Luna această vă propunem să medităm asupra Sfântul Atanasie cel Mare († 2 mai 373) și mod deosebit asupra unora dintre scrierile sale basilare: „Cuvântul împotriva elinilor”, ”Tratatul despre Întruparea Cuvântului”: și ”Trei cuvinte împotriva arienilor”. Prin aceste lucrări Sfântul Atanasie cel Mare a apărat și a statornicit învățătura corectă despre dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, la Sinodul Întâi Ecumenic din 325 de la Niceea[1]. Merită să amintim ca opere teologice și spirituale de mare relevanță pentru Biserica Ortodoxă: ”Viața Sfântului Antonie cel Mare”, ”Viața Sfintei Sinclitichia”, dar și „Epistola către Marcelin”, asupra căreia vă propunem să ne oprim în această lună pregătitoare pentru Slăvitul Praznic al Sfintelor Paști[2].
Destinatarul acestei scrieri este „un anume Marcelin, care, aflându-se în convalescență după o boală neprecizată, se recupera fără să-și neglijeze efortul ascetic preocupându-se de lectura dumnezeieștii Scripturi și citind îndeosebi Cartea Psalmilor”[3]. Se pare că textul a fost scris între 360-363 d.Hr.
Datorită prezentării generoase din preambul „Scrisoarea arată în capitolele 2-9 cum Cartea Psalmilor nu doar ”conține în sine, ci și recapitulează, toate cărțile Scripturii”, pentru însănătoșirea și creșterea spirituală a omului. În acest mod, ”Cartea Psalmilor are toate medicamentele duhovnicești precum niște flori într-o grădină”[4]. De aici reiese un argument important care arată vechimea Psalmilor dar și inspirația lor de la Duhul Sfânt[5]: „Psalmii prevestesc întreaga istorie a mântuirii, căci vestesc venirea Domnului și că acesta este Dumnezeu Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioară, Care va fi dus la moarte, Se va înălța la dreapta Tatălui și va reveni să judece viii și morții; mai mult, Psaltirea a ținut loc într-o anumită măsură prezenței Logosului divin în lume, înainte de Întruparea Sa”[6].
Psaltirea este o carte anamnetică și profetică, dar în același timp „are și un lucru propriu și minunat, aceea că are înscrise și imprimate în ea și mișcările fiecărui suflet, schimbările acestora și îndreptările, astfel încât oricine vrea, … să ia din aceasta și să înțeleagă unele lucruri pe care le află scrise acolo și care îl închipuie pe el însuși astfel”[7].
Iată cum explică Sfântul Atanasie cel Mare conexiunea dintre Psalmi și alte locuri biblice: „Căci există și în celelalte cărți cuvinte de împiedicare ce interzic cele rele. Dar în aceasta se spune și cum trebuie să te depărtezi de ele. De pildă, se poruncește pocăința. Dar a te pocăi înseamnă încetarea păcatului. Dar aici ni se spune și cum să ne pocăim și ce trebuie să spunem când ne pocăim … Iarăși este poruncă să mulțumim pentru toate. Dar ce trebuie să spunem când mulțumim, ne învață Psalmii. (…) Suntem îndemnați să-L binecuvântăm pe Domnul și să I ne mărturisim Lui. Dar în Psalmi suntem învățați cum trebuie să-L lăudăm pe Domnul …”[8]. Așadar, „acest lucru este minunat în Psalmi, că cele ce spun și despre care vorbesc sfinții în celelalte cărți, pe aceleași le proclamă și cei ce le citesc pe cele scrise”[9], ceea ce înseamnă că poeziile inspirate se dovedesc a fi alifia cu diferite arome și puteri vindecătoare pentru multele încercări ale omului.
De asemenea, Psalmii „cuprind atât pe cel care ține porunca, (adică pe omul consecvent prescripțiilor), cât și pe care o calcă (adică pe păcătosul nestatornic în cele bune)”[10], lucru care vădește nevoia zilnică a oricărui membru al Bisericii de rugăciunea Psalmilor. Aceștia „devin ca o oglindă în care (omul) poate să se vadă pe sine și mișcările sufletului său”, ceea ce înseamnă că Psaltirea vădește un caracter pedagogic și autodidact.
O altă lucrare spirituală de o mare profunzime este aceea pe care o întâlnim în Biserică, unde creștinul participă activ la slujbe prin ascultare, lectură și intonare, personalizează mesajul chiar dacă nu-l citește el in primis și „fie că, mustrat de conștiință, se pocăiește, străpungându-se la inimă, fie, auzind de nădejdea cea în Dumnezeu și de ajutorul care vine de la El celor care cred, se bucură, ca și cum un asemenea har ar veni asupra lui însuși, și astfel începe să-I mulțumească lui Dumnezeu”[11]. Pe cunoscutul Psalm de pocăință, al 50-lea, pe care-l rostim la fiecare Rugăciune de dimineață, Paraclis, Utrenie, etc., „creștinul îl va rosti ca și cum ar fi vorba despre el însuși (…). În Psalmi sunt înțelese de noi toate mișcările sufletului și toate cuvintele lor sunt spuse ca despre noi înșine și ca și cum ar fi propriile noaste cuvinte, spre a ne aminti de pornirile cele dinlăuntrul nostru și spre îndreptarea vieții”[12].
Psaltirea are rolul de „a-l educa pe cel care aleargă după virtute și care vrea să înțeleagă petrecerea în trup a Mântuitorului”[13].
Urmează o catalogare a Psalmilor în funcție de scopul lor, iar omul îi poate citi când este necăjit, prigonit, amenințat, dacă este bucuros, dacă dorește să mulțumească (că nu a căzut în vreo nelegiuire), când este bolnav, când este robit de gânduri străine, când se tânguiește, când își sfințește casa în care locuiește sau casa trupului, etc[14].
Într-un final după o împărțire atât de minuțioasă, autorul concluzionează că scopul primar al Psaltirii este acela de a-L lăuda pe Dumnezeu, lucru care se face și prin lectura celorlalte cărți, dar în nici un fel ca în aceasta; scopul secundar are menirea de a face psalmii o formă de terapie pentru omul zbuciumat al tuturor timpurilor: „fiindcă în suflet apar diferite mișcări și în același suflet este și a raționa, și a pofti, și mânierea, iar din mișcarea acestora vine și lucrarea mădularelor trupului, vrea Cuvântul ca omul să nu fie în dizarmonie și în dezacord cu sine, încât (inițial) să gândească cele bune, dar prin mânie să facă cele rele”[15], „vrând ca melodia pe care sunt puse cuvintele să fie semnul armoniei duhovnicești din suflet, a statornicit ca toate cântările să se cânte pe melodie și Psalmii să fie citiți cu cântare”[16]. „Căci astfel se nivelează tulburarea și asprimea și neorânduiala”[17].
Iată un alt citat care susține lucrarea taumaturgică a psalmilor: „ … omul devenit o psaltire și luând aminte cu duhul în întregime, să asculte și să slujească – prin toate mădularele trupului și prin toate mișcările lui – voii lui Dumnezeu”[18].
Un alt lucru deosebit pe care Sfântul Atanasie cel mare îl evidențiază în această scriere și care merită subliniat, este faptul că sufletul omului credincios este cel care imprimă duhul cântării: „Iar cei ce cântă în chipul celor mai înainte, încât melodia cuvintelor să provină din ritmul sufletului și din armonia duhului, unii ca aceștia cântă cu limba, dar cântă și cu mintea și nu se folosesc numai pe ei înșiși, ci îi folosesc foarte mult și pe cei ce vor să-i asculte”[19].
La finalul scrisorii sunt amintite spre încurajare duhovnicească a celui rănit de păcate, despre biruințele lui Iisus Navi și a regelui Iosia asupra dușmanilor prin citirea Legii și Psalmilor, „fiindcă era nevoie numai de credință și de dispoziția sinceră a inimii ca legea să lucreze împreună cu rugăciunile”[20].
Pentru toate acestea considerăm că Epistola către Marcelin reprezintă nu doar o lectură ușoară dar și folositoare pentru Postul Sfintelor Paști și pentru aceasta o recomandăm tuturor cu căldură, spre tot folosul mântuitor al lucrării harului Sfântului Duh în viața noastră.
Pr. Cristian Prilipceanu
[1] De la care în această primăvară se împlinesc 1700 de ani.
[2] Opera Sfântului Atanasie cel Mare se găsește în limba română în volumele Scrieri, I și II, din colecția PSB, numerele 15 și 16, în traducerea Sfântului Părinte Mărturisitor Dumitru Stăniloae.
[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola către Marcelin, Despre tâlcuirea Psalmilor, Cum dobândim cunoașterea și vindecarea din Scripturi, Traducere din limba greacă veche de Monahia Parascheva Enache, Editura Doxologia, Iași, 2021, p. 11.
[4] Ibidem, pp. 13, 38-39.
[5] „Căci același Duh este în toate. Și în funcție de dăruirea Lui care se face la fiecare carte, fiecare slujește și plinește harul dăruit ei și este fie profeție, fie legiuire, fie amintirea istoriei, fie harul Psalmilor. Dar fiindcă este Unul și Același Duh, de la Care sunt și toate împărțirile, El este neîmpărțit după fire”. Ibidem, p. 47.
[6] Ibidem, p. 15.
[7] Ibidem, p. 49.
[8] Ibidem, pp. 50-51.
[9] Ibidem, p. 51.
[10] Ibidem, p. 54.
[11] Ibidem, pp. 54-55.
[12] Ibidem, pp. 55, 57.
[13] Ibidem, p. 58.
[14] Ibidem, pp. 58-73.
[15] Iată un alt citat elocvent în acest sens: „ … și prin aceasta (se referă la minte) omul să-și stăpânească părțile pătimitoare din el și să-și conducă mădularele trupului să asculte de rațiune”; Ibidem, pp. 74-75.
[16] Ibidem, p. 75.
[17] Ibidem, pp. 75-76.
[18] Aceeași idee este reluată într-o notă adiacentă: „Psaltire cu zece strune numește trupul, fiindcă are cinci simțuri și cinci energii ale sufletului, prin fiecare simț lucrând o energie”. Ibidem, pp. 75, 77.
[19] Ibidem, p. 76.
[20] Ibidem, p. 81.
