reflecție din prezentul scriitorului care ne privește și pe o parte dintre noi: „Din această pricină exilul este greu pentru mine. M-am obișnuit să mă hrănesc și să-mi potolesc setea cu cei care au fost strămoșii mei sau dușmanii strămoșilor mei. Iar într-un pământ străin acest lucru lipsește. Fiindcă toate acestea fac o patrie pământească”[31].
Să încheiem prin redarea câtorva aforisme sau cuvinte de duh: „Dumnezeu iubește totdeauna pe cei mici”[32]. „Dacă te rogi cu adevărat ești teolog” (Evagrie Ponticul)[33]. „Căci fără preot, cerul e pierdut”[34]. „În orice om polițiștii caută un asasin … Înțelepții și filosofii caută în toți asasinii un om. Iar noi, creștinii, în toți oamenii Îl căutăm pe Dumnezeu”[35]. „Viața este un izvor care curgând face zgomot”[36]. „Nici un parfum nu poate egala mirosul curățeniei”[37]. „Și pentru că e cu neputință ca omul să nu găsească o soluție la problemele sale – fiindcă omul e o ființă inteligentă ca Dumnezeu și ca îngerii…”[38]. „… fiindcă pentru a fi vrednic de preoție exilul, martiriul, lanțurile fac câtă o diplomă de licență în teologie …”[39]. „ … toți românii, atât de nefericiți în istorie, vor fi prefăcuți în cer, pentru veșnicie, într-un popor în care fiecare va avea un trup de lumină mai frumos decât al îngerilor …”[40]. „Cine urăște un singur om, Îl urăște pe Dumnezeu”[41]. „Mai bine să murim decât să-l urăm pe fratele nostru”[42]. „Pentru că visul e ca pânza unei corăbii. Te ajută să muncești, să înaintezi în viață. Exact ca pânzele care ajută o ambarcațiune să alunece pe mări … Trebuie să ai vise pe măsura puterilor tale. A greutății tale. A valorii tale”[43].
Preot Cristian Prilipceanu
[1] Virgil Gheorghiu, Cum am vrut să mă fac sfânt, Alte amintiri dintr-o copilărie teologică, Ediția a III-a, Traducere Maria-Cornelia Ică jr, Deisis, Sibiu, 2008, p. 34.
[2] Ibidem, p. 5.
[3] Ibidem, p. 6.
[4] Ibidem, p. 8.
[5] Ibidem, p. 9.
[6] Ibidem, p. 115.
[7] Ibidem, p. 9.
[8] Ibidem, p. 15.
[9] Ibidem, p. 26.
[10] Ibidem, p. 29.
[11] „… există deci o curăție a trupului și o curăție a sufletului care trebuie păstrate neatinse, fiindcă evlavia se întunecă și se veștejește de necurăția trupului”. Ibidem, p. 31.
[12] Ibidem, p. 31.
[13] Ibidem, p. 163.
[14] Ibidem, pp. 32-33.
[15] Ibidem, p. 33.
[16] Ibidem, pp. 168-169.
[17] Pentru a se întregi tabloul mamei preotese a se vedea și p. 203.
[18] Ibidem, p. 170.
[19] Prin aceasta preotul „cădea în istorie. În social. Era mai cumplită decât căderea lui Adam și a Evei. … (în schimb) rostul preotului e să-i îndumnezeiască pe oameni, să-i sfințească, nu să contribuie la progresul social …”. Ibidem, p. 183.
[20] Ibidem, p. 275.
[21] Ibidem, p. 276.
[22] Ibidem, p. 120.
[23] Sfântul Efrem Sirul, Ibidem, pp. 226-227.
[24] Sfântul Dorotei din Gaza, Ibidem, p. 254.
[25] Ibidem, p. 134.
[26] Ibidem, p. 126.
[27] Ibidem, p. 158.
[28] Ibidem, p. 153.
[29] Ibidem, p. 154.
[30] Ibidem, p. 97.
[31] Ibidem, pp. 100-101.
[32] Ibidem, p. 71.
[33] Ibidem, p. 163.
[34] Ibidem, p. 184.
[35] Ibidem, p. 203.
[36] Ibidem, p. 218.
[37] Ibidem, p. 220.
[38] Ibidem, p. 225.
[39] Ibidem, p. 226.
[40] Ibidem, p. 245.
[41] Ibidem, p. 248.
[42] Ibidem, p. 261.
[43] Ibidem, p. 269.
